Prima data doare (Muntii Bucegi)

Primele mele contacte cu muntele au fost in primii ani de viata. Bunicii mei sunt dobrogeni iar casa bunicilor este asezata pe un delusor; curtea se termina brusc si abrupt cu o rapa de vreo 6 metri adancime. Aici pe marginea ei, ma jucam cand eram mic. In zare, la vreo 8 km este unul din "masivele" dobrogene. Ideea e ca toata copilaria mi-am petrecut-o dorind sa ajung acolo; nu am sa inteleg niciodata de ce, dar n-am dat niciodata glas dorintei mele, poate ca parintii m-ar fi dus. Asa am tanjit toata copilaria dupa padurile alea de dupa sat, dupa inaltimile alea, sa nu uitam, eram mic si Muntii Dobrogei mi se pareau imensi. Am ajuns acolo abia pe la 16-17 ani cu niste colegi de liceu, dar n-am urcat. Oricum, iubirea cu muntele incepuse!

Au mai trecut ani buni dupa copilarie, si uite asa, datorita dificultatilor financiare si altor oprelisti de toate felurile, nu am vazut alti munti. Doar muntele meu, care incet incet devenea un delusor (ma rog nu e chiar delusor, dar apreciati dramatismul ).

Eram in anul 2 de facultate, incepuse scoala, litere, fete, boemie, Galati, fumos oras. Undeva prin noiembrie primesc o invitatie: una din colegele mele, o foarte foarte buna prietena acum, din Braila, ma invita sa petrec Craciunul la munte. Prin nu stiu ce cunostinte putea sa rezolve cazarea in Dihamul militar si sa petrecem acolo vreo 3 nopti.

Zis si facut. Din momentul ala am trait ca sa treaca timpul. Chestia misto era ca ea ma invitase sa ma combine cu o colega, iar eu eram foarte incantat ca printre noi era o alta colega cu care vroiam sa ma combin. Traiasca Caragiale (scuzati cacofonia) si triunghiurile amoroase!!!

A venit si ajunul plecarii. Nici nu vreau sa imi aduc aminte. Rucsac imprumutat de la un coleg, indesat in el o gramada de haine nefolositoare, pe principiul "decat sa imi fie frig mai bine cald", imbracat bine, pus deasupra mancarea de Craciun, (ca de! sunt moldovean si moldoveanul e lacom, daca n-are matul plin, nu se simte bine), luat rucsac in spate, cam greut, fuga la taxi, tren si intalnirea cu gasca in Braila in gara.

Am mers cu personalul din Galati pana in Predeal: cine a facut drumul asta stie cat dureaza: de la 12 noaptea pana la 8 dimineata cu schimbare in Bucuresti. Pe drum mare surpriza: tipa care trebuia sa se combine cu mine ramasese inzapezita in Buzau (fusese iarna grea atunci, 2003 parca) iar tipa cu care vroiam eu sa ma combin venise cu handralaul dupa ea, si acum mi-e ciuda. Asa ca primele ore de tren au fost rumegate in nervi si ciuda, pana mi-a trecut.

Ajunsi in Predeal, eu desfac punga cu carnati pregatiti de mama, si rumeg unul in tacere.

Dupa juma de ora, luam un autobuz care ne lasa undeva la o intrare pe un drum forestier. Peisaje peste peisaje, nu mai stiam unde sa ma uit, ce mai, ma durea gatul. Rucsacul imi rupea spatele, dar pretenii imi spusesera ca intr-o ora ajungem sus. Floare la ureche pentru ditamai handralaul ca mine. Pe prima suta de metri, Ciprian imi paseaza o sacosa si imi zice ca trebuie sa o duc eu, ca sunt nou in gasca si asta e datina (de fapt era sacosa cu peste, spaga pt cabanier, pe care nu avea chef sa o duca si pe care am carat-o pana sus si care avea vreo 10 kile, asta peste cele 20 pe care le caram in spate).

Urcusul a fost nemaipomenit... de greu si de frumos. Tin minte ca eram atat de transpirat, ca era geaca leoarca de transpiratie, iar mie imi bubuiau plamanii. Dar tot primul eram, vroiam sa ma satur de privit.

Dupa o ora de urcus epuizant (aici lumea cu experienta cu muntele rade) ma opresc si intreb cat mai avem. Mi se spune ca dupa dealul de colo este cabana. Long story, povestea asta mi-au indrugat-o de vreo 6 ori si abia dupa vreo 2 ore am ajuns la cabana mult visata.

Atunci m-am indragostt de Coltii Morarului, de Muntii Romaniei, de tot ce inseamna munte. De transpiratie, de mizerie, de dormit la cort, de mancat conserve, de privit muntii, de ascultat vantul, de....munte.

De atunci am mai trecut odata pe la Dihamul militar si am mai fost de vreo 2 ori la munte, am auzit lupii, am vazut urme de urs.

Dar am ramas cu gustul... cu savoarea... si cu dorinta de a mai urca ore in sir.

La vara o sa urc pana la Curmatura, asta e visul meu. Deocamdata ma trezesc dimineata si alerg, ca sa pot sa urc.

Sper ca v-a placut frantura asta de amintire din marea mea lipsa de experienta in ale muntelui. As fi pus si poze, da nu stiu cum.

Joi, 23 octombrie 2008 - 12:11 
Afisari: 2,308 


taikai