Skin Classic Skin White Skin Black & Whilte Skin Default Adauga la Favorite (In contul carpati.org)
Cautare:

Calendar

Iulie 2022
LMMJVSD
123
45678910
11121314151617
18192021222324
25262728293031

August 2022
LMMJVSD
1234567
891011121314
15161718192021
22232425262728
293031

Online

Vremea
Varful Peleaga
Muntii Retezat

Voluntar in Carpati

Homepage

Lista de discutii

Poveste cu Postăvarul - 14 februarie 2015 (Muntii Postavarul)

De-abia îmi găsisem job și șeful meu mă pune să lucrez în primul weekend. Răsturnare de situație joi, când îmi spune că nu mai lucrez acum, ci în următorul. Bun. Mă trezesc cu un weekend liber, când știu că vor urma multe lucrate. Zic s-o sun pe Raluca, prietena mea din facultate, parcă știam că ar vrea să facă o tură scurtă la sfârșitul ăsta de săptămână. "Ce faci?” „Ce faci?” Rămâne că plecăm de vineri seară la Breaza și sâmbătă dimineață facem o tură de o zi pe Postăvaru. La fix. Eu nu am mai mers pe zăpadă și știam că în Postăvaru e lejer. Se anunța o zi cu mult, mult soare.


Sunt complet pe dinafară. N-am avut timp sa mă interesez de nimic. Nu știu pe ce marcaj mergem, nu știu cine mai merge în afara de Raluca și Cosmin, prietenul ei. Dar știu că ei au mai mers pe munte de câteva ori și mă cam las pe mâna lor.


Vineri seară trebuie să fug de la job, să-mi iau bagajul și să mă întâlnesc cu lumea. Dau fuga să împrumut niște suprapantaloni (cine știe, o fi prea mare umezeală) și, în graba mea spre casă, iau metroul aiurea, trebuie să mă întorc din drum. Nu-i nimic, dau telefon,“nu mă înjurați, ajung!”, toată lumea e binevoitoare. Aproape că fug de la metrou până acasă. Fac un bagaj în viteză, mă stresez să nu uit ceva și plec. Iar în viteză, sunt leșinată până ajung la metrou, bine că l-am prins! Nu pășesc bine în metrou, încerc să-mi trag sufletul și recapitulez. AM UITAT BOCANCII!!! Nu se poate așa ceva! Cobor la prima, iau metroul invers: “Cosmin, înjură-mă, mi-am uitat bocancii!”. Omul e înțelegător, stabilim să ne vedem la Victoriei cu toată trupa.


După încă o serie de alergături și ceva transpirație, ajung la Victoriei. Acolo, pe lângă Raluca și Cosmin, mai era și Vlad. Pornim la drum. Vlad se întorsese și el din drum pentru că își uitase telefonul. Ne amuzăm puțin, că toată lumea mai uită câte ceva, și Cosmin se întreabă dacă el a luat de acasă bocancii Ralucăi (care venise direct de la job la locul de întâlnire). Panică. Cotrobăie prin bagaje. Nu. Nu îi luase. Moment de tensiune între Cosmin și Raluca. El vrea să se întoarcă din drum să ia bocancii, ea insistă că e deja încălțată cu niște bocanci care, deși nu sunt de munte, sigur vor face față pe Postăvaru.


Drumul până la Breaza mi-a făcut bine. Parcă am lăsat în urmă, în București, toate grijile. Să merg noaptea cu mașina, pe bancheta din spate, e o plăcere dulce. Îmi amintesc de copilărie, când mama imi spunea că în spatele fiecărei luminițe pe care o vedeam în depărtare stă ascuns un iepuraș.


La Breaza, mama lui Cosmin ne așteaptă cu pește și patru patrupede. Doi pisoi și doi căței. Unul dintre câini are ochi de cafea cu lapte și blană alb-murdar, lățoasă și creață. Povestim câte ceva. Aflu că a doua zi vine cu noi, în tură, și Goe, vărul lui Cosmin. De traseu, tot nu mă lămuresc. Cosmin spune că am putea merge și pe Spinarea Calului sau nu-mai-știu-pe-unde, că teoretic e traseu închis iarna, dar că am putea să încercăm. Eu zic că mai bine mergem pe unde e sigur, m-au speriat avalanșele alea despre care auzisem cu doua săptămâni înainte. Stabilim că a doua zi sunăm la Salvamont să întrebăm dacă se poate merge pe acolo sau nu.


Pe la miezul noptii decidem să mergem la somn. Ba bine că nu. M-am foit toată noaptea. Cred că am reușit să pun cap la cap 3 ore de somn.


AM REUȘIT SĂ SCRIU PÂNĂ AICI O GRĂMADĂ, FĂRĂ SĂ FIE VORBA DESPRE TURA PE POSTĂVARU. DAR AȘA E POVESTEA. 

CE SĂ-I FAC?


Sâmbătă. Nu ne grăbim. Trebuie să-l așteptăm pe Goe care vine din București și, oricum, tura nu e lungă. Avem de mers cam 2 ore până în Poiana Brașov, cu mașina. Sunăm la Salvamont, nu se merge pe Spinarea Calului.


11.30. Ajungem în Poiană și parcăm. Traseul nostru începe fix de lângă pârtie. Lume multă, muzică în boxe, haos. Indicatorul ne arată că până la Cabana Postăvarul avem de mers o oră jumate pe Cruce Roșie. Ăsta cred că ar fi timpul de vară.


La 12 pornim pe CR și, când ne dăm seama că prea e “pe drum”, Cosmin propune să mergem pe Triunghi Galben, că parcă arată mai a potecă, mai a munte. Suntem cu toții de acord.


De data asta am la mine bețe de trekking. Mă gândesc că sper că mă obișnuiesc cu ele, întotdeauna aveam senzația, când vedeam pe la alții, că mai rău m-ar încurca. Și totuși, după doar câțiva pași îmi dau seama că mă ajută să mențin un ritm mai bun. Când începem să urcăm pe potecă, prin zăpada mare și afânată, mă sprijin în ele și mă ajută foarte mult. Sunt plăcut surprinsă și îmi propun să nu mai merg fără bețe altă dată. Cred că mi-au ușurat mult efortul.


/ralu/cam02191.jpg

Pornim așadar pe poteca noastră marcată cu TG și ne trezim pe lângă pârtie. De fapt, multă vreme traseul nostru tot pe lângă pârtie merge. Pășim prin zăpada până aproape de genunchi și, în dreapta noastră, un pic mai jos, trec, rând pe rând, schiori. Ne mai uităm la ei, ne mai pică zăpadă din brazi în cap, ne bucurăm, în general, dar eu sunt un pic ofticată. Parcă prea suntem în “civilizație”. Simțeam nevoia să mă rup de agitația orașului și-am nimerit lângă cea mai aglomerată pârtie.


Ajungem și în primul loc (dintr-o serie) unde, ca să ne continuăm traseul, trebuie să traversăm pârtia. Fuguța fuguța, să nu ne lovească vreun schior și să nici nu-i deranjăm. Furați de “peisajul” pârtiei, pierdem marcajul. Băieții zic că, oricum, și dacă mergem pe marginea pârtiei tot acolo ajungem. Acolo unde? Că nu ne hotărâm dacă trecem mai întâi pe la cabană sau mergem direct pe Vârful Postăvarul.


Supunem la vot și decidem că mergem pe vârf. Hopa hopa, pe marginea pârtiei, de acum încolo. Niciun marcaj. Ceilalți au renunțat de mult la el. Eu îmi fac mustrări de conștiință. Nu sunt învățată să merg pe munte fără să respect regulile. Adică măcar să mă țin de marcaj. Sau măcar să nu merg fix pe buza pârtiei, încât să îi încurc pe schiori. Nu cred că i-am încurcat, dar în mintea mea a rulat tot timpul ideea că “așa ceva nu se face”.


Ceilalți din grup încep să jubileze la ideea că ar putea închiria de sus schiuri, cu care să coboare. Eu nu știu să schiez, așa că le spun că mă întorc singură, ușurel, pe Cruce Roșie, să mă aștepte în Poiană. Ei zic că, nu, că nu spargem grupul. Fie.



/ralu/20150214_134112.jpg

Mai traversăm bucăți de pârtie, facem slalom printre schiori, ei printre noi, naiba mai știe cine pe cine ocolește? Ne apropiem de vârf. Trecem pe sub firele de telecabină. Eu mă aplec să nu ating de ele și întreb dacă m-ar curenta. Aveam să aflu în câteva secunde, când Vlad a pus mâinile pe ele, că nu. Bine de știut.


Ajungem lângă stația de telecabină și facem un mic popas. Ne uităm la Bucegii învăluiți în prea multă lumină. E plin de lume aici. Schiori sau, pur și simplu, oameni care au urcat cu telecabina într-una din cele mai călduroase zile din iarnă.


Pornim și spre gâlma aia care e Vârful Postăvarul.


/ralu/20150214_144623.jpg

E ora 3. Soarele e bun, prea bun cu noi. Ne moleșim puțin. Ajunși în vârf, încercăm să ghicim munții din zare. Piatra Craiului, de neconfundat. Recunosc și Ciucașul care mă surprinsese de pe Piatra Mare (când l-am descoperit atât de stâncos cum nu-l credeam).Unde nu știm, fuierăm (asta e valabil la cântece). Adică ne ajută niște plăci metalice pe care sunt desenați munții din zare, cu nume cu tot. Mă bucur când îmi dau seama că, încet-încet, încep să mă orientez în spațiu. Până acum un an mergeam pe munte fără să am habar pe unde sunt și încotro mă uit.


/ralu/20150214_150612.jpg


/ralu/20150214_150555.jpg

Din nou mă gândesc cu părere de rău la faptul că n-am respectat marcajul, că nu m-am îndepărtat de lume, că e prea aglomerat pe muntele ăsta, că n-am printat și eu o hartă. Ce fel de om care merge pe munte sunt eu? Nu îmi iert asta și îmi promit că n-o să mai fac. Dacă vreau să învăț muntele, trebuie să mă bazez pe mine în primul rând și să-mi respect principiile. Chiar dacă traseul e unul ușor și fără niciun risc, abaterea de la conduită poate crea un precedent și asta nu îmi place deloc.


Încep să mă relaxez. Mă bucur că sunt aici cu oameni buni. Pe unii îi știu buni, pe alții îi simt buni.


Pornim spre Cabana Postăvarul. Trecem de stația de telecabină și un indicator ne arată că, pe Bandă Albastră, avem de mers cam 30 de minute până la cabană. Nu știu exact cât am mers, că nu m-am mai uitat la ceas. La cabană, puzderie de schiori.


/ralu/dsc_2066_2.jpg

În fața cabanei se dă mâncare. Nu se cumpără. Se dă contra unei donații. Puteai să mănânci ciorbă de afumătură sau ciorbă de fasole (când am ajuns noi mai erau doar boabe de fasole) și cârnați cu varză murată. Fiecare dona cât voia pentru o porție de mâncare. Stăm puțin în cabană și, când ieșim, simțim că s-a făcut puțin mai rece. Soarele se duce la locul lui dinspre asfințit și asta se simte.


Plecăm. Se votează să coborâm pe pârtie. Ultimul telescaun/teleschi sau ce-or fi fost alea urcase la ora 16.00, așa că pârtia era goală goală. Mai că ne aștepta pe noi.


Mă hotărăsc să nu mă mai cramponez nici măcar în gând de respectarea traseului și să mă bucur și eu, ca tot copilul, de o coborâre alunecând ba pe picioare, ba pe fund. Uneori prind viteză prea mare și mi-e cam frică. Mai am și bețele în mâini și mi-e să nu-mi scot ochii cu ele. M-am săturat să fiu serioasă. Ne amuzăm, râdem. Eu iau câteva căzături, râd și îmi place!


La un cot de-al pârtiei ne oprim. În zare, departe, se vede Măgura Codlei învăluită într-o lumină caldă, roșiatică. Soarele apune în stânga și lasă un aer portocaliu și cald. Iar noi, în lumina lui, suntem cu toții portocalii și calzi.


/ralu/20150214_172250.jpg

Aici întâlnim un grup mai numeros. Parcă îl recunosc, din poză, pe Radhoo, care pusese tură pe Carpați în weekendul ăsta. Întreb un tip din grup și mă lămuresc că da, ei sunt cei de pe Carpați. Pe restul drumului ne tot petrecem cu ei, pe pârtie. Iar ne dăm pe picioare, iar o trântă, până când începem să auzim muzica din Poiană.


Ajungem jos. În Poiana Brașov agitație, lume multă, ornamente de iarnă pe stâlpi, mă simt ca în seara de Crăciun. Tura asta prea s-a terminat repede. Îmi trece un gând fugar prin cap: “Ce-ar fi să le propun să ne întoarcem acolo sus, oriunde?”. Renunț. Cred că mi se face somn. Data viitoare… dorm la cabană.


Notă: Postăvar este o persoană care făcea sau vindea postavuri, adică stofe groase de lână, folosite pentru haine călduroase, paltoane sau pături. Postăvarul locului, care avea multe oi pe care le păștea pe aici, era Stoica Postăvarul.



Vineri, 20 februarie 2015 - 11:24 
Afisari: 6,663 


Postari similare:





Comentariile membrilor (2)

lawr
lawr
Caraba
 
1
E nemaipomenita candoarea cu care scrii...


Joi, 26 februarie 2015 - 15:31  

alex_sandrin
alex_sandrin..
Busola
 
2
Simpatic jurnalul ! Mai ales începutul ! Bine că nu v-ați uitat pe voi acasă ! Carpati.org


Vineri, 27 februarie 2015 - 21:41  


 




Trebuie sa te autentifici pentru a putea adauga un comentariu

 
0,0693 secunde

GetaMap.org | Maps from all over the world | ro | fr | es | de | Calculator distante
ViewWeather.com - A new way to view the weather | nl.ViewWeather.com | sv.ViewWeather.com
Regulament carpati.org
© copyright (2004 - 2022) www.carpati.org