Prima oara in Fagaras. Prima oara pe lanturi. Prima oara luati de viitura. (Muntii Fagarasului)

 

Dupa o vara parca mai capricioasa ca niciodata, dupa ce am fost grindiniti ore in sir prin Muntii Siriului, urma firesc concediul din august. Greu de hotarat unde, mai ales ca ne doream un munte inalt, cu posibilitati multe de retragere din creasta, cu trasee scurte, de cateva ore, pe care sa le putem strecura printre ploi. Nu in ultimul rand, un munte aflat relativ aproape de Bucuresti, ca sa nu ne doara inima in caz ca am bate drumul suuute de kilometri fara sa vedem nimic. Asa ca am hotarat sa facem o tura combinata, de 8-9 zile, in Iezer-Papusa si centrul Fagarasului, calcandu-ne pe inima ca vom fi nevoiti sa ne afumam printre gratarele de la Voina si cele de pe marginea Transfagarasanului. Zis si facut. Echipa – la fel ca anul trecut in Retezat (http://www.carpati.org/jurnal/9_zile_de_iulie_la_stana_de_rau_si_poiana_pelegii/1604/) eu, Toni si Stefania, plus varul meu Edi (vedeti jurnalul http://www.carpati.org/jurnal/incalzire_de_primavara_in_leaota/1869/)

Sambata. Patru rucscaci voluminosi, multe genti, sacosi, lucrusoare indesate prin cele mai ascunse cotloane Loganesti, plus patru bucati indivizi avizi de aer curat, munte si ture. Pornim pe la 7 din Bucuresti catre Voina, oprind pe parcurs prin Campulung pentru alimentare cu pepeni. Drumul pana la Voina trece repede, pe un asfalt nici mai bun nici mai prost decat atatea altele. Odata junsi la destinatie nu avem parte de surprize, tabloul este exact cum ne asteptam – corturi la kilogram invelite cu paturi (vor fi fiind mai usoare si mai impermeabile decat o folie?), gratare in jurul carora roiesc burtici dezgolite, alimentate constant cu bere, unghii care sunt ojate intens, activitate intrerupta doar de rugamintea de a poza artistic pentru haifaiv (Eu, la munte...). Usor stingheriti de privirile celor care se uita la noi ca la urs, masurandu-ne din varful bocancului pana-n creştetul capului via izopren atarnat de rucsac, o apucam pe drumul forestier de pe valea Batranei. Ne-am pus in gand sa innoptam la refugiul Iezer, urmand in urcare traseul pe jepi, marcat cu punct albastru. Dupa vreo patru kilometri, pe parcursul carora grataragii montani au disparut complet, viram la stanga, trecand firul apei pe o punte zdravana din barne. Urmeaza vreme de vreo ora alte punti, repezisuri ale apei, mici cascade incantatoare, bucurii pentru ochi, igienizare de plamani, voie buna cat cuprinde. Un urcus prelung si abrupt printr-o padure de conifere ne aminteste ca totusi avem de urcat o diferenta de nivel de peste 1100m. Pauza de masa odihnitoare intr-un desis cu multi copaci uscati care arata ca dupa bombardament dupa care ne reluam urcusul. Incetul cu incetul bradul lasa loc jneapanului, jneapanul se transforma in pasune alpina, oboseala e inlocuita cu stropi de entuziasm. Cerul e acoperit de un plafon gros de nori, indeajuns de inalt totusi incat sa vedem pana departe, spre plaiurile largi si inierbate ale Papusii, si dincolo de ele, catre lama alba de calcar a Pietrei Craiului. Ajungem la refugiu dupa putin mai mult de patru ore si ne bucuram sa-l gasim pustiu si-n conditii foarte bune. Izolat excelent, constructie trainica, miros placut si curat, saltele de buret uscate (nu toate dar 3 s-au gasit pentru noi), ce ne-am putea dori mai mult? Mi-as dori ca multe alte refugii sa din tara sa arate si sa fie intretinute de calatori precum Iezerul. Dupa masa facem o tura scurta pana la lac – incantator si magic. Nu e mare, dar compenseaza printr-un farmec aparte, nu e asa de celebru ca altele, dar are un soi de vino-ncoace glaciar care ma bucura. O impresie generala de incantare pe care numai prin anumite locuri din Parang am mai trait-o. A urmat o seara cetoasa si friguroasa, la refugiu au mai sosit trei calatori si una bucata catelusa numita, flinstonian, Pebbles.

Duminica. Initial doream sa urcam la Crucea Ateneului, iar de aici sa urmam traseul de creasta peste Iezer – Rosu – Piscanu si sa coboram pe Plaiul lui Patru. Cum insa ceata ramanea pana in pamant si prognozele indicau o inrautatire accentuata a vremii, ne-am hotarat sa lasam planul pe alta data si sa coboram pe cel mai scurt drum – cel pe care-l stii – deci tot pe jepi si punct albastru. Drumul a fost lipsit de griji, ne-am oprit des pentru momente de ragaz, Stefania a cules galbiori, Toni – sunatoare.

Odata reintorsi in civilizatie ne recuperam masina si pornim catre Cuca – tintind sa campam cat mai aproape de cabana. (doream pentru ziua urmatoare sa urcam pe Papusa, pe muntele Gradisteanu). Drumul între Voina şi Cuca era destul de rupt, cu multi bolovani si pietre, dar se trece cu atentie. Am campat la vreo 200 de metri mai jos de cabana in jurul orei 18, la fix pentru ca dupa cateva minute a inceput sa ploua cu galeata.

Luni. Ne trezim pe la 8. Ploaia a stat, dar apasa in continuare peste coamele muntilor nori negri si grosi. Mai sus se zaresc valatuci de ceata. Toni & Edi: Mai stam sau ne mutam spre Fagaras, catinel? Eu & Stefania: Ne mutam. Zis si facut. Strans tabara, pornit spre Curtea de Arges, trecut in goana pe la Vidraru spre disperarea lui Edi care nu mai vazuse barajul si voia sa vada de ce se minunasera cei de la Top Gear (exclamand, de la baza barajului – Aliens did that!). Ochim cateva locuri de cort pe marginea drumului, intre Piscul Negru si Capra, urcam pana la Balea unde e o ceata pana-n pamant. Ioc lac, ioc priveliste. Ne intoarcem vreo 14 kilometri si ne stabilim resedinta la Lipitoarea Ursului, chiar de unde porneste prin padure o poteca marcata cruce albastra catre saua Jorzea si care apoi coboara pe partea cealalta spre Valea Buda. Seara urmeaza foc de tabara si pregatiri pentru drumul catre refugiul si lacul Caltun, loc in care vrem sa petrecem urmatoarea noapte.

Marti. Pornim la 8, bucurosi ca pe cer nu e niciun nor si cu speranta ca vom vedea in sfarsit Balea, care pana atunci, de fiecare data se rusinase de noi si se invelise bine in ceturi pufoase. Pe versantul nordic nicio surpriza, soare din belsug, si cel mai mare lac glaciar al Fagarasului ne zambeste prietenos. Pe la 9 incepem urcarea agale spre saua Paltinului, pe un soi de brana care urca incet si-n lung, poteca devenind un pic mai inclinata abia aproape de creasta. Poze cu Piscul Balii, poze spre Netedu, poze spre caldarea si lacul Doamnei, spre care tare ma tragea ata sa cobor. Maybe next time. Urmeaza apoi impozantul turn al Paltinului, dupa care incepem sa ocolim pe niste platorui largi si inierbate varful Laita. Cu timpul incep sa se stranga nori din ce in ce mai putin nesemnificativi. La un moment dat, surpriza, pe poteca ingusta cu aspect de brana zaresc un semn de excalamare si-un cablu mititel, pus mai mult de florile marului, dar oricum. Primul cablu din viata mea, incalzirea pentru strungile catre Negoiu, adrenalina. Bucuros ca un copil, fericit ca am jucarie noua, trec pasajul lung de vreo doi metri si rasuflu usurat, mandru de isprava mea si nerabdator sa mai am parte de distractie. Si cum Fagarasul se indura de mine si vrea sa-mi faca pe plac, imi da de data asta si mai multe lanturi – o mini-creasta zimtata si crenelata chiar inainte de urcusul final pe Laitel. De data asta distractia dureaza vreun sfert de ora, picioarele sunt mai atente, pe ici, pe colo si fundul isi gaseste o intrebuintare. Traseul nu mai e brana, are aspect de custura in miniatura, nu tocmai pe placul meu. Oare e (psih)analizabil faptul ca ma dau in vant dupa hornuri si vai cu saritori, tolerez brane cand nu sunt prea aeriene, dar imi dardaie gladiolele pe custuri – sper sa nu gresesc termenul – pasajele acelea in care te uiti in stanga, te-apuca ameteala, te uiti in dreapta – te-apuca ameteala, te uiti la tine si te oftici ca nu ti-ai luat pantaloni maro? Urcusul pe Laitel e extenuant, in serpentine scurte, nu stiu de ce imi aminteste de urcusul pe Carja dinspre Parangul Mic. De pe varf admiram in toata splendoarea lor Lespezii, Caltunul, Negoiul brazdat si inconjurat de strungi, lacul Caltun care se odihneste stingher intr-o mare de stanci pravalite, intr-un haos de piatra si petice verzi. Coborarea de pe Laitel necesita un pic de atentie, e stancoasa si abrupta, dar nu pune probleme. Pana la lac mai urmeaza mici urcusuri si coborasuri, dar nici nu mai bagam de seama ce pe unde ne poarta picioarele, fascinati de privelistea ampla si impunatoare, aproape hipnotica, a celui de-al doilea varf al tarii.

Cu cat ne apropiem de Caltun ne macina intrebarea daca vom gasi au ba loc la refugiu. Din comoditate nu am luat cu noi decat un singur cort, foarte mic, in care incap numai doua persoane, sperand sa gasim loc la refugiu pentru Toni si Edi. Aici, surpriza – vesti bune pentru montaniarzi, vesti mai putin bune pentru noi. Se pare ca tocmai in acele zile mai multe echipe salvamont – 12 baieti & 2 fete urmau sa desfasoare o actiune ampla de inlocuire sau montare a lanturilor pe sectoarele din zona unde acestea sunt necesare – strunga Doamnei si cea a Dracului, precum si Custura Saratii. Aflam ca urmeaza sa vina echipe de cate doi-trei salvamontisti, cu jdekilograme de lanturi pe ei si cu magarusi si ca e posibil sa nu se gaseasca loc in refugiu si pentru noi. Stam cu grija pana seara cand Edi si Toni sunt anuntati ca e ok, li s-a pastrat un loc in celula. Seara trece linistit, cu multe poze si ture de lac. Comentam ca niste babe carcotase pe toti cei care se afla in trecere si merg spre Balea si-i admiram sincer pentru devotament pe salvamontisti, dar mai cu seama pe cel care cred ca era seful lor – Relu, un ins la vreo 40 de ani, de toata isprava, pentru care nu vom avea mereu decat cuvinte de lauda si strangeri de maini. De altfel, pe la 8 au si plecat vreo 10 dintre ei cu lanturi spre Strunga Doamnei – inutil sa mai spun ca ne-am minunat de sprintenimea cu care urcau cu lanturile in spate. La 21.30 erau inapoi, dupa ce scosesera lanturile vechi si le montasera pe cele noi, la timp pentru o calda rasplata culinara care noua ni s-a parut ciudatica dar trebuie ca are gust bun – spaghete cu finetti.

Marti. Ne trezim pe la 7 cu gandul sa ajungem pe Negoiu intr-un circuit al strungilor, planuind ca dupa-amiaza sa coboram spre tabara de la Lipitoare. Pornim pe banda rosie, pe un drum placut, care ne aminteste prin lespezile aruncate la tot pasul de Retezat, aruncand priviri inapoi spre lac. Ne aruncam privirea si catre hornul Caltunului – traseu considerat de gradul 2A in cartea lui Ilie Fratu – Pe custurile fagarasene. De aici nu pare asa de infiorator, mai ca s-ar spune ca merge parcurs la liber. Chiar, a facut cineva traseul asta? Ajunsi in portita incercam sa intuim pe unde continua poteca sa strabata acea imensa caldare pietroasa. Dupa numai cateva minute lasam in dreapta traseul cu cruce rosie spre strunga Ciobanului, apoi in stanga se face drumul prin Strunga Doamnei (banda galbena), iar noi alegem sa continuam drumul prin hornul „afurisit“. Inainte insa de a ajunge la mult-asteptata catarare avem de trecut vreo doua portiuni tare neplacute, de stanci spalate, pe care lanturile ajuta. Trec cu greu, mai cu mici clipe de panica, mai incurajat si dirijat de Edi. Ajungem in sfarsit si la intrarea in Strunga Dracului unde e frumooooos. Prize multe, lanturi bune utile, groase si trainice, din cand in cand mai pendulam, mai pe stamga, mai pe dreapta, mici pauze de rasuflare si dupa vreo jumatate de ora, cand incepea sa ne placa mai mult... se ispraveste. Ajunsi in creasta ne intampina spre caldarea berbecilor un peisaj aproape la fel de haotic. Pana pe varf drumul e lin si placut si dupa inca o jumatate de ora (vreo 1.45h cu totul de la refugiu si cort) ajungem la 2535m unde facem ochii roata si ne tragem in poze de palmares. Norii sunt grosi, spre Ciortea si Boia se vede foarte rau si se aud vag tunete, dar plafonul e foarte foarte sus. Practic vedem cat e zarea de larga (am zarit ravnitul trapez Vistea-Moldoveanu) si nici nu ne prajeste soarele. Perfect. Cum insa tunetele dinspre vest se aud tot mai puternic, ne hotaram sa grabim retragerea. Traseul ales ocoleste varful dintre strungi, poteca e placuta, un braneag nu foarte inclinat, iar strunga Doamnei... chiar ca e pentru doamne. Trei minute de coborare lesnicioasa, tinandu-ne de lanturile noi-noute, montate cu o seara inainte. Ajunsi in Portita Negoiului ii zarim pe salvamontisti, niste furnici rosii si sprintene, montand lanturi noi pe Strunga Dracului. Ne mandrim ca am fost ultimii care au urcat pe cele vechi si cei care au facut safteaua lanturilor Doamnei. Grabim pasul si intr-un sfert de ora suntem la Caltun, la timp pentru ca incepuse ploaia. Ne bagam in refugiul ceva mai putin populat, Edi si Toni strang cortul, ne facem rucsacii, tragem pelerinele pe noi, lasam salvamontistilor mancarea pe care o mai aveam si pornim pe cruce albastra catre tunelul transfagarasan, prin caldarile sudice. Poze nu am de aici pentru ca ploua cu galeata si nu am mai scos aparatul in asemenea conditii. Traseul ar fi fost tare frumos intr-o zi insorita, pentru ca traverseaza doua-trei caldari prin care se zaresc frumoase cascade si stane izolate. Marcajul este exceptional de bun, din metru in metru aproape. Urcusul final peste o coama care pe harti nici nu apare figurata de macina nervii si rezistenta psihologica, si asa slabita de ploaia deasa ca peria. Panta e incredibil de abrupta si se urca din greu pe un plai inierbat. Din fericire, pe partea cealalta poteca este mult mai lina, coboara in lung pana la intrarea in tunelul transfagarasan. Ajungem la sosea dupa 3 ore si jumatate de chin prin ploaie si... cosmarul meu... bocancii sunt uzi leaorca. Edi si Toni pornesc pe jos prin tunel sa recupereze masina, eu raman cu Stefania cu ochii atintiti catre creasta Buda Museteica. Masina vine, ne intoarcem in tabara unde gasim cortul in stare perfecta, ne schimbam complet si ne hotaram ca ziua urmatoare va urma o relaxare obligatorie...

Joi. Program de cort, carti si iar cort, fructe confiate, si adunat lemne din padure pentru foc. Spre seara ajung si parintii Stefaniei, impreuna cu alti trei prieteni montani. Reuniune de grup si de familie in preajma focului.

Vineri. Bocancii uzi, moralul afectat si starea fizica proasta a Stefaniei ne determina sa alegem sa nu ne alaturam celorlalti care vor sa faca muchia Netedu-Buteanu, via Turnul Plecat, alegand in schimb un obiectiv mult mai modest – urcarea de la Balea pana in Saua Capra. Din pacate insa pentru mine si Stefania, nici macar acolo nu mai putem ajunge. Toni si Edi merg insa pana aproape de Capra, apoi o apuca pe poteca spre Vanatoarea, dar se opresc si din traseul asta si nu ajung pe varf. Ne consolam insa cu ideea ca vremea in ziua respectiva a fost tare urata si indecisa, cand cu ceata, cand cu stropi, cand cu neguri sau vant puternic. Intorsi acasa cam fara chef, planuim pentru a doua zi ceva si mai usor decat urcarea pana in Saua Capra, si anume sa mergem pe cruce albastra, pana in saua Jorzea. Ce a urmat insa nu aveam cum sa prevedem, asa ca voi incerca sa relatez scurt si telegrafic evenimentele.

Ora 22 – Privit cum focul se stinge si cerul se brazdeaza de fulgere tot mai multe. Ora 22.30 – Bagat la somn in liniste si pace.Ora 24 – Cuibarit si mai bine in sac in vreme ce afara incepe sa toarne cu galeata.Ora 0.30 – Tipat speriat al Stefaniei. Ma scol buimac. Ea-mi spune apa-apa vine apa, eu ii raspund cu un zambet nedezmeticit si tamp – unde vine draga, ca-i aici deja. Intr-adevar, apa se instalase confortabil in cort, iar cortul gandeam eu cu mintea mea buimaca, intrase la apa de vreme ce devenise foarte, foarte mic. Din cort de trei persoane, aveam acum senzatia ca ne aflam intr-un soi de garsoniera. O puternica viitura (cu trunchiuri de copaci, lemne, pietre etc.) lovise veranda din spate, rupsese cuie, strambase betele de sustinere si ne micsorase habitatul. Ne incaltam in graba, ii trezim speriati pe Toni si Edi, tragem pelerinele pe noi si iesim afara pe un potop ingrozitor. Ne refugiem spre masina, incercand sa recuperam cat se poate de mult din cort. Fulgerele si tunetele nu contenesc, apa ne ajunge lejer spre genunchi, in masina cu greu reusim sa gasim petice de locuri uscate. Ora 2.00 – Adormim derutati si disperati, zicandu-ne in minte ca ce-nseamna domle si furia naturii dezlantuite. P.s. Pentru noaptea respectiva cred ca am merita cu prisosinta un premiu pentru contorsionism.

Sambata. Tragem linie si adunam, incercand sa contabilizam proportiile dezastrului. Lucrurile si locurile aratau cam asa. Cat despre pierderile de razboi, singurul lucru notabil este ca mi-am pierdut bocancii, care se aflau in veranda din spate a cortului si au fost luati de ape. Pe la 10 reusim sa strangem tot si o luam catinel inapoi spre casa, cu mici pauze, pentru a-l multumi pe Edi, la Vidraru si Curtea de Arges.

Multumesc celor care au avut rabdare sa citeasca pana la final. Carari cu soare tuturor!

Sâmbătă, 4 septembrie 2010 - 21:07 
Afisari: 6,385 


razvan1984m