Skin Classic Skin White Skin Black & Whilte Skin Default Adauga la Favorite (In contul carpati.org)
Cautare:

Doneaza

Calendar

Mai 2021
LMMJVSD
12
3456789
10111213141516
17181920212223
24252627282930
31

Iunie 2021
LMMJVSD
123456
78910111213
14151617181920
21222324252627
282930

Online

Vremea
Varful Nemira Mare
Muntii Nemira

Voluntar in Carpati

Homepage

Lista de discutii

Prima dată singură pe munte - Piatra Mare, octombrie 2014 (Muntii Piatra Mare)

Atentie, jurnal lung si fara fotografii!


Nu mai fusesem pe munte din iunie. Voiam neapărat să mai ies măcar o dată anul ăsta, până nu dă zăpada. Din septembrie am început să tatonez, doar-doar găsesc vreun doritor care să mă însoțească. Nimeni. Toata lumea are alte planuri. Trec zilele și îmi încolțește un gând: Dar dacă mă duc singură? Nuuuu, nu se poate!, îmi spun. Ce mă fac cu ursul? Măcar dacă mai sunt cu cineva mai stau de vorbă, ne aude ursul de departe și fuge de noi. Și cum stăteam eu de vorbă cu Ioan Stoenică, îi povestesc gândul ăsta, iar el îmi dă repede soluția: “Du-te în Piatra Mare. E accesibil, lume multă și nu prea ai șanse să vezi urși”. Eu mai bâigui puțin, știu că aș putea face asta, dar nu știu dacă nu cumva o să-mi piară curajul, așa că tac.


Se anunța un weekend foarte cald, poate ultimul din an cu temperaturi peste 20 de grade. Ce să fac? Ce să fac? Asta e! Merg pe munte, în Piatra Mare, singură! Îmi iau o hartă imprimată, aleg marcajele pe care voi merge, mă uit de trenuri, îmi fac bagajul și mă setez psihic. Abia așteptam experiența asta! Să merg pe munte singură îmi doream de mult, dar nu credeam că voi fi pregătită psihic pentru asta atât de devreme.


E sâmbătă. Ceasul sună la 5.00. Am tren la 6.23, dar am auzit că e coadă la bilete și că trenul e aglomerat, așa că vreau să ajung devreme în gară. Îmi iau bilet și caut un vagon unde să mă simt confortabil. Dacă mergi mai bine de 3 ore și jumătate cu trenul, măcar să stai lângă niște oameni ok. Am mers la vagonul în care intră și bicicletele, cu gândul că aici vor fi oameni pe gustul meu. Și sunt, dar au locurile de lângă ei cam ocupate. Mă așez lângă doi pensionari. Cred că, dacă mergi mult cu trenul, poți scrie carte după carte imaginându-ți tot felul de lucruri despre oamenii care te însoțesc pe bucăți de drum. Pleacă pensionarii și locul lor e luat de doi tineri îndrăgostiți. Ea va face 17 ani peste vreo lună și merg pe munte, în Bucegi. Alții, un grup mai mare, vor la grătăreală în Bușteni. O vârstnică e nemulțumită de locul ocupat și se fâțâie de colo colo. În spate, un grup de tineri care merg pe munte, îi bănuiesc de carpatiști. Mă întreb unde merg.


Ajung la 10.05 în halta Timișu de Jos, a doua stație după Predeal. Bâjbâi puțin, nu știu pe unde să merg către Dâmbu Morii, de unde începe traseul propriu-zis. În fine, merg în față, pe marginea DN1. La 10.30 pornesc pe marcajul Bandă Galbenă până la Cabana Piatra Mare, trecând prin Canionul Șapte Scări. Carpatiștii merg și ei pe aici, dar aleg alt traseu. Mai bine, mă gândesc, nu sunt deturnată de la planul meu de a merge singură. Trec pe lângă niște nuci și mă uit printre frunze sperând să găsesc vreo nucă. Nici nu se termină gândul că “poc!” pică una lângă piciorul meu. Curăț pielița amăruie și mă bucur de miezul dulce.


Auzisem că pe aici e puhoi de lume, ca pe bulevard. E-adevărat, am trecut pe lângă un autocar parcat, din care s-au revărsat câteva rânduri de pensionari, dar mă așteptam la mai rău. Traseul începe lin, cu un drum forestier. Lumina e bună și caldă, un pârâiaș susură, iar eu mă bucur că am parte de porțiuni în care nu văd oameni. În curând, ajung la un spațiu de popas, unde oamenii stau la masă și la odihnă. Până la urmă, e bine și până aici pentru pensionari. Când mă gândesc că unii nici nu mai ies din apartamentele lor de cutie…


După popas, poteca se îngustează, mă intersectez doar cu 4-5 oameni. Pe aici sunt amenajate și niște tiroliene. În curând ajung la punctul de taxare pentru intrarea în Canionul Șapte Scări. Până aici am mers lejer, fără nicio oprire, și am făcut 50 de minute.


Pentru brățara care îți permite să intri în canion plătești 10 lei. La intrare, un bărbat tremură de frig și mă întreabă de ce sunt singură. Mai-mai că nu-i vine să mă lase să intru. Nu prea are ce să-mi facă, așa că îmi atrage atenția la cea de-a treia scară. Intru. Prima scară e verticală, dar nu prea lungă. Trec de ea și intru în canion. Pereți de stâncă, pe unde apa a săpat vreme de mii de ani. Deasupra, soarele pătrunde printr-o fereastră mică. Încep să conștientizez, din nou, măreția naturii și-i mulțumesc unui dumnezeu, oricare-ar fi el, pentru asta. Ajung și la cea de-a treia scară. E lungă, perfect verticală și așezată lângă o cădere de apă. Stropii umezesc scara și o fac puțin alunecoasă. Mă gândesc că nu aș vrea să trec pe aici iarna, când îngheață apa asta. Alte gânduri apar, pe rând: n-au cum să îmi obosească brațele atât de repede!, sunt chiar singură în canionul ăsta!, dacă, absolut întâmplător, o să cad, nu e nimeni aici care să mă vadă, hai că nu sunt chiar atât de alunecoase treptele, mai e mult?, să nu mă uit în jos!, ei, dar pe aici trec și copii!, ia să mă uit în sus!, mda, mai am ceva, ce-ar fi să nu mă mai gândesc la nimic?, n-are cum să mai fie mult… Mda, multe gânduri au avut timp să se perinde prin capul meu în câțiva metri de scară. Trec și de asta. Nu e atât de înspăimântătoare, jur, doar că am o imaginație bogată și mă vedeam întinsă pe acolo, fără ca nimeni să nu mă vadă și să cheme medicii.


La următoarea scară aștept să urce un puști de vreo opt ani. Ei, hai, ar fi fost chiar rușinos să nu trec pe aici!


Ies din canion și un indicator îmi spune că în două ore voi fi la Cabana Piatra Mare. Urcușul începe să fie un pic mai pieptiș. Depășesc un grup format din doi adulți și trei copii, de 5 ani, 5 și jumătate și 6 ani. Trecuseră prin canion și mergeau și ei la cabană. După ce îi pierd în spate, nu mai e nimeni. Doar eu și pădurea.


Nu uit totuși de urs. O fi, n-o fi, ia să-i cânt ceva, poate mă lasă în pace. Am avut un repertoriu plictisitor: “Something Stupid”, a lui Frank Sinatra, intercalat cu niște fluierături leșinate și bătăi din palme. Oricum, nu sunt atât de îngrijorată de urs pe cât îmi imaginam înainte să plec la drum. Din timp în timp, aud voci în față. E bine, se sperie ursul de ei și rămân, totuși, singură pe traseu.


Când mă apropii la câțiva metri de grupul din față, decid să fac un popas. Nu prea vreau să mă amestec cu ei și cred că nici nu am atâta energie încât să-i las mult în urmă. Oricum, nu mâncasem nimic de la 6 dimineata, așa că am luat o gustare în fugă. Poate e stupid, dar gândul că ursului i-ar putea mirosi a mâncare m-a grăbit.


În câteva minute, îi prind iar din urmă pe cei din fața mea. Când trec pe lângă ei, mă invită să mergem împreună, în caz că nu vreau să merg singură. Frumos din partea lor, dar, mă gândesc, dacă tot am ajuns până aici singură, măcar să ajung până în vârf la fel.


În jumătate de oră (la 13.30) ieșeam din pădure și cabana mă aștepta pe un platou inundat de soare, cu drumeți făcând popas și trei măgăruși foarte insistenți. Dau o tură în jur, văd ruinele vechii cabane și, în depărtare, Brașovul. Încerc să ghicesc munții din jur – aiurea! – și în câteva minute mă gonesc niște motocicliști cu enduro. Le înțeleg pasiuna, dar făceau prea mult zgomot pentru ce simțeam atunci.


Pornesc din nou pe traseu, prin spatele cabanei. Voi urma Bandă Roșie până pe Vârful Piatra Mare. Ar trebui să dureze o oră. Intru din nou în pădure, iar drumul ăsta mă relaxează enorm. Pe aici n-are cum să fie urs, mă gândesc, și mă bucur pur și simplu de munte. Îmi golesc mintea, mă uit la brazi, la felul în care pătrund razele soarelui printre acele lor, când prind “ferestre” printre ei mă bucur de culorile incredibile pe care le aruncă toamna în spatele copacilor. Ating cu mâna acele crude de brad care ajung până la mine, le mângâi și vorbesc, efectiv, cu ele: “Ce faceți, măi, micuțelor? Minuni mici ce sunteți!”.


Parcurg două porțiuni cu stânci, dar mie îmi place să urc pe stâncă! Ies în golul alpin și pot să văd atât de departe în jur! Mai am puțin și ajung în vârf. De departe, văd că acolo e un singur om care își face singur poze, setând timer-ul aparatului foto și fugind, de colo-colo, în fața lui. Mare noroc! Să ajung pe vârf când e un singur om acolo? Pai eu mă așteptam să fie zeci…


Ajung și eu. În față Bucegii, în dreapta, Piatra Craiului și Postăvarul, în spate Brașovul și Tâmpa lui, în stânga-spate Ciucașul – despre care nu-mi imaginam că se vede atât de pietros din depărtare – și-n apropiere o stână ale cărei oi au plecat deja mai spre șes. Schimb câteva vorbe cu celălalt om de pe vârf – Sorin, aveam să aflu mai târziu -, ne împărtășim experiențele cu urși. El pleacă primul din vârf, dar, pentru că amândoi vrem să coborâm pe Drumul Familiar, stabilim: Dacă ne revedem la Cabană, poate mergem împreună la întoarcere.


Mănânc ceva și mă plimb prin iarba răcoritoare. Mă bucur de câteva minute de singurătate, până când apare un grup. Nu știu cum a trecut o oră! Pentru că trebuie să prind trenul de întoarcere, încerc să grăbesc pasul.


Înapoi pe Bandă Roșie, până la Cabană. Aici, nu mă îndur să trec fără să văd cabana și dinăuntru. Am auzit că au mâncare bună, dar sunt sătulă. Îmi iau, totuși, ceva de băut.O fereastră mică, plină cu mușcate, trei mese de lemn, tablouri cu peisaje de munte, lămpi de tot felul și o lustră retro fac din căsuța asta mică, cu cerdac, un spațiu extrem de primitor. Pe o scară interioară de lemn sunt așezate în rând niște perechi de papuci. Cei care vor să înnopteze aici, se pot caza într-o cameră cu mai multe paturi, la comun.Așa-i pe munte. Împărțim totul.


Ies din cabană și mă așez puțin pe iarbă. Un măgăruș îmi dă târcoale și mai-mai că mi-ar mânca ruscacul. Un pofticios! Apare și Sorin, cel din vârf, pe care-l lăsasem în urmă, făcând fotografii. Cum am vorbit, pornim împreună pe Drumul Familiar. Îmi convine, drumul e prin pădure și e bine să ai cu cine schimba o vorbă. Cele două ore până în Dâmbu Morii mi-au părut mai lungi. Deși părea că am timp destul, ultima jumătate de oră ne-a încetinit, pentru că în zonă se taie copaci și drumul pe unde intraseră utilajele era plin de nămol.


Am ajuns în Dâmbu Morii la 18.10, iar trenul meu ajungea în haltă la 18.26. Sunt cam la limită cu timpul, nu sunt sigură că ajung pe jos în timp util. Colegul meu de drum se oferă să mă ducă până la tren cu mașina, deși mergea în direcția opusă, și accept.



Urc în tren, cumpăr bilet de la naș și îmi aleg un compartiment gol. Se înserează, corpul se relaxează, îmi scot bocancii și mă uit spre munți și spre culorile toamnei care se inundă, treptat, în întuneric. Aș fi vrut să nu intre nimeni în compartiment până la București, să stau singură, cu gândul la prima mea ieșire pe munte singură. Dar, la Bușteni, un tip mă întreabă dacă “e liber”. Cum e, n-am cum să-i zic altceva. Îl cheamă Andrei și făcuse o tură de o zi la Omu. Singur. Poveștile curg kilometri întregi. N-a fost atât de rău să intre cineva în compartiment.


Concluzia:Ni se pare firesc să ne trezim dimineața și să dăm cu ochii de soare, să vină primăvara și să pășim în iarba crudă și plină de rouă, să auzim păsările ciripind la streșini, să vedem cum vin și se-ntorc valurile mării în același ritm, să ne uităm, îndrăgostiți fiind, la luna plină. Trăim într-o lume minunată, pe care uităm să o prețuim. Dacă unele dintre lucrurile firești ar dispărea? Noi, asta-i clar, avem un timp scurt pe Pământ. Să ne bucurăm de minunile lui cât mai mult, să rupem în bucăți timpul nostru prea plin de lucruri care nu ne fac plăcere, să căutăm în inimi și să avem curajul să mergem spre lucrurile care ne bucură într-adevăr!



Informații utile:Tren plecare București – Timișu de Jos, 6.23 din Gara de Nord (ajunge la 10.01)Tren întoarcere Timișu de Jos – București, 18.26 din halta Timișu de Jos (ajunge la 21.55)Dâmbu Morii – Cabana Piatra Mare (prin Canionul Șapte Scări): marcaj Bandă Galbenă, 3,5 ore (eu am făcut 3)Cabana Piatra Mare – Vârful Piatra Mare: marcaj Bandă Roșie, 1 orăVârful Piatra Mare – Cabana Piatra Mare: marcaj Bandă Roșie, 45 min (eu am făcut 30 min)Cabana Piatra Mare – Dâmbu Morii, pe Drumul Familiar: marcaj Bandă Roșie (2 ore)



Luni, 2 februarie 2015 - 19:46 
Afisari: 6,865 


Postari similare:





Comentariile membrilor (14)

dds
dds

 
1
Frumos jurnal Raluca, iar sinceritatea cu care ne destainui cele mai profunde simtaminte este debordanta. Cred ca iubesti natura din toata inima. Felicitari!


Luni, 2 februarie 2015 - 21:08  

josette
josette

 
2
Felicitaaari pt tura! Ne-ai transmit din plin emotiile experientei felicitari pt jurnal! La cat mai multe Carpati.org


Marți, 3 februarie 2015 - 00:09  

paulu
paulu

 
3
Intr-adevar, frumos ai transpus pe pagina trairile acelei drumetii solitare. Sunt sigur ca sentimentele ce te incearca atunci, ca fata, sunt mult mai profunde decat in cazul unui baiat. Recent, am vazut un film pe aceasta tema, cu deosebirea ca personajul principal decide sa parcurga "Pacific Crest Trail" dupa ce traieste o drama. Daca nu l-ai vizionat deja, ti-l recomand: http://www.imdb.com/title/tt2305051/


Marți, 3 februarie 2015 - 09:48  

raluca
raluca

 
4
Va multumesc pentru cuvintele de incurajare! Carpati.org Paul, multumesc pentru recomandare, chiar nu stiam ce sa fac azi. O sa ma uit la film. Si in cazul meu, decizia de a merge singura pe munte a venit intr-un moment delicat din viata mea.


Marți, 3 februarie 2015 - 10:41  

naludar7
naludar7

 
5
HA! Frumos jurnal! Citind jurnalul tau am retrait traseul...am fost pentru prima data in Piatra Mare, cam in aceeasi perioada, dar pe traseul Timișu de Sus — Cascada Tamina — Vîrful Piatra Mare – Cabana Piatra Mare. Nu ma asteptam sa fie asa frumos!

Numai bine!


Marți, 3 februarie 2015 - 12:01  

blackseagrouve
blackseagrou..

 
6
Prima data cand mergi singur pe munte ai putina teama si frica, fata de o posibila intalnire cu un urs. In general eu fac galagie cand ajung intr-o panta, curba sau intr-o sa. Poate este bine sa cumperi si un fluier sa il ai dupa tine.

Frumos jurnal !!!


Marți, 3 februarie 2015 - 20:24  

annastan
annastan
Busola
 
7
Felicitari de tura, fain jurnalul!


Miercuri, 4 februarie 2015 - 09:19  

navi
navi

 
8
Ehe, de cate ori n-am mers si eu singur la munte... Din aceleasi motive ca si tine.


Miercuri, 4 februarie 2015 - 11:15  

marian_iasi
marian_iasi

 
9
cred ca teama de oameni ar trebui sa fie mai mare decat de animale. animalele sunt mai "oameni".
inceputul e mai greu...
felicitari si pentru jurnal.


Joi, 5 februarie 2015 - 17:43  

cristi.iliescu
cristi.ilies..
Busola
 
10
Mare pezevenghi mai e Ioan! Nu zic că n-a venit cu tine în tură, dar putea să te ia cu el unde avea drum! Ț ț ț...
E tare că ți-ai învins teama și că ai reușit să faci tura. Cât privește urșii ăia puțini din Piatra Mare, eu nu sunt de acord. Țin minte o tură de acum vreo 4 ani când, urcând șirul stâncilor m-am oprit să aștept grupul; iar grupul a trecut val-vârtej pe lângă mine, livizi toți, că au auzit mormăituri din vale Carpati.org
Mie canionul mi se pare mai incitant la coborâre, pentru că ai perspectiva înălțimii când pășești pe prima treaptă, dar acum nu prea mai e posibil să cobori pe acolo.
În fine, mi-a plăcut cum ai descris traseul. Scrii frumos, Raluca! Ar trebui să mergi mai des pe munte, poate vor ieși povești la fel de faine Carpati.org


Comentariu modificat de autor!

Joi, 5 februarie 2015 - 18:28  

andulescu
andulescu

 
11
Draga prietena, chiar daca te cunosc de multi ani, ma surprinzi in continuare placut. Frumos scris, te pup. Carpati.org


Joi, 5 februarie 2015 - 23:18  

raluca
raluca

 
12
Va multumesc tuturor pentru cuvintele bune, m-au facut sa zambesc Carpati.org


Cristi, Ioan e acum ocupat cu emisiunile lui, n-avea timp de mine Carpati.org Oricum, discutia aia cu el m-a ajutat sa plec la drum. Cat despre ursi, ma bucur ca n-am aflat povestea ta inainte de aceasta tura Carpati.org


Andu, ma flateaza aprecierea ta. Un lucru e sigur: sunt omul de azi si pentru ca tu si gasca aia a ta cantati in padure cand eu eram copil Carpati.org Si iti multumesc!


Sa ne (re)vedem cu bine, pe carari!


Comentariu modificat de autor!

Vineri, 6 februarie 2015 - 17:58  

odin
odin
Rucsac
 
13
Vei duce dorul turelor solo, cu siguranta Carpati.org au un farmec aparte Carpati.org
Frumos jurnal Carpati.org


Vineri, 6 februarie 2015 - 21:14  

ad.rian
ad.rian
Caraba
 
14
Frumoasa frica inceputului. Desi se spune ca nu-i bine sa mergi singur pe munte. Si, totusi, pentru cineva stresat de "orasul furnicar" un traseu usor, la urma urmei, este o sansa de autocunoastere. Dificultatea singuratatii, desi frumoasa, incepe cand folosesti cortul. Iar singuratatea la cort chiar este de nepovestit. Continua, merita. Merita sa risti in aceasta bucurie.


Comentariu modificat de autor!

Sâmbătă, 7 februarie 2015 - 21:54  


 




Trebuie sa te autentifici pentru a putea adauga un comentariu

 
0,0748 secunde

GetaMap.org | Maps from all over the world | ro | fr | es | de | Calculator distante
ViewWeather.com - A new way to view the weather | nl.ViewWeather.com | sv.ViewWeather.com
Regulament carpati.org
© copyright (2004 - 2021) www.carpati.org