Plimbare pe coclauri cu gust amar

Plimbare pe coclauri cu gust amar

Fiind 1 si 2 decembrie am zis sa-mi insotesc parintii la tara, undeva intre dealurile de pe langa raul Bistrita in judetul Bacau.In dimineata zilei de 2 decembrie vazand vremea superba, frig, dar soare si un cer senin superb, spontan am decis sa ma duc sa ma plimb prin padurile din jurul satului, paduri pe care le cutreieram copil fiind ziua intreaga.Nu am luat cu mine rucsac, doar un toiag vechi folosit candva de bunicul meu, D-zeu sa-l odihneasca.

Am luat-o pe o scurtatura prin gradinile unui satean, care nu a avut nimic de comentat. :)Atmosfera de toamna tarzie din sat imi dadea iluzia unui sat adormit, pe ici pe colo un prichindel curios sau un taran garbovit de ani care mai lucra ceva pe langa casa.Coborand intr-o vale din gradina taranului cu pricina, am iesit in afara satului si am intrat in natura, daca pot spune asa. Soarele ma mangaia pe obraji si parca ma imbia sa umblu. Il “auzeam” spunand “Umbla baiete, umbla”! ( a nu se intelege ca am iluzii auditive sau ca nu sunt pe cararea mea).Si am umblat, am ajuns in buza primei paduri pe care urma sa o parcurg la intoarcere.

Aici am ajuns la copacul pe care in copilarie il escaladam de nenumarate ori si din care saream pe gramezi de baloti de paie, ce vremuri, copilaria.I-am tras o poza, din pacate cu telefonul, aparatul nu-l aveam la mine.

Am lasat copacul in urma si am luat-o de-a dreptul pe campul plin cu rapita proaspat rasarita spre prima padure pe care urma sa o strabat. Am mers o buna bucata de drum, mai faceam o poza (greu sa-ti faci poze singur cu telefonul). Admiram satul lasat in urma, padurea din fata, cea din spate, muchia dealului dintre ele. Se simtea ca este toamna tarzie, frigul se simtea in camp deschis, in schimb nu am vazut sau auzit vreo vietate pana nu am ajuns la padure.

Am ajuns spre bucuria mea la padure, aceasta se deschidea ca o poarta spre necunoscut in fata mea. Parca statea cu bratele desfacute sa ma primeasca si sa-mi impartaseasca din secretele ei. Urma sa o faca spre durerea si dezamagirea mea.

Am intrat si m-am lasat cuprins de ea. Cand intri si incepi sa mergi prin ea, te simti ca esti parte integrata din ea, ca apartii ei, ca e peste tine, de aici ar trebuie sa rezulte respectul, admiratia fata de ea.

Am mers de-a lungul unei rape care intra adanc in padure, acum imi parea ca este mai putin adanca decat stiam eu. Pe alocuri se vedeau in ea locuri cu noroi amestecat, probabil locul de harjoana al mistretilor.Sunt destui prin padurile astea. Mergeam incet si in liniste sperand sa zaresc vreo vietate, am zarit, doar cotofene si ciori.

M-a frapat multitudinea de copaci proaspati taiati, am numar vreo 25 de cioturi in 5 minute de mers, dupa care am renuntat, erau prea multi.Copacii nu cred ca erau taiati de mai mult de 2-3 zile, inca aveau rumegus in jur.Am simtit ca innebunesc, ma uitam in jur si imi dadeam seama cat de rara era padurea fata de cum o stiam eu. Cand balauream in copilarie era mult mai deasa si misterioasa. Acum simteam cum imi sopteste cu ajutorul vantului care adia usor “in curand nu o sa mai fiu pe aici, dragul meu”. M-am asezat pe un trunchi cazut la pamant si priveam in jur dezamagit, nervos, neputincios.De ce facem asa ceva, de ce suntem lacomi, de ce ne taiem creanga de sub picioare singuri, de ce distrugem, de ce……Nu stiu cat am stat acolo, dar eram destul de ravasit si suparat, o plimbare care ar fi trebuit sa fie o hrana pentrul sufletul meu a avut un efect invers.

Mi-am reluat drumetia prin padure, am traversat rapa in idea de a o lua putin pe diagonala sa vad mai interior care e situatia.Dupa ceva vreme in departare se auzeau lovituri de topor. Probabil nenorocitii erau la treaba. Am preferat sa nu dau cu ochii de ei, eram prea nervos si nu stiu la ce s-ar fi ajuns.

Intr-un sfarsit am iesit in marginea padurii, si am urmat drumul de tara care leaga cele doua paduri. La un moment dat am dat de o gramada de copaci proaspat taiati langa marginea drumului, probabil cineva urma sa vin sa-I incarce. Nu se vedea nimeni in jur, le-am facut poze si am continuat drumul.

In fata o caruta cu doi cai si un zlatar burtos venea spre mine. Cand mi-a sesizat prezenta, burtosul a oprit caruta, si-a dat seama ca nu sunt de pe acolo, m-a iscodit putin cu privirea si a pornit iar. Il tintuiam cu privirea mea plina de ura, cand ne-am intersectat l-am privit in ochii aia de om fara D-zeu. Era clar, se ducea sa-si incarce copacii taiati.

El era un parazit.

Dupa o vreme mergand pe drumul de tara, am ajuns langa cea de a doua padure. 

Am intrat cu o strangere de inima.Si aici era cam aceeasi situatie, ba poate chiar mai rau. 

Parazitii(nenorocitii) care au taiat copacii se credeau destepti, peste cioatele ramase au pus frunze, cica sa nu se vada. Mare iti e gradina Doamne!Am incercat sa ma bucur de plimbarea prin padure si sa ma incarc psihic pozitiv.Nu am reusit.

Gustul amar persista.

Dupa o bucata de vreme de mers am iesit in buza padurii si m-am indreptat usor spre dealurile din fata dorind sa ma intorc pe alta parte. Am lasat in spate padurile carora le mai aruncam cate o privire plina de regrete. Cat de curand nu o sa mai fie nimic acolo.

Am mers in continuare peste dealuri si campuri arate si am ajuns la drumul care intra in sat.

Cu asta plimbarea mea pe coclauri luase sfarsit, dar cu alt efect decat cel asteptat.

Bucurati-va cat se mai poate de padurile existente, deoarece parazitii consuma tot.

Mr.Smith avea dreptate in Matrix:

http://www.youtube.com/watch?v=UOi6v5DD_1M

Poze:

Sâmbătă, 10 decembrie 2011 - 09:41 
Afisari: 2,838 


cornlel999