Prima data pe Valea Priponului (Muntii Bucegi)

Pe valea Priponului pusesem ochii inca din toamna anului 2012 cand obtinusem primele informatii despre parcursul ei de la domnul Ordean. Din pacate, nu am mai apucat sa o parcurg atunci si a ramas peste iarna in sertarul de idei de ture.

Uitasem aproape complet de ea anul acesta (am o scuza buna insa, am descoperit Fagarasul si am devenit chiar dependent) cand am dat din intamplare peste un album foto dintr-o tura a lui Ioan Stoenica.

Imediat, am inceput documentarea insa nu prea am gasit informatii despre itinerariu. Din cate citeam, valea era mai mult indragita de schiori dar si de cei care parcurgeau BMC si doreau o varianta "light" de coborire.

Mai mult, intr-o poza observasem o portiune cu lant care se pare ca intre timp disparuse din motive destul de neclare. Cum nu vroiam sa ma avant in necunoscut, am apelat la ajutorul Iulianei (iulianasb) care mi-a raspuns la cele 1 milion de intrebari legate de Pripon.

Astrele s-au aliniat in ziua de 7 septembrie cand se anunta o zi absolut superba peste tot la munte. Am strans gasca si am pornit sa facem valea..

Ajungem inainte de 8 la Caminul Alpin unde parcam masina si ne intregim trupa cu George, singurul "capitalist" al turei. In timp ce ne pregatim de traseu, pe langa noi trec destul de multi montaniarzi echipati "pana-n dinti" cu materiale tehnice (urma sa fie absolut superba de mers la munte, mai ales in zone unde stanca uscata e un must-have, nu e de mirare!).

Pornim deindata pe clasicul traseu marcat cu triunghi rosu prin Munticelu spre Poiana Costilei. Initial, ne gandisem sa plecam de la Gura Diham pe o potecuta nemarcata catre P. Costilei insa avertizarea primita pe site (http://www.carpati.org/forum/informatii_despre_munti-13/poteca_gura_diham_poiana_costilei-3787/1/) ne-a fost suficienta pentru a nu ne abate inutil intr-o zona necunoscuta.

Nu ma simt eu prea in regula (in ziua precedenta fusesem la un team-building unde facusem un pic de insolatie) insa aerul rece de dimineata ma ajuta si decid sa merg incet. Ma amuz imediat la gandul ca daca m-as fi inscris intr-o anumita tura pe site, as fi fost unul din cei care renuntasera pana in P. Costilei.

Portiune cea mai abrupta a traseului e plina de noroi insa din fericire acum este intarit si se poate merge fara probleme. Am trecut pe acolo pe ploaie si experienta nu a fost cea mai placuta:)

In Poiana Costilei, ca un promo la ceea ce urma, gasim cativa catei tolaniti in mijlocul potecii pe care trebuie sa-i ocolim. Ne amuzam un pic la cele spuse de George care linistea turistii spunand ca in P. Costilei exista intr-adevar o stana dar era parasita - el nu vazuse stana decat iarna.

Ajunsi la intersectia cu traseul ce venea dinspre Gura Diham, viram stanga si continuam pe banda galbena. Ma simt un pic lipsit de energie si numaidecat ma vad mergand voios cu niste glucoza in mana - care chiar si-a facut treaba.. in cele din urma. 

Ma opresc sa ma leg la un siret si nici nu-mi dau seama cum raman destul de mult in urma. Ii ajung in cateva minute pe baieti, stransi intr-un cerc si sunt informat ca ei au hotarat sa ma trimita acasa pentru ca-i incetinesc. Degeaba ma opun eu vehement, rugaminti, promisiuni.. nimic, sunt de neinduplecat. Ma decid pana la urma sa ma intorc in Busteni. Via valea Priponului, si asa mai pe seara, sa zicem asa pe la 20:00 :)

Pe drum ii arat lui Florin si "numaratoarea oilor din padure" - denumire inventata pe loc pentru portiunea ingusta care ce-i drept arata a numaratoare de oi (mai sus in poteca turistica mai exista locul denumit pe bune "La numaratoarea oilor").

Iesim in poiana larga denumita Poiana de la Piatra Parlita si deja incep sa am un pic de emotii vazand, la inceput printre crengile copacilor si mai apoi destul de bine valea pe urma sa urcam. 

In afara de mine si de Florin, ceilalti nu aveau o idee foarte buna despre locatia sau dificultatea vaii de la urcare. Le arat pe unde urmeaza sa mergem si raman un pic pe ganduri.

Ii asigur ca nu vom intra pe vale direct de aici intrucat primele saritori sunt urate si mult prea dificile pentru nivelul nostru. De la distanta, bolovanul de la intrare pare mic, ceea ce-l face pe Elian sa considere ca nu vede de ce n-ar merge catarata direct.

Decid de acord cu Florin sa mergem pana sub saritoare, mai mult pentru a le arata celorlalti ca nu e de joaca pe aici. La vederea uriasului bolovan, raman toti amutiti. Alexandra, poate un pic socata la vederea obstacolului, incearca sa se asigure ca nu vom urca pe aici.

Decidem sa luam o scurta pauza de masa, timp in care mai consult odata indicatiile pe telefon. Abia reusesc sa musc dintr-un sandwich, nu prea am o stare grozava.

Nu stam noi mult si suntem intersectati de un tanar bine echipat care se opreste putin deasupra noastra. Ma gandesc sa-l intreb de Pripon, poate stie si el cate ceva, insa parca vad cum ne ia la suturi "ce cautati ba pe Pripon, mergeti inapoi la Urlatoarea ca nu-i de voi" si ma abtin.

Din padurea de la capatul poienii mai apare o persoana si pana nu ajunge aproape nu-mi dau seama ca de fapt nu era altcineva decat.. Iuliana:) Impreuna cu baiatul de deasupra noastra, Ciprian, vroiau sa urce pe Acele Morarului. Cum ma cam uitam dupa muste, Iuliana mi-a aratat si pe unde urmau sa urce - pe tot felul de brane expuse pana in creasta Morarului.

Mai povestim una alta si primim si incurajari din partea celor doi - care, sincer sa fiu, au cantarit si ele ceva:) Dupa ce ne despartim de ei, ne pornim si la drum, cu grija sa nu ratam intrarea spre bordei.

Din (ne)fericire, ratam cu totul poteca care probabil mergea elegant si ajungem sa urcam de-a dreptul prin balarii pana ce o intersectam foarte aproape de bordei.

Ne apropiem cu totii de bordei si un miros interesant incepe sa-si faca simtita prezenta. Citisem pe undeva ca e un bordei parasit.. mirosul insa ne asigura ca a fost folosit destul de recent.

Luam un popas scurt, prilej pentru mine sa strang betele de trekking si sa le pun in rucsac - cel putin in prima parte a vaii nu stiu exact la ce sa ma astept si nu vreau sa ma incurce.

Nu stam mult de vorba ca imediat auzim un zgomot in spate si ne intoarcem sa vedem ce se intampla. Primul meu instinct a fost acela ca am fost observati de alti turisti din spate si ca s-au tinut dupa noi, curiosi de traseul nostru. "Sa vezi ce-mi face Iuliana ca am divulgat intrarea!" imi zic un pic agitat. Deja parca vad venind o ceata de baieti veseli cu sepci intoarse invers intrebandu-ne "pe-aici e Urlatoarea manca-v-as?" insa nelinistile imi sunt in scurt timp spulberate la vederea unui cioban care venea cu un magar pe potecuta.

La vederea ciobanului (care probabil dormea cu magarul in bordei la cum mirosea inauntru), am decis toti in mod tacit sa plecam de acolo si sa ne orientam catre zona in care pareau sa duca cateva poteci vagi.

Le spun celorlalti sa ma lase pe mine in fata insa n-apuc bine sa vorbesc si deja imi dau seama ca sunt ultimul. Daca tot sunt ultimul, arunc o privire si in spate spre bordei, uitandu-ma si dupa cioban care insa se cam lăsa asteptat. Absolut superba imaginea Morarului!

Din fata il aud pe Florin cum se amuza "asta e brana expusa?" intr-o portiune care nu semana deloc a brana. "Sigur nu e asta" il asigur si ma intreb si eu unde o fi portiunea pe care o tot vazusem in poze si de care, trebuie sa recunosc, imi era ceva teama inca inainte de a fi calcat pe ea.

"Aa, uite portiunea" il aud iar pe Florin la cateva secunde dupa. Momentul imi aduce aminte de grotescul "Aa, au luat lantul de aici" - replica data tot de Florin la Malul Galben la vederea primei portiuni de catarare unde isi aducea aminte de un lant in urma cu cativa ani.

Din fericire, acum stiu foarte bine ca nu mai exista un lant aici. Pe 21 mai 2009, un experimentat iubitor de munte din Busteni, Radu Radulescu, s-a stins alunecand de pe aceasta brana. In urma accidentului, membrii CAR au montat aici un lant. Se pare ca acesta nu mai exista, nefiind inca destul de clar daca acesta a disparut din motive naturale.. sau nu.

Ceilalti deja au depasit portiunea expusa si sunt in firul vaii. Ajung in dreptul ei si evaluez un pic situatia la rece. Este un pic expusa insa nu foarte. Suficient de dreapta si de lata incat sa fie parcursa in siguranta de catre oricine. Un pic de gheata insa pe-aici.. nu vreau sa-mi imaginez cum ar arata si cum as proceda.

Depasesc zona sensibila si rasuflu usurat: a fost mult mai usor decat imi imaginasem! Accidentul insa ne invata o lectie importanta: oricat de usoara ni s-ar parea o zona ca aceasta, neatentia o poate transforma intr-o adevarata capcana.

Ajung in firul vaii langa ceilalti si incep orientarea. In fata firul vaii este destul de abrupt, pe stanga fiind cateva praguri probabil catarabile in lumea celor obisnuiti cu nemarcatele. Pe dreapta un fel de horn pamantos (as mai adauga nesigur, dar pana la urma nimic nu prea mi se pare sigur ca un timid incepator pe nemarcate ce sunt).

Conform indicatiilor, zona aceasta se ocoleste pe deasupra, pe o potecuta destul de clara. Din punctul in care ne aflam, nu vad nicio astfel de potecuta insa nici n-apuc mult sa o caut ca deja Florin, Elian si Kinga hotarasc ca vor sa urce (la liber, se intelege) direct prin fir.

Ma nemultumeste un pic decizia lor, mai ales ca niciunul din ei nu stie ce e mai sus. Le spun ca e cam periculos si nesigur insa nu reusesc sa-i fac sa se razgandeasca. Pana la urma, n-are sens sa insist. George si Alexandra sunt mai cu capul pe umeri si decid sa mearga impreuna cu mine pe potecuta inca inexistenta.

Din punctul in care am intrat pe vale, singura directie care pare buna e.. inapoi! Cobor un pic si caut din priviri o momaie salvatoare sau o urma de poteca.

O privire mai atenta si.. surpriza! Zaresc imediat si potecuta si momaia, usor mascate. Ii lasam pe ceilalti in spate si prindem potecuta in urcare usoara la inceput.

Imediat in stanga, locurile nu sunt prietenoase deloc:

Poteca face aici o curba destul de larga dupa care ia din nou directia vaii. 

Pe aici pe undeva, se poate intra pe Valea Caprelor (Costila), insa nu sunt prea curios momentan, mai ales ca din cate am citit nici intrarea nu e asa simpla.

In fata putem admira Creasta Priponului, foarte stralucitoare in lumina soarelui matinal.

Poteca continua pe langa jnepeni pret de cateva minute si simtim cum castigam rapid altitudine. Intr-un punct, am impresia ca iesim intr-o zona expusa insa nu e deloc asa. De aici, urmeaza o scurta coborire..

care ne scoate fix in firul vaii, deasupra portiunii pe care cei 3 temerari au ales sa o catere. Chiar in punctul in care iesim observam pe peretele stang (cum urcam) o sageata care imi aduce aminte de cele de pe Braul lui Raducu. Din cate am inteles, astfel de sageti au fost desenate de catre Salvamont din cauza numarului tot mai mare de turisti care se avanta pe trasee nemarcate fara sa se documenteze inainte.

De jos se aud cativa bolovani care o iau la vale zgomotos. Ma alertez un pic si ma grabesc catre zona de deasupra saritorii. Tresar un pic cand il vad pe Elian iesind la un metru de mine din saritoare, un pic tensionat. Dupa ce trage cateva guri de aer si rasufla usurat, imi spune ca a fost un pic dificil mai ales in ultima parte, el urcand prin stanga, peste pragurile stancoasse. Florin si Kinga pe nicaieri.

Dupa cateva momente, reusesc sa-i observ si pe ei abia in partea de jos, in dreptul hornului pamantos. Nu au reusit sa urce si se intorc sa ia potecuta. Oare de ce nu ma asculta lumea..?

De sus, vedem si brana pe care am traversat-o pentru a intra in vale.

In cateva minute, reintregim trupa si continuam. Nu e nicio rusine ca n-au reusit, din cate am inteles valea oricum nu prea se face pe fir.

Imi aduc aminte din nou indicatiile. Se merge pe stanga pana intersectam valea. Bifat. Din punctul asta se continua pe dreapta insa nu foarte mult (20-30 metri). Este si evident acum la fata locului. Firul este blocat de o mica saritoare insa Elian se incumeta si o catara.

Noi continuam pe dreapta si ajungem la al doilea punct mai sensibil al vaii. Ce e drept, initial credeam ca valea nu are decat un singur punct mai delicat si anume brana de intrare. Din discutiile cu Iuliana, am aflat ca ar mai exista un astfel de punct in care acum ceva ani si ea se speriase un pic (intr-o poza vazusem un fel de brana expusa).

Situatia e simpla. Pana la urmatorul punct in care putem traversa din nou valea, trebuie sa traversam o zona stancoasa de pe dreapta. Care nu prea ma imbie la traversat, ce-i drept. Aici trebuie sa fie portiunea respectiva!

Ma orientez un pic si zaresc potecuta care coboara, pentru un metru, in firul vaii, portiunea fiind usor expusa - o alunecare aici te duce fix deasupra saritorii - n-o fi mortal, dat nici placut.

Pe deasupra ar fi mai multa stanca si implicit prize insa si mai expus. 

Alexandrei nu ii place varianta de jos aleasa de mine si ma intreaba daca n-ar putea cumva ocoli pe sus. Ma uit la Elian care suise cu ceva greutate saritoarea si era chiar deasupra ei. Il rog sa ramana acolo pentru moral si pentru o eventuala mana de ajutor.

Planul merge de minune si toata lumea trece fara emotii. E vorba doar de un pas pana la urma, insa pentru moral conteaza.

Ajungem in punctul in care poteca ocolitoare vireaza la stanga (catre sud). Florin si Elian vor din nou sa incerce firul vaii.

Merg si eu cativa metri mai in fata si deja observ ceva urme de umezeala. Pe undeva citisem ca de aici s-ar face valea si pe fir, insa sincer sunt mai interesat de potecuta sigura care evita canionul asa ca le urez succes si ramane sa ne intersectam mai sus.

Revin in punctul in care se iese in stanga (cum urcam) si pornim agale pe potecuta. De-acum, devine si mai abrupta, exact ceea ce-mi spunea si Iuliana.

In portiunea aceasta am zarit mai multe momai. O adevarata salvare pe ceata. Imi aduc aminte si acum experienta de pe Cioranga unde acestea ne-au cam scos din belele.

Aici poteca merge la inceput prin destul de multa vegetatie si la un moment dat chiar raman blocat intre niste crengi din cauza betelor de trekking care imi ieseau afara din rucsac.

Dupa cateva minute, ne intersectam cu Florin si Elian care abandonasera intre timp firul vaii, spunand ca era mult prea umed si abrupt sa poata continua asa. Ii intreb cum au iesit din fir si imi arata o panta inclinata cu iarba. Brr...

In fata valea se deschide, canionul ingust transformandu-se pe neasteptate intr-o caldare lata. Ne asezam cateva minute inainte sa pornim iarasi insa relaxarea ne este deodata tulburata de cateva latraturi violente care nu sunt prea departe.

Ne uitam cu totii un pic ingrijorati insa nu reusim sa vedem unde sunt cainii. Poate pana ajungem in capatul vaii nu mai avem de-aface cu ei.

Aproape ireal, zarim doua puncte miscatoare pe fata Morarului. Ne intrebam daca nu cumva sunt chiar Ciprian si Iuliana! Tare expuse cred ca mai sunt zonele pe-acolo! De departe, nici nu prea ne dam seama cum s-ar putea merge.

Acompaniati de caini, parasim locul de popas, nu inainte sa mai tragem o privire extremitatii estice a Morarului, acum ascuns de Creasta Priponului. 

De la un punct nu mai gasim poteca insa lucrurile de-acum sunt simple. Ce-a fost mai rau a trecut, ramane doar sa continuam pana in platou. Alegem sa continuam direct prin firul vaii, mai ales ca nu prea apucasem sa facem aproape niciun pic de catarare.

Portiunea este foarte placut de strabatut, fiind pe placul tuturor. Cine nu doreste sa escaladeze bolovanii ii poate ocoli pe fetele inierbate. Cine doreste un pic de catarare usoara, o primeste. Pe cine-l mananca (Elian), poate sa opteze pentru variantele cele mai dificile.

Pe masura ce urcam, observam cum ne apropiem de un punct in care panta creste subit foarte mult, zona fiind foarte stancoasa. Nu este iesirea in platou in niciun caz ci un prag care urmeaza sa ne scoata in urmatoarea caldare.

Ne oprim un pic in punctul in care inaintarea pe vale devine deja destul de dificila si cantarim alternativele. Avem la dispozitie o ocolire pe panta inerbata din dreapta (din poza de mai jos). Ar mai fi si varianta direct prin fir dupa depasirea primei saritori insa niciuna din zone nu prea ma atrage.

Ca de obicei, atunci cand nu stim ce sa facem, mai aruncam o privire in spate pentru a ne clati ochii cu imaginea Morarului, acum iesit bine din spatele Crestei Priponului.

Trei temerari decid sa abordeze direct firul. Eu si fetele (sau noi fetele dupa cum zic gurile rele) parasim firul vaii spre stanga (cum urcam) si iesim pe o fata inierbata extrem de abordabila unde zarim si o urma de potecuta. Avem ceva de catarat pe-aici insa nu se compara..

In spate, valea cu panta destul de domoala.. pana aici:)

Reintregim trupa deasupra pragului stancos si admiram noul aspect al caldarii. In fata avem un prag stancos urias care la prima vedere pare de netrecut. Stiu insa, din descrieri, ca pe-aici ar trebui sa fie o iesire.

In fata noastra avem si o turma destul de numeroasa de oi. Daca oile au ajuns aici, inseamna ca e clar ca exista pe undeva o potecuta.

Urcam un pic pe pajistea moale si imediat cum iesim mai sus atragem atentia celor 1 milion de caini care insotesc turma. Ne crispam un pic la vederea acestora, se pare din toate directiile posibile. 

Cativa iau si ceva bolovani in mana insa la asemenea haita nu prea merg bolovanii. In fata, ciobanul pe o stanca, tot striga la un caine mic si negru sa vina inapoi. Bravo nene, dar cu ceilalati 7 mai mari chiar decat noi ce faci?

Ca sa fie treaba si mai interesanta, ciobanul isi ia rucsacul si pleaca in cateva minute, cainii ramanand evident pe pozitii.

Treburile devin un pic clare atunci cand mai inaintam foarte putin pana la marginea zonei de confort a cainilor si observam cum turma se afla fix in zona in care se putea iesi din caldare. Ar fi fost probabil sinucidere curata sa incercam sa mergem catre turma. Dar ce sa facem..?

Florin propune sa iesim in dreapta printr-o zona care pare abordabila. Nu prea-mi surade ideea, mai ales ca nu stim niciunul ce e pe-acolo. Iesirea in platou cu siguranta nu, suntem mult prea jos. Ramane sa exploram alta-data pe-acolo.

Din fericire, observam oile cum se misca in sir indian pe potecuta de iesire din vale. Sunt totusi cateva sute de oi si dureaza ceva. Cainii, credinciosi, raman pe pozitii pana cand ultima oaie paraseste valea. Noi ramanem pe loc, pentru a nu-i agita si mai mult. Nu ne ramane decat sa mancam ceva dulce si ne clatim ochii cu peisajul care iti taie rasuflarea.

Dupa vreo jumatate de ora, treaba incepe sa se mai indulceasca. Oile au parasit in totalitate valea si nu a mai ramas decat un singur caine care acum se retrage lent, ramanand totusi de veghe undeva mai sus de noi. Nu mai este insa agresiv si ne priveste calm.

Decidem sa pornim si noi. Urcam pe feta inierbata din dreapta firului vaii (cum urcam) si cautam din ochi calea de iesire din caldare.

In urmatoarea poza (poza apartine lui Ioan Stoenica) se poate vedea parcursul nostru in caldarea superioara (cu X am marcat locul in care a trebuit sa asteptam turma de oi sa iasa din vale):

Observam cu usurinta locul pe unde au luat-o oile - de altfel, si cam singura varianta care sa nu implice ceva catarare.

Si am iesit! Nu suntem chiar in platou, dar e evident ca de-aici locurile deja nu mai pun absolut nicio problema. 

In spatele nostru, avem o perspectiva extrem de frumoasa: Valea Priponului, deasupra careia se inalta Creasta Priponului, intreaga scena fiind dominata de fiorosul Morar cu acele sale.

In departare se observa si statia meteo de la Vf. Omu. 

Aici facem o scurta pauza pentru a decide continuarea turei. Eu mi-as dori sa urmam planul initial, acela de a continua catre Omu si apoi cobori in valea Malaiesti. Ceilalti insa nu se arata asa de fericiti, mai ales ca mai e destul de mers pana la Omu si apoi mai mult de o gramada pana la Malaiesti. 

Hotaram in unanimitate sa coborim pe V. Jepilor, cu o escala la Babele pentru o ciorba de vacuta.

Valea Priponului pleaca foarte aproape de releul de pe Costila insa noi nu tinem firul matematic ci iesim mai repede, in dreapta, aproape de poteca marcata cu CR.

Iesim in platou si intreg peisajul se schimba dramatic. Zona imi aduce aminte de documentarele despre deserturile din Australia si deja ma astept sa vad cativa canguri topaind in jur.

In dreptul vaii Albe ne oprim pentru cateva poze si chiar observam cativa turisti pe Brana Mare a Costilei.

Facem un popas mai lung si la monument unde bagam de seama ca usa de la baza acestuia e deschisa iar turistii umbla in voie pe-acolo. Cativa chiar sunt catarati pe schelele din interior si fac spectacol. Ce ti-e si cu monumentul asta..

Decizie proasta cu Babele.. prea multa lume inauntru si afara, prea multa galagie. Luam cate un suc si pornim catre cabana Caraiman.

Coborirea pe V. Jepilor n-a avut nimic special, cu totii asteptand masa calda de jos de la restaurantul Andutu. Ce e drept, impreuna cu Florin, am identificat intrarile in multe trasee nemarcate din zona deci pana la urma a fost cel putin educativa coborirea.

La sfarsitul zilei, am fost cu totii foarte incantati de tura realizata. Am ajuns pe intuneric la masina lasata la Caminul Alpin, la peste 12 ore de la plecare. In niciun caz tura nu se face in atat de multe ore.. dar vremea a fost absolut superba si am preferat sa stam cat mai mult pe munte.

Valea Priponului mi-a placut foarte mult, cu atat mai mult cu cat este lipsita de dificultati tehnice si reprezinta in acelasi timp o valoroasa si interesanta varianta de coborire. 

Ca si proiect de viitor, imi propun sa explorez si Valea Caldarilor odata ce voi obtine suficiente informatii legate si de aceasta.

Vineri, 13 septembrie 2013 - 10:22 
Afisari: 3,949 


xoreax