Prima oară pe bune pe nemarcate (Muntii Bucegi)

A trecut ceva vreme de când am fost în tura pe care o relatez acum și poate nu m-aș mai fi așezat neam să scriu două vorbe dacă nu îmi aducea aminte Eugen că am promis să scriu un jurnal. N-am promis. A promis altcineva dar ca participant la acea tură voi ține promisiunea pe care n-am făcut-o. Dacă e să mă gândesc bine ar fi și păcat să nu scrie cineva despre tură DUPĂ ce s-a întâmplat având în vedere cât s-a scris despre ea ÎNAINTE să se întâmple.

Undeva, spre sfârșitul lui Octombrie, a apărut pe site un titlu mi-a dat speranță: ușurel...pe NEMARCATE. Evident că voiam de mult să merg pe nemarcate cu cineva priceput dar mi-era penibil să mă înscriu într-o tură care nu era anunțată ca fiind „ușurică” din simplul motiv că îmi displace să îi încetinesc pe oamenii obișnuiți să fugărească minutarul. 

Despre organizatorul turei (horjeaeugen) auzisem povești. Știam că e unul dintre puținii care organizează ture mai tehnice pe site și, ca să fiu sincer îl pândeam de ceva vreme cu o tură mai pentru novici. N-a avut omul de lucru și a postat o tură în a cărei descriere, ca niciodată, apăreau cuvintele: „ușurel” și „fără grabă”.  N-am mai stat să mă gândesc dacă am ceva deja programat, am postat mesajul cu cererea de participare, gândindu-mă că n-am mari șanse, având în vedere că își exprimaseră intenția persoane cu vechime pe site unele având chiar realizări cu adevărat notabile. Folclorul site-ului nu mă ajuta nici el, nici observațiile unor membrii seniori. După câteva întrebări pe privat am primit acceptul în tură: eu, doi „oameni” și două fete (sic!).  

Numai bine ne-am nimerit toți din București așa că am plecat dis de dimineață împreună cu mașina mea. Am calculat destul de bine durata dar aglomerația nu a ținut cu noi așa că am întârziat vreo câteva minute. Eugen ne aștepta deja echipat așa că am purces cu toții rapid să ne echipăm.

Ca să ne fie clar de la început că nu suntem la discotecă, nici nu făcuserăm primii 100 de metri și ni s-au comunicat minusurile din echipament și avertismentul că dacă nu vor fi corectate nu vom mai avea vreo șansă de a participa la încă o tură cu el. Eu, rămas cu sechele din prima mea tură pe carpati.org venisem cu rucsăcelul de 12 litri cu casca și hamul atașate pe exterior. Nu aveam unde să pun coarda când ar fi venit rândul meu să o car. Mi-am însușit observația și am tăcut din gură. Omul avea dreptate. Și în altă ordine de idei, când ești novice nu are rost să contrezi cu ce ai citit: muntele e pentru cei umblați nu pentru cei citiți.

Mersul susținut dar nu forțat ne-a încălzit repede și odată trecut momentul observațiilor, Eugen a devenit din căpitan de armată colegul de tură experimentat. Ne-am oprit la intrarea pe vale și ne-am echipat. Nu mai purtasem de un an bocancii tehnici și deși îi luasem în picioare cu vreo două seri înainte cât l-am plimbat pe Oscar, ceva nu era în regulă, nu erau la fel de comozi ca acum un an. (Nici nu aveau cum, am aflat ulterior, pentru că uitasem să le pun branțurile pe care le-am găsit de-abia peste două săptămâni). 

...și a început urcușul. Obișnuiți că căutăm calea ușoară noi, copilașii ne împrăștiam pe toată valea dar Eugen ne-a pus scurt la loc: „Luați-o pe unde e mai dificil ca să vă obișnuiți!”. L-am ascultat, ce să fac. Nu prea se ținea de poante deși îl bănuiam bonom. Ceva îmi spune că era concentrat să mâne în siguranță prin coclauri gașca de novici de care nu știa ce le poate capul. 

Au apărut repede și prietenele noastre săritorile, care mai mici, care medii. Le-am urcat cum am putut, folosind ce părți ale corpului nimeream, deși ni se dădeau indicații exacte cum să procedăm. Atmosfera de siguranță și calm în care ne deplasam a fost foarte bună pentru psihic, la fel și faptul că eram toți echipați (aproape) cum trebuie. 

Ziua era frumoasă și oamenii veseli, prezența fetelor ne mai și civiliza puțin așa că am urcat cu voioșenie până în Brâul lui Răducu. Cum nu ne grăbea nimeni am făcut o binemeritată pauză de adăpare și nutreț. Observând pe parcursul ascensiunii cum se descurcă fiecare și știind că vom avea de făcut ceva rapeluri la coborâre, Eugen ne-a întrebat dacă nu preferăm să mergem lateral pe brâu și să nu mai urcăm ultima treime de drum până în platou. Întrebarea a fost primită cu entuziasm interior și cu interes moderat la exterior (sic!) dar bineînțeles toată lumea s-a arătat interesată de rapelurile ce urmează așa că am pornit cătinel spre valea Urlătorii unde am început să coborâm pe pietrele delicios de umede și alunecoase. Din loc în loc, coarda își făcea apariția pentru a se încolăci drăgăstos de câte un copăcel, pietroi etc. pentru a ne ajuta să nu folosim cuțitul de lemn. 

Singura dată când am avut ceva emoții a fost la o asigurare cu buclă de cordelină petrecută între două pietroaie care se atingeau suav pe o suprafață nu mai mare de o monedă de 50 de bani. Deși știam că fiecare pietroi cântărește câteva sute de kg. știind că voi atârna de zona aia mică a fost foarte interesant dar aveam încredere în organizator așa că gândul ăsta a zburat repede. 

Ultima săritoare de pe vale nu am mai rapelat-o ci am ocolit-o ieșind în poteca lui Schiel pe care am urmărit-o ulterior până la mașină. Toată lumea a fost veselă , am ajuns punctual înapoi, unii au mai și votat și am apucat să și mâncăm o ciorbă. 

Pentru toți participanții a fost o tură excelentă, drept dovadă comentariile de după tură. Cred că trebuie subliniat încă o dată cât de important este să ai ocazia ca începător de a merge pe nemarcate cu cineva experimentat și calculat.  Oricât de bine am fi pregătiți psihic și fizic, sau oricât de inconștienți am fi, nemarcatele sunt nemarcate pentru un motiv bun și trebuie să înțelegem și să respectăm asta.

PS N-am pus poze pentru că stau prost cu nervii.

Miercuri, 17 decembrie 2014 - 16:39 
Afisari: 4,541 


conashdixit