Skin Classic Skin White Skin Black & Whilte Skin Default Adauga la Favorite (In contul carpati.org)
Cautare:

Calendar

Februarie 2024
LMMJVSD
1234
567891011
12131415161718
19202122232425
26272829

Martie 2024
LMMJVSD
123
45678910
11121314151617
18192021222324
25262728293031

Online

Vremea
Varful Secarea Mare
Muntii Leaota

Poveste de Maramures

M-am inspirat si eu de la alti utilizatori si i-am zis acestui material "poveste" si nu RT sau Jurnal deoarece nu cred ca este un jurnal in adevaratul sens al cuvantului. Este o poveste mai veche, dar despre locuri magice cu oameni magici. Este mai mult o aventura studenteasca decat o tura adevarata, dar totusi o aventura minunata.


Avertisment: Acest material contine trasee nemarcate si referiri la echipament necorespunzator desfasurarii unor astfel de activitati, si nu ar trebui intreprinse in mod normal, chiar daca traseele descrise sunt de trekking usor.


Trasee: Poienile de Sub Munte - Vf. Rugasu(>1800m) - Vf.Farcau (1957m) - Vf. Pop Ivan(1937m) - Creasta Pietricica(>1200m) - Poienile de Sub Munte.


Echipa: Hans (pe-atunci asistent universitar), Ramona , Ovidiu, eu (pe-atunci studenti)


Perioada: sfarsit de octombrie - inceput de noiembrie 1999


Ca "nu ar trebui intreprinse in mod normal" am mai spus, dar ce student este dragii mei "normal"? Fara bani, cu echipament precar, dar cu dor de munti si dor de a invata chestii noi, pentru ca excursia avea si scop tehnico-educativ (lucrarea de doctorat a asistentului nostru care-si propunea dovedirea existentei glaciatiunii in Muntii Maramuresului si sa invatam orientare in teren si gasirea traseelor optime cu ajutorul hartilor topografice, busolei si altimetrului) decidem plecarea in a noastra aventura cam cu...2 zile inainte.


Prima zi: Destinatie: stana de sub varful Rugasu care va consitui timp de 3 zile "tabara de baza" (mama ce nume pompos); "cazare" la unul din salasele acesteia.


Practic cu o zi inainte, ora 22.30 ne gaseste pe toti 4 in gara Itcani - Suceava asteptand acceleratul Iasi - Timisoara. "Echipamentul" meu, similar cu al celor doi colegi: o geaca impermeabila, groasa, facuta la comanda la un atelier din Onesti, bocanci de armata (primiti ca echipament de protectie de la parinti de la fabrica) foarte rezistenti si impermeabili, dar si foarte grei, salopeta de fas facuta la acelasi atelier, si un rucsacel ce semana mai degraba a ghiozdan. Hans mult mai bine echipat, dar totusi cu un rucsac imens de-ala cu cadru de aluminiu "de pe vremuri". Trebuia si unul de-asta mare de care sa atarni ceaunul si alte cratiti, cineva trebuia sa care si legumele si chitara nu-i asa? Noi, scolari cu ghiozdanele cu ceva mancare la pachet, periuta de dinti si sapun, o apa si alte alimente neperisabile (la sticla) + nelipsitul carnetel cu versuri de la cantecele.


Dupa urcarea in tren constatam ca avem bilete in picioare la vagonul frigorific si degetele cam ingheata pe corzile chitarii, in timp ce noi cantam scotand aburi. Tocmai inainte de criogenarea completa vine nasu' si pentru niste maruntis ne ofera locuri la reanimare (a se citi clasa I). In toiul noptii ne incetam cantarile pentru a nu trezi pasagerii mai fini care calatoresc la aceasta clasa. Nu adormim pentru ca trebuie sa schimbam trenul in Salva in jurul orei 2.00. Trenul serpuieste in noapte, iar noi mai deschidem din cand in cand ferestrele de pe culoar pentru a prinde macar un crampei din brazii ce se inalta in noapte chiar de langa calea ferata. In sfarsit Salva: inca o ora de inghetat intr-o gara neluminata, alaturi de oamenii strazii adospostiti pe acolo. Dupa o ora de tropaiala pe peron vine si acceleratul Bucuresti - Sighetu Marmatiei. Si apoi in acordul cantecului "De la Salva - Viseu/Mandru trece ghezasu", trenul porneste, dar noi ne oprim la Leordina unde tocmisem un microbuz (a se citi UAZ de-ala de care mai vezi pe la bulgari sau ucrainieni) sa ne duca pana in Poieni, unde ajungem in jurul orei 6.00. O data cu noi mai vin si niste fete tinere foarte frumoase, dar care vorbeau intre ele o limba ciudata, desi intelegeau romaneste (ne-am dat seama de acest lucru pentru ca chicoteau cand noi incercam sa ghicim ce limba graiesc trecand prin toate variantele plauzibile rusa, ucraineana, germana, maghiara, etc). Misterul lingvistic ne este lamurit de una din fete cand coboram si ne spune: e ruteneste (exact o mixtura de rusa, maghiara si germana).


In Poieni gasim un loc unde scrie deasupra "Cafenea". Uimiti de titulatura nu credem totusi sa fie altceva decat birtul din sat mascat sub o denumire comerciala. Surpriza totusi: au un expresor de-ala mare de cafea cum vezi numa pe la baruri mai rasarite, un meniu cu cateva zeci de sortimente de cafea si ceai si un chelner imbracat la "4 ace"!!!!! Primii sateni matinali isi fac si ei aparitia. In buna traditie a satelor pe care le stiam din Moldova, nu ma asteptam sa ceara altceva decat "o suta" sau "o cinzeaca". Iarasi, o noua surpiza cand aud pe unul din ei comandand "expresso latte machiato". Incep sa cred ca nu mai aflu intr-un sat din Romania, mai ales cand aud discutii intre sateni de genul "Eu prind Eutelsatul pe azimuth de 13 grade Nord...". La cafenea serveau si supa calda, foarte buna de altfel, care ne incalzeste organele noastre interioare cam inghetate dupa drumul cu "autocarul" rusesc.


Eeh, si cum calatorului ii sade bine cu drumul, studiem harta topo imprumutata de la facultate si pornim pe malul drept al raului Ruscova. Intrarea in "traseu" e destul de greu de gasit - trebuia sa ajungem la un drum forestier, dar cu amabilitatea unor sateni trecem prin curtile lor si o luam pe "scurtatura". Ajungem in cele din urma la drumul forsetier dupa ce urcam cam pieptis pe o pasune. Sus ne tragem suflu, si ma intreb cum o fi urcat Hans cu "casa" in spate + trepiedul teudolitului (aveam si treaba cu niscaiva masuratori p-acolo). Dam de o ultima casuta de lemn unde locuia un batran ce raspunde cu amabilitate intrebarii: "Cam cat mai e pana pe Rugasu, la stana?", "Apoi, no sa tot fie vreo 2-3 ceasuri, da vedeti ca o plouat zilele trecute si drumu-i tare namolit d-aci incolo". Cum noroiu nu ne impresioneaza, luam drumul in piept, si la cat ne afundam uneori renuntam curand la a mai face balet de pe stanga pe dreapta drumului pentru a evita sa intram prea tare in noroi, caci acesta trecuse de mult de marginea bocancilor si isi facuse loc la caldura sosetelor. Drumul inglodat serpuieste prin padurea de amestec presarata cu dese fanete strajuite de capite mestesugit cladite.


Peisajul verde-aramiu de toamna tarzie incanta ochiul si inima atat de mult ca uitam de noroiul din sosete. Altimetru indica 1200 de m cand ajungem la o rascruce si ne tragem sufletul pe un bustean taiat pe marginea drumului, langa un izvor ce susura zglobiu in urechile noastre si a carui picaturi de apa isi croiesc rapid drum intre palmele noastre si fetele transpirate. Scoatem din nou harta sa vedem pe unde suntem, vedem ca drumul corect e cel la dreapta. De aici panta este mai accentuata si presarata cu stanci ce ies de sub solul brun de padure ca niste scari. Urcusu-i greu, dar macar e uscat. Se vad si urme de cal si de bustean tras de acesta cu toate ca pe unele portiuni panta are si 45 de grade. Padurea se transforma intr-una exclusiv de conifere, si mai bagam la cap cate ceva pentru cursul de Biogeografie. Dupa vreo ora ajungem si in platoul in care este stana, punctul nostru terminus pentru ziua aceea. Doi dulai ciobanesti ne intampina latrand nu prea prietenos, insa isi schimba atitudinea dupa ceva sandvisuri bine plasate. Asta inseamna ca ciobanul e inca aici, desi e sfarsit de octombrie!!! (a cata surpriza pe ziua de azi?). Intr-adevar apare si dumnealui si-l intrebam daca putem sta si noi intr-un salas cat de cat mai acceptabil ca stare. Ne arata unul care arata chiar lux pentru noi, dar ne spune ca trebuie sa ne facem singuri "patul" aratand spre o capita de paie. Deci rucsacii jos copii si hai la mobilat salasul. Caram cu o bucurie juvenila atata fan cat e necesar, si era necesar destul. Urmeaza aranjatul acestuia cat mai confortabil. Hans si Ramona au saci de dormit, eu si cu Ovidiu doar gecile groase de pe noi si o patura mai groasa. Oricum in fata "patului" se afla o vatra deasupra careia atarna agatata in tavan un bat cu trei ramuri suprapuse. Intrebam pe Hans de ce nu e de ajuns o singura ramura sau un bat in forma de carlig si raspunsul vine (logic) ca asa se da focul la vatra mai tare sau mai incet (mda, bagat la cap inca ceva nou). Salasul e bine gandit pentru ca mai are pe langa camera de dormit o camara, unde se pot pune alimentele la rece. Nemultumitor totusi este "hornul" care nu consta in nimic altceva decat cateva bucati de sindrila scoase din acoperis. Dar ca sa arda ceva in vatra trebuie lemne. So, ia toporu-n spate si hai la padure. Fiind organizati intr-un fel de societate patriarhala noi baietii si cu Hans am plecat la padure in timp ce Ramona ramane sa pregateasca o ciorba de legume si o fasole cu costita afumata. Brat dupa brat, lemne mai mici sau busteni mai mari facem provizii ca sa avem si cu ce gati, dar si cu ce ne incalzi la noapte (noptea temperaturile la 1680 m scadeau in acea perioada sub 0, dar inca nu ningea). Miezul noptii ne gaseste sub luna plina, ce da o lumina ca de seara pe platou, pe acoperisul salasului cu chitara si savurand un vin fiert binemeritat dupa o zi de "munca". Cand tace chiatara, nici macar greierele nu se mai aude cantand, focul trosneste in vatra de sub noi uscand bocancii ce-i spalasem la izvorul din apropiere si constatam ca locul nostru de cazare are atatea stele cat a putut numara fiecare din noi. In padure se mai aud lupii urland, dar noi stam destul de linistiti caci am facut foc si-nafara salasului mai ales ca ciobanul ne-a spus ca mai vine si ursul.


A doua zi, pe la 5, (ora criminala de trezire pentru un student) se aud batai puternice in usa salasului. Buimac de somn si cu un repertoriu de injuraturi pregatit pentru cel care indraznise sa ne perturbe somnul, deschid….si din nou surpriza: era ciobanul care ne intreaba prieteneste daca dorim o galeata de lapte (de vaca) proaspat muls. Cum asta suna ceva de genul “Calule mananci ovaz” intreb totusi “Dar cu cat o dati?” “Pai nu costa nimic, dar sa aveti grija sa-l fierbeti repede ca daca-l lasati se strica”. Cum o veste mai imbucuratoare nu putea sa existe pentru un buget de student acceptam oferta si desi ora era nefireasca ne trezim cu totii si hai la micul dejun neplanificat. Ramona face o mamaliga si fierbem laptele in coaja ramasa. Constat ca laptele de la munte are atata grasime ca e galben si nu alb cum il stiam eu pe cel de la ses, desi nici acesta din urma nu mi se parea a fi prea “dietetic”. Bineinteles ca iesit un mic dejun delicios, si inapoindu-i galeata (goala) omului mai aflam cate ceva din misterele vietii de cioban, stand la o barfa cu dansul.


Noi: Vad ca laptele e mai gras aici la munte

El: Pai, da vacile de aici pasc iarba din asta cu firul mai lung, si mai moale, un pic galbui asa trebuie sa fie (ne arata un exemplar). Iarba asta se gaseste numai la peste 1800m, eu nu las vacile sa pasca aici unde-i mai jos (n.r. 1680 – 1700m).

Noi: Apoi bade da-i inceput de noiembrie, cum de mai esti aicea?

El: Pai cu oile se coboara la prima bruma, alea le-am dus, sunt jos in Poieni, dar mai stau cu vacile pana la prima ninsoare sau pana cand iarba nu mai e buna de pasunat (urmeaza alte explicatii “stiintifice” despre de-acum celebrul fir de iarba, in jurul caruia pare a se invarti toata viata ciobanului).


Ciobanul statea intr-un salaj din scanduri, foarte bine inchegat, ce dadea mai mult inspre cabana, caci mai avea o camera pe post de bucutarie, un godin pentru incalzire, doua paturi suprapuse si…curent electric (de la generator), cu radio si…televizor. Hai da de, ca de stana “hi-tech” nu mai auzisem pana atunci, dar in atmosfera generala in care intrasem de vreo zi si ceva, incepe sa para ceva normal. Normal ca si cultura ciobanului si subiectele abordate: politica externa, documentare National Geografic, etc…ce??…uitasem sa va spun de antena parabolica? – ma scuzati am crezut ca v-ati obisnuit deja cu amanunte de-astea.


Cum invatasem destul de “multe” despre viata de cioban ne-am hotarat intr-un final sa revenim la… “oile” noastre. Asa ca ia rucsacul, pardon ghiozdanul, inarmeaza-te cu apa, teodolit si aparat foto, “incuie” salasul cu un cui bine plasat  si fuga sus pe Rugasu. Minunata vreme, minunat peisaj, traseul nu e marcat, dar de la stana se vede varful oricum, asa ca am luat cap-compas si la deal cu noi. Pe pantele verzi-galbui realizam ca incepusem sa calcam pe “celebrul fir de iarba”. De sus din varf se vad salasele mici, mici de tot…uite de acolo venim noi! Spre nord se vede granita cu Ucraina si varful Pop Ivan – acolo vom ajunge maine. Spre Est se vede varful Farcau, despartit de Rugasu de “Valea Lupului”. Aceasta vale e tocmai obiectul de studiu pe ziua de azi, adica obiectul controversei stiintifice pentru ca unii spun ca e de fapt un circ glaciar si nu o vale, motivand prin absenta morenelor; noi masuram, notam fara a intelege insa prea bine cum se vor combina aceste date in lucrarea lui Hans pentru a demonstra ca acesta e vale glaciara. Odata temele facute coboram intr-o sa, opusa Vaii Lupului la un mic laculet, pe numele sau Lacul Vulturului, lac ce pare clar de origine glaciara. De aici urcam pe Farcau, intr-un ritm mai alert pentru ca ziua e deja mica. Gonim pana sus si inapoi, numai eu cu Ovidiu, pentru ca Ramona si Hans il mai vazusera. De aici cale intoarsa pana la stana. Pe drumul de intoarcere urmeaza primul examen de orientare in care sa ne punem in practica cunostiintele, pentru ca brusc sa lasa “ceata”, de fapt eram intr-un nor, destul de “pufos” insa. Scoatem harta topo, busola si altimetru si determinam cu aproximatie locatia noastra, dar si mai important directia in care trebuie sa mergem. Hans cunostea ca-n palma “drumul”, dar ne-a lasat pe noi sa ne orientam sa vada cum ne descurcam…Si ne-am descurcat bine, avand in vedere ca am ajuns la fix intr-un loc in care ieseam din norisor si de unde am vazut ca directia noastra era fix cap-compas pe salase.


Odata ajunsi inapoi ne chinuim sa descuiem usa, pentru ca batusem cuiul atat de tare ca a fost nevoie de ceva metode mai “ingineresti” de a-l scoate de acolo. Ciobanul ne invita seara la un berbecut (de data asta pe bani, dar la un pret derizoriu), preparat ca la stana: berbecutul umplut cu diverse legume si uns cu mirodenii, se pune la foc intr-o groapa sapata in pamant si acoperita cu paie…dupa aceea se curata si se transeaza dupa metodele cunoscute doar de ciobani. Oricum a iesit ceva delicios. In rest foc inauntru, foc afara si sus pe acoperis la cantat si recunoscut constelatii si apoi la somn in asternutul de paie.


Dimineata ne trezim pe la 5 asteptand…lapticul, de parca eram in filmele alea americane cand vine laptele acasa odata cu ziarul. Mamaliga, lapte galben, rasarit de “Ma…oro country”, si din nou “pe cai ca se filmeaza”. Tinta de azi: varful de granita Pop Ivan, cu un mic ocol pe creasta Pietricica.


Dupa vreo doua sute de metri de la stana se coboara destul de abrupt intr-o sa, traversam un paraias si cotim spre stanga ca sa urcam pe creasta Pietricica. Creasta Pietricica este de fapt o cuesta cu o fata foarte abrupta spre sud, si una domoala spre nord. Adrenalina din noi si inconstienta nu rosteau decat doua cuvinte la vederea abruptului: “pe-aci!!”. Bineinteles cataram abruptul chiar daca cu balamalele tremurande pe masura ce urcam tot mai sus, dar cu o indarjire iesita din comun. Orice alunecare ar fi fost in 90% din cazuri fatala neavand niciun fel de asigurare sau experienta in catarari pe bolovani si pante de peste 70 de grade. Un lucru devenise insa cert: pe aici nu se putea cobora, si dupa harta topo nu prea ne dadeam seama cat de “domoala” este cealalta fata. Aveam oaresce emotii ca o sa coboram cu elicopterul de acolo. Mare ne-a fost usurarea cand am vazut ca cealalta fata se prezenta ca o panta de umil delusor. Intrebarea fireasca a oricarui om normal, si la care desi stiam raspunsul nu inceta sa ma framante, era “Si noi de ce ne-am chinuit si ne-am riscat viata sa urcam pe acolo?????!!!!!”


Dupa un sir de culmi mai mici si inseuari ajungem la baza versantului ce duce spre varful Pop Ivan. Dupa o urcare pieptisa de 1 ora si ceva constatam marea surpriza: cu un metru inainte de varful propiu-zis ne opreste un granicer si ne intreaba unde mergem.


- Pai unde sa mergem, un metru mai incolo, raspundem mirati, ca doar n-om emigra in Ucraina

- Nu e voie, acolo e Ucraina! Vine raspunsul taios al granicerului

Scoatem mirati harta topo care arata clar ca varful e la noi, sau ma rog pe granita, cel mult in zona neutra, dar in nici un caz la Ei!!!


Ii aratam si vamesului harta, dar replica e aceeasi: “Nu am voie sa va las sa treceti dincolo” de acelasi punct in care stateam si parlamentam de vreun sfert de ora, in ciuda faptului absurd ca nu voiam sa mai facem decat 1-2 m ca sa atingem varful propiu-zis. Salvati de clopotel din nou, Hans are o cunostiinta la Consulatul Ucrainei de la Suceava, il suna si dupa vreun sfert de ora vine si ordinul din partea consulului insusi de a ne permite sa mai facem 2m!!! “Ni zaiet pagadi!” mama lor de KGB-isti sau FSB-isti cum le-o mai zice. Ca bine zicea bancul ala cu “Niet freedom, ruseika carnaval”. Trecand peste imbecilitatile comuniste ne bucuram de privelistea superba si de vremea care ne permitea sa vedem la orizont muntii Tatra? (declaratia vamesului, am ceva rezerve in privinta asta), dar oricum o panorama superba asupra marii majoritati ai Carpatilor Ucraineni ni se intindea in fata. Logic poze nu am avut voie sa facem…ce sa-i explici bietului om ca il fotografiaza astia din satelit la orice ora si noi avem stane cu antena parabolica (cred ca daca ar fi vazut stana la care stateam noi ar fi spus ca e cine stie ce post secret de spionaj si ar fi fost in stare sa-l bombardeze).


La coborare, surpiza. Cerul se intuneca brusc mai ceva ca la eclipsa si in nici 2 minute incepe o grindina de-aia de n-ai lasa un caine afara. Dar din pacate noi nu numai ca eram afara, dar eram pe o pajiste alpina fara pic de copac sau alt adapost. Asa ca ne trantim la pamant, pe burta si cu rucsacii in cap, pentru a ne proteja de aviatia inamica. Din fericire asediul nu dureaza mult, si noi ne putem retrage la baza unde constatam cu stupoare ca desi in echipa sunt doi fumatori nimeni nu mai are cu ce aprinde un foc…oops! imi spun, acu sa vezi “Surviver”. Pentru inceput tehnica “da in piatra-fa scanteie-aprinde paie” nu da rezultate pentru ca nu avem cremene si cu alte pietre nu prea merge.  Incercam planul B cu metoda “freaca paie intre doua lemne” cu un rezultat ceva mai bun de data asta – am reusit sa facem fum. Suflam cat putem dar o flacar deschisa este imposibil de obtinut. Norocul ne surade si de aceasta data si vedem ca de undeva din padure iese fum. Era un brad doborat probabil de vreun trasnet de la furtuna care ne prinsese pe noi pe Pop Ivan. De abia mai fumega intr-un colt. Idee prosteasca si copilareasca: aducem cate un manunchi de paie pana aici, suflam in el pana se aprind, si alergam cu ele aprinse pana la vatra de la salas. Dupa cateva curse in care paiele fie ca ardeau complet pana sa ajungem cu ele (distanta era de vre 300 de m) fie se stingeau pe parcurs ne vine in cap ideea “desteapta”: se ia una bucata topor, se taie partea fumeganda, se aduce la vatra, se pun paie peste ea, se sufla si in final avem un foc de toata frumusetea salvand astfel si padurea de la un eventual incendiu ( in urma nu a mai ramas nicio parte fumeganda sau arzand mocnit). Vremea continua sa fie mohorata, asa ca dupa cina ramanem cu cantatul si mai putin cu ghicitul constelatiilor.


Ultima noapte de “salasluit” avea sa fie una pe care nu o voi uita toata viata. Va mai amintiti ca eram nemultumiti de “cosul de fum”? Ei bine aceasta nemultumire s-a transformat in acea noapte intr-un real pericol pentru vietile noastre. Plafonul de nori fiind foarte jos pentru punctul in care ne aflam, presiunea atmosferica a “impins” inapoi in salas tot fumul. M-am trezit pe la 3 dimineata din cauza galagiei, adica a tusetelor inecacioase din jur, cu ochii si narile care ma usturau teribil si tusind a tbc-ist. Focul ardea mocnit. Ma uit langa mine Ovidiu statea nemiscat in continuare. Il zgaltii, dar nimic. O un gand terfiant ma cuprinde, dar continui; tipa si Hans la el si incele din urma se trezeste. Urmeaza evacuarea rapida, urmata insa de ceva neasteptat: la deschiderea usii se creeaza un curent de aer care aprinde brusc focul ale carui flacari ieseau acum pe hornul improvizat. Apucam sa iesim nevatamati din salas dar flacarile ies din vatra si cuprind aproape jumatate din spatiu amenintand si chiar aprinzand cateva paie din asternutul nostru. Hans intra inapoi cu un curaj deosebit si strange rapid paiele in cel mai indepartat colt fata de vatra, iese si inchide usa.


Situatia se calmeaza, dar nu mai inchidem un ochi pana dimineata, cand strangem tot si plecam spre casa. Mi-era groaza la coborare de mocirla prin care trecusem, dar cu exceptia catorva portiuni era destul de uscat asa ca nu am avut probleme. De la casa batranului pe care-l salutasem la urcare coboram intuitiv, pe principiul “tot in jos”. Sarim garduri, trecem prin poieni si curti, dar oamenii nu se supara. Trecem apa Ruscovei pe un bustean pentru ca am realizat ca podul pe care trecusem la uracre era mult mai departe de noi si in plus nu mai gaseam calea de a ajunge la el. Busteanul respectiv ne scoate in curtea unei scoli, si apoi pe ulita inapoi in centrul Poienilor.


E duminica si constatam cu palcuta surpriza ca toata lumea e imbracata in costum national (inclusiv cei mai feroce “smecheri” cu tatuaje si cercei). Oamenii se intorceau de la biserica si se opreau fie la Cafenea, fie la berarie, fie sa cumpere cate ceva din iarmaroc. Ne oprim si noi la o bere rece, iar barmanul nu intelege gluma cu “Da’ proasta bere mi-ati mai dat!” cerandu-si scuze in prima faza si parand foarte ingrijorat de nesatisfactia clientului. Rade apoi impreuna cu noi la replica “E proasta dom’le, ca se termina prea repede”. Hans si Ramona mai raman in Poieni la niste prieteni, eu cu Ovidiu luam o ocazie pana in Leordina. Nu stim la ce ora avem tren de intoarcere spre Suceava, asa ca mergem la ghici, sa prindem trenul de dupa-amiaza. Cand sa platim soferului, acesta spune ca e prea mult si ne da jumatate din bani inapoi!.


In gara stupoare: trenul nostru plecase de 10 minunte, era ora 18.15, si urmatorul tren era de-abia la 1 noaptea. Aflam insa ca acest tren trece in sens invers pe la 22.00, merge pana la Sighet si se intoarce. Bun si asa, ne gandim, decat sa stam in Leordina mai bine ne mai plimbam pana la Sighet. Dar inainte de asta in gara mai era o doamna mai in varsta care ne vede prafuiti si obositi, si stiind mersul trenurilor ne invita la dumneaei acasa sa stam la caldura “ca doar n-oti sta in frigul asta” si sa mancam o tocanita de cartofi. Initial refuzam, ii raspundem ca mai avem ceva conserve la noi, ca nu e nevoie,etc, dar cedam la multiplele insistente.


Mi-amintesc ca m-a distrat copios concluzia dumneaei, afland unde am fost si ce facusem in ultimele zile: “Saracii copii, ce-I mai obliga profesorii astia sa faca la scoala”. Nu cred ca explicatiile noastre au convins-o.


Ultimul exemplu de ospitalitate si marinimie maramureseana l-am avut in tren, cand voind sa negociem “tariful” cu nasul acesta ne intreaba:


- Si cum v-a placut in Maramures?


Dupa toate cele povestite va imaginati raspunsul nostru, iar fata nasului s-a luminat de o bucurie dumnezeiasca vazand tristetea din ochii nostri ca trebuie sa plecam. In buna credinta morosana, in urma acestei discutii ni se ofera locuri gratis la clasa I, unde intindem scaunele si ne punem la somn pana in Beclean, via un drum dus-intors Leordina – Sighetu Marmatiei, de unde am schimbat trenul spre Suceava.


Concluzii:

Locurile vazute nu sunt turistice, nu au poteci marcate, dar orientarea e usoara cu ajutorul unei harti si a unei busole.


Linistea patriarhala a locurilor respective m-a facut sa cred ca am petrecut 3 zile in paradis, intr-un paradis locuit de oameni de poveste.



Imi cer scuze pentru o poveste atat de lunga si lipsita de poze (fotografiile sunt pe suport clasic si nu le am scanate), dar am vrut sa trasmit celor ce au avut rabdarea sa citeasca pana aici un crampei din mirajul acelor zile care mi-au marcat atat de mult viata ca am scris totul din memorie,desi totul s-a petrecut acum noua ani.


Serviciul actual m-a dus in deplasarile mele prin tara si pe acele meleaguri pe care le-am revazut cu lacrimi in ochi, cu surprinderea si bucuria amintirilor de atunci.



Ture minunate tuturor,

Adi



Marți, 4 noiembrie 2008 - 16:49 
Afisari: 2,659 


Postari similare:





Comentariile membrilor (8)

cipicernat
cipicernat
(admin)

 
1
Educativa au ba.... mie mi-a placut povestea. Te mai astept cu drag si cu alte amintiri de genul asta.


Marți, 4 noiembrie 2008 - 17:21  

alexus
alexus
Busola
 
2
Ai un stil placut si mai ales haios, de a scrie jurnale, povesti sau cum vrei sa le spui. Mi-a placut.
Felicitari!


Marți, 4 noiembrie 2008 - 22:10  

claudiuiasi
claudiuiasi
Coarda
 
3
Foarte frumos povestit.
Gara din Itcani mi-a mancat mie studentia.
Am mers cu tine impreuna acolo si in trecut prin cuvintele tale.


Miercuri, 5 noiembrie 2008 - 21:30  

costel2007
costel2007
Busola
 
4
R.T., jurnal, povestire, poveste, sau ce o fi, citindu-l mi-a produs nebănuite delicii!!!


Joi, 6 noiembrie 2008 - 01:20  

torpidus
torpidus
Caraba
 
5
frumoasa povestea si bine scrisa, felicitarile mele!
cat despre ospitalitatea maramureseana, este perfect adevarat...am avut si eu parte de ea cand am fost pe-acolo.
cam neobisnuita metoda de adapostire la grindina aceea...sa stai intins pe burta pe pamant, eu nu m-am gandit vreodata la asa ceva dar poate ca a fost mai bine..omul cat traieste invata!


Joi, 6 noiembrie 2008 - 10:37  

andy79
andy79
Busola
 
6
Multumesc tuturor pentru aprecieri.
@costel: Nenumarate amintiri si cu deosebita placere am citit de fiecare data si "Ofrande Abeonei".


Joi, 6 noiembrie 2008 - 10:41  

andy79
andy79
Busola
 
7
Carpati.org @torpidus: nu am zis ca ar fi fost vreo metoda "brevetata" sau invatata pe undeva, dar a fost tot ce ne-a trecut prin cap la momentul respectiv. Am mai spus ca gecile erau groase, veritabili saci de dormit, si amortizau destul de bine socurile. Nici nu stiu cum se face normal in aceste cazuri sau daca exista metode "clasice". S-ar putea deschide un topic, sau scrie un articol despre asa ceva (cazuri de vreme rea pe platou sau ceva de genul).


Joi, 6 noiembrie 2008 - 13:56  

oanafoca
oanafoca

 
8
Nepretuite amintiri, foarte frumos impartasite si altora!


Duminică, 11 septembrie 2011 - 12:23  


 




Trebuie sa te autentifici pentru a putea adauga un comentariu

 
0,2921 secunde

Deblocari usi Bucuresti | GetaMap.org | Maps from all over the world | ro | fr | es | de | Calculator distante
ViewWeather.com - A new way to view the weather | nl.ViewWeather.com | sv.ViewWeather.com
Regulament carpati.org
© copyright (2004 - 2024) www.carpati.org