Skin Classic Skin White Skin Black & Whilte Skin Default Adauga la Favorite (In contul carpati.org)
Cautare:

Doneaza

Calendar

Septembrie 2020
LMMJVSD
123456
78910111213
14151617181920
21222324252627
282930

Octombrie 2020
LMMJVSD
1234
567891011
12131415161718
19202122232425
262728293031

Online

Voluntar in Carpati

Homepage

Lista de discutii

Plimbare prin gradinile inflorite ale Dunarii (Muntii Almajului)


Mi-era dor de o calatorie singura; mi-era dor sa stau cu mine, sa-mi aud pasii, sa cant pe poteci melodii pe care nu le-am auzit niciodata, sa vad cum mi se deschide calea si mi se aranjeaza toate fara sa le planific, asa cum numai cand merg singura mi se intampla.


Vineri, 23 mai 2014


Orsova. 17.30. Langa gara, un nene taximetrist cinstit, de pe alta planeta, imi spune sincer ca nu e cazul sa irosesc banii pe vreun taxi spre Dubova. Mai bine gasesc ocazie din centru, eventual mai merg si pe jos….Ma duce in oras si incerc sa-mi fac cumparaturi de la vreo doua magazine alimentare. Numai ca oferta e atat de saraca si ciudata, incat decid ca mai bine mananc mai putin. O tanti imi zice de “cursa” spre Eselnita, de unde mai am vreo 6 km pana la Dubova. O fi vreun microbuz… Da’ de unde! Un harb la a nu stiu cata mana, de-i curgeau tablele, se opintea din greu sa urce coasta, impovarat cu cele patru calatoare aflate la bord, printre care ma numaram, impreuna cu rucsacul meu. Soferul tare de treaba, parea om cinstit, iar la capatul calatoriei nu mai contenea dandu-mi rest, de mai avea putin si facea cursa pe gratis, daca nu-l opream. Nu intelegeam unde-am nimerit; ca parca, zau, nu-i cum stiam eu…


Asfalt catre Dubova. Foarte putine masini, dar nici nu ma gandesc sa fac cu mana la vreuna. Chiar imi place sa ma plimb pe drumul asta, pe langa Dunare. Culmile cresc pe maluri. In iarba de pe langa drum sunt mii de flori, unele nu seamana cu nimic din ce-am mai vazut. 


/cazane1/foto_004.jpg


/cazane1/foto_003.jpg


/cazane1/foto_006.jpg


/cazane1/foto_008.jpg


/cazane1/foto_011.jpg


/cazane1/foto_016.jpg



Casele de pe mal au ponton si terasa spre Dunare. Multe sunt pensiuni, dar clientii sunt putini, e liniste. Ce fain ar fi sa dorm pe un ponton, in sacul meu de dormit!...


/cazane1/foto_017.jpg



Intuiesc in zare deschiderea canionului Cazanele Mici. Ma apropii de manastirea Mraconie. As putea dormi acolo.


/cazane1/foto_019.jpg


Dunarea imi da o stare de bine. Am mai spus si cu alte ocazii, ma simt minunat langa ape.


/cazane1/foto_023.jpg


In zona, e o liniste odihnitoare, oamenii se bucura de natura si de pasiunile lor.


/cazane1/foto_030.jpg


Eu imi vad de drumul meu, cu ochii la flori.



/cazane1/foto_025.jpg


/cazane1/foto_026.jpg


 Un batran statea linistit pe o banca, langa o troita. Din vorba in vorba, ma invata cum as putea sa fac o plimbare prin padure, in drumul meu catre Mraconie. Asa ca urc pe forestierul ce porneste de la pensiunea Septembrie, ce ma scoate sub stalpii de curent, pe o culme perpendiculara pe Dunare. Drumul merge inainte pe muchie, dar nu spre Dunare, asa ca nu trebuie sa-l urmez. Il parasesc si traversez o poiana cu iarba inalta. Mi-e teama un pic de serpi, dar dau cu betele prin iarba si inaintez. In poiana, ramasitele unui salas. Niste trosnituri dinspre padure imi starnesc primele strigate de alungat dihaniile, mai ales ca pamantul e plin de ramaturi. Dincolo de culme, valea Mraconie si niste case. Pe sub stalpi, iarba e imensa. Prefer prin padure si dibuiesc o vaga poteca. Ies intr-un luminis si intepenesc: in fata mea, prin iarba inalta, inainta elegant, in salturi, o ciuta zvelta, atletica, scotand niste ragete ca niste grohaituri prelungi; e speriata si nu prea, caci se opreste si ma studiaza. De emotie, nu reusesc sa dibuiesc aparatul foto, iar minunea dispare in desisul padurii. Am coborat mai departe atat de incantata de frumusetea acestui superb exemplar, atat de entuziasmata de intalnirea cu adevarata salbaticie a naturii, incat imi venea sa ma intorc la batranul de la troita si sa-i multumesc. De la ziua asta, de la cele doar cateva ore de plimbare, mai mult pe asfalt, nu prea aveam asteptari. Fiinta asta minunata care mi se aratase imi umpluse ziua. Umbli o viata pe munti si poate nu ai sansa sa vezi asa ceva. Ma simteam, pentru a nu stiu cata oara in viata, privilegiata. 


Traversarea culmii mi-a luat cam trei sferturi de ora. Jos, urmez drumul la stanga. 


/cazane1/foto_037.jpg


/cazane1/foto_034.jpg


Pe masura ce ma apropii de iesirea la sosea, privirea imi este atrasa de o stanca uriasa de pe malul drept. Cand ma apropii, vad ca e un profil de om. E Decebal. Chipul lui sculptat in stanca, cu fata la Dunare, constituie una dintre atractiile zonei.


/cazane1/foto_040.jpg


Amurg. Un vas de croaziera, elegant si plin de lumini, se prelinge in amonte si se oglindeste in luciul Dunarii. 


/cazane1/foto_043.jpg


Stau pe mal, la o masa lunga de lemn, acoperita cu un umbrar, langa rulota oamenilor ce supravegheaza ambarcatiunile cu care se organizeaza plimbari pe Dunare. Savurez cina, la povesti cu cei doi paznici. Oameni de treaba din Dubova. Unul mai tanar, foarte dezghetat si civilizat, altul, un nene intre doua varste, bun cunoscator al locurilor, amandoi cumsecade. Ma simt in siguranta aici. Nu mai am chef sa dau cu “Doamne-ajuta” la manastire. Sunt pe marginea soselei, dar nu trec masini aproape deloc. Imi povestesc despre locuri, despre oameni, despre frumusetile din zona, imi ofera gazduire chiar intr-una din rulote (mai era una mai in amonte), insa prefer sa raman aici, la masa asta, sub noaptea instelata. Stele sus si stele jos, caci locul e plin de licurici. Da, licurici adevarati, mici felinare aprinse plutind in vazduh.


In linistea noptii, ma trezeste un zornait de cutii de bere. La cativa metri de mine e un sac de gunoi agatat de un stalp. Iar langa el, cercetand oferta, e o vulpe. Vulpea gunoiera a locului. “Pleaca, ma!” si o zbugheste spre coasta impadurita. Ma intorc cu fata la stele si-mi vad de somn.


Sambata, 24 mai


 Ma asez pe burta, cu barbia in pumni, cu fata la Dunare, in sacul meu de dormit, pe masa zdravana de lemn. Am dormit minunat. Vecinul meu din rulota vine cu doua cani de cafea aburinda: “Buna dimineata!”. Of, eu nu mai beau cafea de ani buni. Dar asta miroase intr-un fel in care n-o pot refuza, iar perspectiva de a tine cana in mana chiar din sacul de dormit imi dezmiarda simturile intr-un mod ispititor. Asa ca-l apuc pe Decebal de urechi, ca prea-mi facea cu ochiul de pe cana, si gust din licoarea aromata. Ne adunam toti trei la cafea, ne uitam pe harta, povestim…


Dunarea e secata. Acum, cand peste tot auzim de viiturile de pe Dunare, inundatii catastrofale, oamenii au reglat-o cu ajutorul barajelor si sunt pregatiti de viitura ce va veni peste cateva zile. E maronie, iar o buna parte din albie, la mal, e doar namol. As fi vrut s-o vad mare si albastra. Dar tot ma copleseste cu dimensiunile ei impunatoare.


/cazane1/foto_045.jpg

A, era sa uit: “Buna dimineata, Decebal!” I-as zice ceva pe limba lui; cum era aia cu varza, barza, branza, brazda si alte cuvinte cu z…? Plec. Ne mai intalnim cu prima ocazie cand mai trec pe aici, caci ceva imi spune ca o sa revin curand. Ei tot aici vor fi, de serviciu noapte de noapte.


/cazane1/foto_047.jpg


Trec pe langa manastirea Mraconie:


/cazane1/foto_050.jpg


Strabat Cazanele Mici, facand o sumedenie de poze la malurile inflorite, peretii de stanca, luciul apei… 


/cazane1/foto_048.jpg



/cazane1/foto_051.jpg




/cazane1/foto_053.jpg


/cazane1/foto_055.jpg

 

Mi-au placut tufele astea cu inflorescente ciufulite si frunze rotunde. Aveam sa aflu ca planta se numeste Scumpie si e specifica locului:


/cazane1/foto_056.jpg

 

Si maracinele asta rosu, nervos. Am mai vazut numai mov si galbeni.


/cazane1/foto_057.jpg


Ajung la inceputul marelui golf al Dubovei. Dincolo de golf, Ciucarul Mare, ca o spinare de balena uriasa, impietrita.


/cazane1/foto_065.jpg


/cazane1/foto_066.jpg


De aici pornesc doua trasee ce se despart mai sus, in culme: triunghi rosu spre dreapta, pe Ciucaru Mic, ce iese la un punct de belvedere de unde revii, si triunghi galben, spre stanga, care face o bucla si coboara la intrarea in Dubova. Doua panouri mari ce prezinta traseele fac intrarea evidenta. Marcajele sunt bune, se urmeaza fara probleme, prin locuri frumoase.


Ma pierd prin paduri de carpinita, stejar si alte foioase din familia lor sau de pini de diverse neamuri, tufe inflorite si parfumate, vegetatie bogata, ierburi inalte, o sumedenie de flori, campuri intregi in toate culorile, fluturi si gaze, duium de soparle de toate felurile, cantec neobosit de pasari ascunse prin frunze, culmi pierzandu-se in departare, salase uitate de lume sau gospodarii ingrijite. Admir de departe varfurile cele mari ale Muntilor Almajului si Aninei, culmi curate, fara peisajul dezolant al defrisarilor (desi masini de lemne vedeam, iar oamenii imi spuneau ca si aici se taie, ca peste tot, insa locurile sunt mai ascunse). Si in plus, de parca n-ar fi de ajuns, am belvedere din loc in loc, spre panglica Dunarii serpuind printre peretii calcarosi. Peisajul e unic; incerc sa-mi dau seama cu ce seamana si mi-e greu. Sunt locuri unde gasesc asemanari cu partea impadurita a Macinului sau cu zona satelor din Cernei si Mehedinti, dar locurile astea au ceva-ul lor.


Am urcat pe traseul cu marcaj dublu, pana la o bancuta unde era amenajat loc frumos de popas. De langa bancuta, daca faci cativa pasi pe triunghiul galben, la stanga, ai sansa unei imagini superbe spre Dunare si spre balena uriasa.


/cazane1/foto_077.jpg


 M-am dus intai pe triunghiul rosu, la dreapta, ce urca domol printr-un camp de lapiezuri in padurea racoroasa si aerisita, apoi continua pe o culme si iese in cele din urma la luminis si tufe de toate felurile, printre care inaintezi pana la marginea abruptului. Aici e marcat capatul traseului si intuiesti prin cateva deschideri printre crengi imaginea superba a Cazanelor Mari.


/cazane1/foto_072.jpg



 Desi scrie clar “capatul traseului”, marcajul vechi se vede continuand in coborare prin desis. Sunt curioasa ce face, presupun ca urmeaza o coborare abrupta prin zone stancoase si pline de boscheti, fara indoiala interesanta, dar poate destul de dificila, de aceea presupun ca marcajul n-a mai fost refacut. Nu vreau sa experimentez acum, mai ales ca nu vreau sa cobor, ci vreau sa revin la bancuta si sa merg pe TG pana la Dubova, dar vreodata o sa ma lamuresc eu ce face marcajul asta si unde coboara.


De la bancuta, TG urca prelung, pe un drum de culme, prin paduri si poieni cu flori.


/cazane1/foto_081.jpg


/cazane1/foto_084.jpg

 

/cazane1/foto_095.jpg


Vegetatia era crescuta din abundenta, pana si clopoteii cei mov, atat de des intalniti prin padurile muntilor nostri, erau uriasi, cat podul palmei. 


/cazane1/foto_093.jpg


Ma distrez pe seama unui melc alpinist, cu aspiratii inalte. Oare unde si-a propus sa ajunga?


/cazane1/foto_098.jpg



 Sus am dat de cateva gospodarii parasite, napadite de vegetatie.


/cazane1/foto_103.jpg


Ajung si la una mare, locuita, ingrijita, unde oamenii lucrau la fan. Vorbesc cu un nene ce ma apara de caini si-mi spune ca aici locuieste chiar si iarna. Adevarul e ca tare frumos e locul. Are casa zdravana, multe animale, acareturi, zice ca a sapat si fantana, are tot ce-i trebuie. 


/cazane1/foto_106.jpg



De aici, drumul meu coteste spre Dunare si coboara prin campuri cu milioane de flori.


/cazane1/foto_115.jpg


/cazane1/foto_107.jpg


 Nici planta asta nu-i ce stiu, nu e potbalul cel galben, are o culoare calda, crem, odihnitoare:


/cazane1/foto_113.jpg


Iar floricica asta cat unghia degetului mic se pierdea prin ierburi. Era atat de mica, de nici aparatul nu reusea sa focalizeze pe ea, oricat m-am straduit :) :


/cazane1/foto_117bis.jpg


 Apoi intru in padure si ies curand la sosea. Acoperisurile caselor din Dubova dau culoare peisajului.


/cazane1/foto_122.jpg


 Drumul urca pe deasupra golfului, indepartandu-se de Dunare. La marginea soselei, pe dreapta cum urcam eu, e si un izvor amenajat. In punctul cel mai inalt al drumului e centrul localitatii, cu magazine, carciuma, institutiile locale, punct de informare turistica si multe panouri turistice cu obiective la care nu se indica de fapt exact cum ajungi. Am avut impresia, in toata excursia asta, ca sunt multe panouri cu informatii mai putin utile decat altele care ar fi necesare. Ramane sa gasesc singura toate minunatiile astea, pe viitor, intreband localnicii sau cercetand zona. Acum imi propun sa cunosc doar traseele consacrate.


Imi cumpar mancare si servesc pranzul la masutele de la intrarea pe traseul Ciucarului Mare, de deasupra Cazanelor Mari. Las rucsacul la magazin, in grija doamnei cumsecade, si pornesc pe triunghi galben. Preiau cu mine un cuplu de nemti. Sunt imbracati in pantaloni scurti si cum stiu ca locurile sunt populate cu vipere, le recomand sa se reechipeze, mai ales ca vor fi si boscheti si ierburi inalte. Oamenii imi asculta sfatul, iar mai sus aveau sa aprobe ca decizia a fost inteleapta. Eu nu stiu germana, ne descurcam intr-un pic de engleza, dar e clar ca suntem bucurosi sa mergem impreuna. Oamenii ma vad asa, ca pe un fel de ghid, ii conduc ca la mine acasa, desi n-am fost niciodata pe aici. Ea e speriata de serpi, a luat prea de bune avertismentele mele.


Ajungem pe varf, deasupra Dunarii. Minunata priveliste! Faina senzatia! Iti vine sa-ti iei zborul. 


/cazane1/foto_126.jpg


Stancarii si vegetatie pe buza prapastiei, locuri ideale pentru vipere. Dam cu betele prin iarba, batem in stanci, sa fuga vietatile, sa nu calcam vreuna pe coada. De aici, ma ispiteste partea dreapta, as face o incursiune de-a lungul coastei, fara marcaj. Ei sunt cam suspiciosi cand imi inteleg intentiile, dar apoi ma urmeaza si sunt incantati. Ne ducem pe o poteca mai distantata de mal, razbim si printr-un desis, iesim din nou pe margine si peisajul e parca si mai spectaculos. Revenim apoi la marcaj, fix pe buza abruptului. Undeva intuiesc o coborare destul de accesibila, nu stiu pana unde ar merge asa, dar ar fi interesant de explorat. Oare se poate cobori de aici la Dunare?


/cazane1/foto_127.jpg



Reveniti la traseu, urmam bucla ce-o face marcajul pe stanga, fix pe marginea abruptului, uneori printre tufe de liliac ce din pacate nu mai aveau flori. Multi fluturi, multe insecte, multe soparle de toate felurile, zvacnind prin iarba inaintea pasilor nostri; vipere din fericire nu vedem deloc, desi e lumea lor.


/cazane1/foto_131.jpg


Multe balcoane, locuri de belvedere, de unde se vede chiar panglica Dunarii serpuind in aval pana dincolo de Cazanele Mici. Deodata, ne speriem de o capra ramasa in tufisurile de pe marginea prapastiei. Hm, ce naiba? ca doar n-o fi capra neagra aici… E cam sura, e domestica. Curand ne intalnim si cu restul turmei. Obisnuita cu turmele in munti, anticipez pericolul si-i opresc grupati in spatele meu pe colegii de tura. Ei nu inteleg de ce fac asta, dar deodata apar de dupa tufe o sumedenie de caini, parca erau mai multi decat capre, foarte agresivi, hotarati sa ne perceapa taxa. Dau cu betele, strig la ei cu hotarare, ii tin departe, coechipierii mei sunt inerti, asteptam sa faca si ei acelasi lucru, dar ei stau nemiscati in spatele meu, nici macar sa ne punem spate in spate n-au de gand. Vine ciobanul repede si potoleste animalele. Trecem cu bine, iar nemtii imi multumesc speriati. Ii invat ca acesta este un pericol real in muntii nostri si ca trebuia sa ne asezam spate in spate pana la venirea ciobanului.


/cazane1/foto_147.jpg


Inaintam pe coasta pana la golful Dubovei. Din nou priveliste minunata. Tot ce lipseste e doar albastrul Dunarii. deh, nu poti sa le ai pe toate.


/cazane1/foto_148.jpg


/cazane1/foto_149.jpg



 Poteca merge mai departe si pesemne coboara la golf. Eu trebuie sa fac o bucla si sa ma intorc catre drumul pe unde am urcat. Bucla e stransa, marcajele pe care am venit si cele pe care ne intoarcem acum sunt apropiate, incat nici nu reusesc sa fiu convinsa ca merg pe alte semne decat cele pe care am venit. Nici un indicator nu specifica aici nimic, dar curand e evident ca ma aflu pe o linie de marcaje ce merge paralel cu cele de pe coasta, si se indeparteaza de marginea abruptului. Ajungem repede la intersectia cu traseul pe care am urcat. I-am cam alergat pe bietii nemti. Voiam sa mai merg astazi si prin alte locuri. Acum m-as grabi si mai tare, daca tot am ajuns la locul stiut. Ma scuz la ei ca trebuie sa fug, imi iau la revedere, le multumesc pentru companie, ei de asemenea imi multumesc si ma intreaba daca imi place vinul rosu. Si din rucsacul domnului iese o sticla de vin rosu demisec. E pentru mine. Poftim? De ce? Pentru ca ei pleaca in Germania, spre casa, e finalul calatoriei lor, si vor sa mi-o ofere mie. Sunt intimidata si imi dau seama ca oamenii astia luasera sticla de la masina cu ei cu gandul sa o savureze undeva sus, pe traseu, linisiti. E clar ca voiau sa stea sus mai mult. Of! Acuma nah, nu i-a pus nimeni sa ma urmeze, dar ma simt prost ca le-am stricat planurile. Oricum, faptul e consumat, le multumesc inca o data, ne luam la revedere si fug la vale.


Cu rucsacul in spate, la care am adaugat si sticla de vin, cobor pe sosea spre podul peste valea Ponicovei, la cateva sute de metri de centrul localitatii. Ma las in stanga pe drumul ce coboara in vale si urmez firul spre Dunare. Pe un copac, in dreapta, apare si-un marcaj. Triunghi galben. Din nou! E al treilea triunghi galben care merg astazi. Mai, sa fie, oamenii astia nu stiu alte marcaje, decat triunghiuri, toate traseele astea au fost marcate cu triunghiuri si tot asa vor continua si celelalte, in amonte.


Poteca bine marcata ma conduce in vreo 10 minute intr-o zona de chei, peretii cresc, stancosi si spectaculosi. Ajung la un portal ce marcheaza intrarea catre pestera. Deasupra sa, inca o deschidere larga. Stancile sunt ude, totul aluneca. O scara de lemn ma coboara la intrarea efectiva in pestera. Dupa ea, inca o scara mai mica.


/cazane1/foto_154.jpg


 Inca nu e intuneric, deschiderea e larga, iar gaura de deasupra portalului favorizeaza patrunderea luminii.


/cazane1/foto_159.jpg


/cazane1/foto_163.jpg



/cazane1/foto_164.jpg


 Nu stiu cat voi putea inainta, am citit ca pestera e invadata de apele Dunarii la capatul celalalt si ca se intra de regula cu barca in ea, de dincolo. Dar acum, Dunarea e secata. Om vedea. Nu mi-am propus musai sa ies in Dunare. Plus ca sunt singura si nu vreau sa risc nimic. La un pasaj, constat ca trebuie sa ma descalt. E mica apa, dar suficienta cat sa intre in bocanci. Nu vreau sa-i ud. Trec, ma incalt din nou si hotarasc sa las rucsacul intr-un loc uscat si ferit. Pun in sfarsit si frontala, imi iau doar betele ce ma ajuta sa fac echilibristica pe stanci si aparatul foto de gat. Nu ma prea pricep sa fac poze la intuneric. Trebuie fixat cumva, n-am rabdare de asta. Si oricum….aoleu, s-a terminat bateria! Nu mai am cu ce sa fac pozeeee!


Ma uit in sus cu frontala. N-am vazut lilieci. Pe pereti, caut ceva formatiuni. Inaintarea e destul de simpla. Se face intuneric. Bezna. Sting lumina sa vad cum ma simt. Brrr! Am citit ca pestera are vreo 1600 de m, oare o sa merg eu atat prin intuneric si eventual prin apa? Probabil ca nu. Dar….uite de dupa colt o raza de lumina. Mai, sa fie, am ajuns la capat? Da, e chiar iesirea. N-o vad direct, pentru ca e dupa o curba. Trebuie sa trec o zona cu apa un pic mai adanca, pana spre genunchi, asa ca ma descalt si pun bocancii dupa gat. Mai incolo o fi mai mare? Decid sa evit si udarea pantalonilor, asa ca raman in chiloti, cu nadragii si bocancii de gat. Reusesc sa calc foarte putin in apa, pentru ca gasesc o modalitate de a merge pe peretele lateral, cu prize bune si foarte aderent sub laba goala a piciorului. Pana la urma, ma bag si la apa un pic, n-am incotro. Sa vezi ca ies in albia Dunarii! Incerc o poza la portal. Nu se mai deschide aparatul!!! Scot acumulatorul, suflu in el, il gadil, il incalzesc, il pun la locul lui si minune, se mai deschide o data jucaria, cat sa fac o poza.


/cazane1/foto_169.jpg


Ies in Dunare! Ma departez de portal. E uscat. Ma rog, uscat e un mod de-a spune. Era un namol inselator. Calcam si ma scufundam in el. Ciudata senzatie. Aleg sa urmez chiar firul paraului, prin albie. Aici nu erau aluviuni. De departe, vreau inca o poza. Am stat vreun sfert de ora sa ma rog de aparat. Nu s-a mai deschis deloc. Niciodata. Pana acasa. Tot ce-am vazut si tot ce-am sa descriu de-acum va fi fara fotografii. 


 Am admirat ce-am vazut in jur, m-am bucurat de senzatie. Se vedea pe perete dunga de la nivelul firesc al Dunarii, cand e ea insasi. Incredibil cat de sus ar fi fost. As fi fost acum mult sub apa. Ma infioara gandul. Pornesc inapoi, vreau siguranta. Cand intru de la lumina brusc in bezna pesterii, ma apuca un fel de teama. Frontala parca lumineaza mai slab. Teribil de slab. Ar fi cazul sa ma grabesc, sa nu se duca naiba bateriile. E clar, am o problema energetica azi, toate mi se descarca. Aveam senzatia ca nu mai recunosc locurile. Ma descalt si trec din nou de zona cu apa. Nu prea reusesc sa va decat cativa metri in fata. Si am senzatia ca se ramifica galeria. In realitate, observ ca erau doar niste intranduri, ca niste mici grote. Dar constientizez un pericol general real. Daca intr-adevar, s-ar fi ramificat, iar eu, venind in sens invers si mergand catre lumina, fara sa ma uit inapoi, n-am sesizat asta? Daca acum as avea o dificultate in a gasi calea corecta? Doamne, sper ca nu.


In cele din urma, recunosc locurile, trecerile, si vad lumina. Uite si un sarpe in apa!! Aoleu! Astia de apa nu-s veninosi, din ce stiu eu, dar….oare le stiu eu chiar pe toate? Dar unde e ruscacul? Ma, n-am trecut cumva de el? Tulai, Doamne, mi-au furat astia sticla de vin! Il gasesc pana la urma. Trec de ultimul pasaj ce reclama descaltarea. Sunt la lumina, mai am cativa pasi pana la scari. Ma gandesc sa profit de apa si de timp si ma balacesc linistita, sperand sa nu dea buzna alti vizitatori ai pesterii. Multumita de escapada mea la degetul mic al lumii speologilor, ies din maruntaiele pamantului, din nou la soare, in lumea mea.


Ce urmeaza? Voi merge in amonte, spre Clisura, pana ce voi gasi capatul traseului Cioaca Cremeneasca-Rudina, marcat cu…..ce credeti? Ati ghicit, triunghi. Rosu. Soseaua trece valea Ponicovei si apoi urca pe malul celalalt al vaii, paralel cu firul. Dintr-un punct se vede bine portalul pesterii. Si ciudat, un semn punct rosu si o sageata pe un stalp de curent te trimit in jos direct. Dar sunt niste abruptenii tare adanci si nici vorba de vreo poteca, oricat de vaga. Aveam sa aflu ulterior, a doua zi, ca aici a avut loc un accident grav. Intrebarea care-mi umbla prin minte e de ce nu sterge naibii cineva semnul ala de pe stalp, atat vreme cat oricum, exista un pic mai incolo coborarea sigura la pestera. Mai departe, un nou panou, un nou traseu, Ciucaru 2. Suna promitator descrierea, cu o ramura ce merge pe marginea abruptului, deasupra Cazanelor, si una ce coboara la Dunare. E tema pentru data viitoare, caci acum parca as explora alt gen de loc, asa ca raman la gandul de a ajunge in zona Rudinei.


Brusc, de dupa o curba, se deschide in fata mea Clisura Dunarii! Ma cuprinde asa, un sentiment de bucurie, e ca o explozie de lumina si libertate. Albia lata, de 2 km, impresioneaza prin maretie. Ma intreb cum s-ar vedea acum Dunarea plina si albastra. Din pacate, nu am cu ce sa fac o fotografie catre imensa intindere de ape si coline imprejur, invaluite in lumini suave, mangaietoare. Imi continui drumul pe sosea, fara gand sa fac cu mana la vreuna dintre rarele masini ce trec pe langa mine. Se apropie inserarea. Mi-am propus sa ajung la panoul cu capatul traseului si sa caut acolo un loc unde mi-as putea pune sacul de dormit. Dar vad nori la orizont si ar fi bine sa gasesc si un acoperis deasupra capului. Casele devin tot mai rare, la 500-1000 de metri distanta una de alta, de regula pensiuni.


Traseul e aproape de pensiunea Delfinul. Se vede curtea pensiunii, cu ponton, cu gradina cu alei din pietre, flori si arbusti, cu cateva mese risipite printre trandafiri, un leagan de lemn, toate acoperite cu umbrare unde nu bat nici soarele, nici ploaia. Soarele lumineaza trandafiriu un clabuc de nor albicios, oglindit in apele fluviului. Raman cu ochii la Dunare si la lumina asta pastelata. In curte vad pe cineva: o doamna maruntica, ce pare de-a casei, admira amurgul ca si mine, cu gandurile sale. O fi gazda? Nu-mi vine s-o deranjez. In cele din urma, imi fac curaj si intru in vorba. Ii marturisesc doamnei ca nu-mi permit acum o cazare la pensiune, dar ii cer permisiunea sa dorm in curte, in sacul meu de dormit. Cumsecade, doamna ma primeste cu toata bunavointa si imediat sunt fermecata de frumusetea si linistea locului.


Are Dunarea asta ceva care te fura. E ca marea. Pe nesimtite, ramai cu ochii la apele ei, la malurile abrupte, la stramtoarea Cazanelor si la calea larga, deschisa, din amonte. Am coborat in albie si am inaintat atat cat era uscat. Erau scoici si melci. Mi-am luat o cochilie pe care am spalat-o de pamant si mi-am dat seama acum ca am uitat-o pe-un butuc, pusa la uscat.


Mi se implineste gandul: o sa dorm pe ponton. Iar daca ploua, o sa ma adapostesc pe o banca, la mesele acoperite. As fi desfacut sticla de vin, dar mi-a fost rusine sa vada oamenii astia ca in rucsac car bautura; m-am gandit sa nu las o impresie neplacuta. Gazda, extrem de primitoare, imi arata casa, baia, ma pofteste chiar sa dorm fara bani, intr-o camera nearanjata pentru turisti, ma invita la o pizza delicioasa preparata de dumneaei si la o bere, alaturi de familie (sotul si fiul, student in Timisoara). N-au clienti acum, oamenii s-au speriat de vestile despre inundatiile pe Dunare si si-au schimbat planurile. Povestim mult si-si aduce aminte cu drag despre escapadele dumneaei din studentie, cu rucsacul in spate, prin tara, pe munti, prin Delta. A fost o calatoare, ca si mine. Acum nu mai merge, familie, probleme, treburi… Dar niciodata nu-i timpul trecut. Vorbim despre turistii locului, despre trasee, despre intentia dumneaei de a oferi informatii utile despre potecile din zona si despre locurile demne de vazut, despre posibilitatile de petrecut timpul liber aici, cu adevarat variate. De la drumetie, bicicleta pe malul Dunarii sau pe forestierele ce merg in sus, in munte, plimbari cu barca sau cu kaiakul, pescuit, pana la odihna pur si simplu, cu o carte in mana, pe malul Dunarii, toate imi par lucruri atat de faine de facut in locurile astea care-mi lasa impresia ca-s rupte de lume. 


Raman sa dorm pe ponton, nu pot rata ocazia. N-a plouat deloc, a fost o noapte placuta.



Duminica, 25 mai


Dimineata m-am trzit invaluita in ceata. Un vas trece ca o fantoma, prin clabucii alburii, starnind valuri. In sus, spre coasta, nu se vede nimic. Dar se aud foarte aproape, din coasta impadurita de peste drum, ragete ca cele ale ciutei de-am vazut-o in prima seara. Aici chiar sunt animale.


Hm, tot ceata… pai si eu cum mai fac traseul de azi? Am lenevit in sac, pana ce doamna Rodica m-a invitat sa servim impreuna un ceai acolo, la masa de pe ponton. S-a ridicat ceata si am simtit deodata ca am aripi si ca vreau sa plec in sus. N-am prea mult timp la dispozitie, trebuie sa-mi las si pentru a prinde o ocazie pana in Orsova, la tren.


Traseul meu face o bucla: urca pe o culme lunga, Cioaca Cremenasca, face stanga spre varful Rudina si coboara la sosea pe alt picior. Practic, da ocol bazinului unei vai, care iese fix in dreptul pensiunii. Spre deosebire de celelate pe care am mers, are cateva probleme: la cateva minute dupe ce intri pe marcajul ce urmeaza un drum forestier paralel cu Dunarea, trebuie sa apuci la stanga pe o ramificatie mai putin evidenta. Marcajul nu indica deloc schimbarea radicala de directie si il regasesti abia dupa ce urci un pic. Drumul asta de urcare in culme e plin de vegetatie si tufe. Am inaintat cu greu prin jungla.


Cand ies in muchia pietroasa, aerisita, strajuita de pini, urc mai mult cu spatele, cu privirea spre Dunare. Minunata deschidere a zarilor! Insa daca te uiti mai bine printre copaci, in vaile laterale, se vede din pacate si sterilul depus de omul care strica frumusetea locului. Peisajul nu e insa agresiv, vegetatia a luat haldele in primire. Fix pe muchie, mai sus, mai mai sa pic intr-un put sapat in stanca, fara fund. Am sperat ca e un aven, ar fi fost interesant. Am cautat informatii pe internet si am aflat ulterior ca e antropic si are legatura cu exploatarile din zona. Reintru in padure, de data asta printre crengi de carpinita ce au invadat poteca si ascund marcajele. M-am dat cu o tona de lotiune anticapuse si ma caut din cand in cand. E cumplit de cald, de parca ar urma o furtuna. Curg apele de pe mine si nu mai contenesc golind sticla.


Greul abia incepe. Pe un plai larg, gasesc iarba pana la fund si totul acoperit de tufe de rugi si alte specii care cresc sub forma de boscheti. Cate un copac batran, razlet, pitic, abia mai supravietuieste, inghitit de plantele agatatoare. Pe copacii aia e marcajul, pesemne. Dar cum sa razbesc? Am pantaloni lungi, pun pe mine si bluza cu maneca lunga, chit ca voi muri de cald, si incep batalia. E un labirint prin care incerc sa-mi gasesc drum spre niste vechi salase, acoperite si ele de vegetatie, de abia le vedeam acoperisurile. Nu-i nici un fel de poteca, doar niste dare unde iarba e culcata. Testoase, una cat galeata. Misuna prin iarba, mai ceva ca in Macin. Insecte multe si soparle. Sper sa nu ma muste nimic. Dau cu betele inainte. De vreo trei ori, eram aproape sa calc pe carapacea unor testoase. Bietele de ele… Trebuie sa tin directia, chiar daca tentatia e sa o tot schimbi, in cautarea unei treceri mai facile. Cum o fi aici pe ceata? Sau pe ploaie, cand totul e ud? Ploaie am spus? Ridic privirea si vad venind spre mine nori negri. Se aud si tunete, dar sunt departe.


Ies din jungla dupa vreo 20 de minute de lupte crunte. Dau nas in nas cu un indicator a carui sageata indica directia de unde vin eu. E foarte util, pentru cine merge invers. Dar pentru mine? Doar faptul ca am o harta si cunosc geografia traseului imi spune ca trebuie sa fac la stanga. E un drum bun, ce coboara placut. Ploaia e aproape si as evita-o. Deodata, tinand drumul inainte, ma trezesc cu un triunghi albastru in fata ochilor. O, da, am uitat ca ma voi intalni cu un alt triunghi. Doar ca nu era nici un fel de semnalare a intersectiei. Am tinut drumul si m-a luat valul. Revin la nod si intru pe un drum inierbat, cu cele doua marcaje, care vor cobori la sosea impreuna.


In saua dinaintea unui varf cu o antena, pesemne Rudina, doua marcaje vechi indica ocol pe dreapta, pe curba de nivel. As vrea sa urc, sa vad Dunarea de pe varf. Dar ploaia e pe mine. Lasa, altadata… O zbughesc pe drumul de ocol. Nu mai sunt marcaje. Drumul tot mai bun, pietros, da roata varfului mult prin spatele lui, apoi se pune pe varsantul unei vai si coboara o data cu ea la sosea. Trec pe langa o gura de mina. Apar si marcajele, noi, nu stiu de unde, ca am trecut in viteza prin zona. Or fi mers pe varf si or fi coborat pe-aici, pe undeva? Curand drumul se umple de vegetatie si coboara in serpentine. Iar nu mai e marcaj. O capusa sta sa se infiga in bratul meu, s-o ia naiba. Nu-i de mirare, la ce vegetatie, caldura si umezeala e. Vad Dunarea printre copaci, sunt deasupra ei, iar drumul napadit de ierburi coboara paralel cu apa si soseaua, printre surpaturile provocate de amenajarea unui parapet al soselei. Jos, nici gand de vreo sageata, vreun panou, vreun marcaj. Clar, l-au dus prin alta parte, dar atat de bine e dus, incat n-am observat nimic. Sunt la 200 de metri de pensiune. Din sosea, nici n-ai intui ca acolo e vreun drum ce urca pe deasupra parapetului. Ciudat. Ma uit la ceas. Traseul e estimat la 4 ore, eu n-am facut nici 3, de teama ploii care tocmai se porneste.


Sunt primita la pensiune cu aceeasi amabilitate. Le povestesc despre traseu si imbunatatirile ce se impun. Oamenii ar vrea sa poata trimite turistii la plimbare pe acolo, dar in siguranta. Pana una-alta, servesc masa ca o clienta adevarata si ma pregatesc de drum prin ploaie si ocazie spre Orsova. Primesc insa propunerea de a merge cu dumnealor cu masina, chiar pana la Drobeta, unde au drum. Gazdele au treaba, se opresc turisti, unii straini, unii cu bicicleta, sa serveasca masa aici. Asa ca ma bucur de ragazul ce-l am, sa dormitez pe o banca, adapostita de ploaie, pierduta in linistea locului, cu ochii spre apele calatoare. “Cand plecati, lasati totul aici, fara paznic?” “Da, nu fura nimeni nimic. Nu stiti ca aici e locul unde nu se fura?”


Trece timpul, trece ploaia…vine trenul…si-n urma am lasat niste locuri minunate, inca necunoscute, pe care as vrea sa le explorez mai mult, si niste oameni cumsecade, pe care imi propun sa-i ajut, la randul meu, cu ce pot.



PS. M-a ajutat mult jurnalul lui Ioan Stoenica si mai ales harta sa. Gasiti totul la el pe blog. Si poze faine. El a fost toamna. Puteti sa-i faceti o vizita pe blog, sa vedeti cum arata locurile in doua anotimpuri diferite.



Duminică, 1 iunie 2014 - 15:40 
Afisari: 3,137 


Postari similare:





Comentariile membrilor (11)

virgiliordache
virgiliordac..

 
1
Frumoasă zonă, frumos jurnal Carpati.org Turele solo au ceva aparte întotdeauna.


Duminică, 1 iunie 2014 - 20:32  

puiu_liviu
puiu_liviu

 
2
E o placere sa citesti jurnale scrise de tine, felicitari!


Duminică, 1 iunie 2014 - 21:33  

bodijani
bodijani

 
3
Carpati.org


Luni, 2 iunie 2014 - 08:17  

edo
edo
Caraba
 
4
Frumoase poze, felicitari Laura!

P.S. Am organizat si eu o tura in muntii Almajului anul trecut, mai multe informatii utile pentru o tura de grup le gasiti aici:
http://www.mecanturist.ro/2013/10/02/primavara-banateana-2-unde-c
urge-n-vale-rau-maricel/


Luni, 2 iunie 2014 - 09:44  

ratza
ratza
Busola
 
5
Zona aia chiar e odihnitoare. De cîte ori merg pe acolo plec liniștit, chiar dacă încă nu am urcat și prin munți.


Marți, 3 iunie 2014 - 08:36  

alex_aka__mexic
alex_aka__me..

 
6
Sincere felicitari pentru modul...tanar...de a privi fiecare lucru intalnit in cale. Din cate am observat, cu timpul, omul tinde sa inceteze a se mai bucura de lucrurile marunte... si e pacat.


Miercuri, 4 iunie 2014 - 00:50  

leovit
leovit
Busola
 
7
Frumoasa tura Laura ,am recunoscut niste locuri (tot asa se vedea Dunarea ) din excursia facuta de fiicamea anul trecut pe clisura...Carpati.org


Joi, 5 iunie 2014 - 11:33  

aleida
aleida

 
8
Mi-a retrezit amintiri placute descrierea zonei! Frumos! Mi-a placut infuzia de verde de la inceput!


Vineri, 6 iunie 2014 - 00:05  

npuiu
npuiu

 
9
Felicitari pentru acest traseu deosebit si pentru jurnal.Un stil tare placut de lecturat.Cu prietenie.


Marți, 10 iunie 2014 - 12:50  

meetthesun
meetthesun
Busola
 
10
Minunat jurnalul si locurile si florile si gandurile, felicitari si multumiri deopotriva.
In grădina Dunării sper sa ajung și eu într-o zi de mai, stiam cat e de bogata, acum ai zgandarat si mai tare neuitarea Carpati.org


Vineri, 13 iunie 2014 - 22:26  

lauramatei
lauramatei
(admin)

 
11
Va multumesc tuturor pentru randurile pe care mi le-ati scris aici!
Locurile au un farmec aparte. Nicaieri n-am gasit atata liniste. Sau poate am avut eu vreo stare speciala, cine stie, de-am perceput totul prin filtrul simtirii mele...


Vineri, 13 iunie 2014 - 22:39  


 




Trebuie sa te autentifici pentru a putea adauga un comentariu

 
0,0733 secunde

GetaMap.org | Maps from all over the world | ro | fr | es | de | Calculator distante
ViewWeather.com - A new way to view the weather | nl.ViewWeather.com | sv.ViewWeather.com
Regulament carpati.org
© copyright (2004 - 2020) www.carpati.org