Pledoarie pentru Omu (Muntii Bucegi)

Citeam si auzeam de ceva vreme numai istorisiri amare legate de cabana Omu si de oamenii ce au grija de ea si acum cateva saptamani, cand a aparut intr-o discutie subiectul innoptarii acolo, nu pot sa zic ca nu am avut oarece retineri. Mai tarziu, a venit si timpul rezervarii locurilor si sarcina asta a picat pe umerii mei. Mi-a venit destul de greu sa incerc sa mai stau la discutii cu dl. Popa asa ca am incercat cu telefonul ce ar fi trebuit sa fie sus la cabana, n-am avut noroc sa reusesc sa schimb doau vorbe cu cineva asa ca am sunat pentru siguranta la Malaiesti unde am aflat, vom fi asteptati cu siguranta , daca vom confirma ca ajungem, totusi, pasii au avut altceva de spus...

Va voi povesti despre o plimbare pornita de la o vaga idee de tura pe un fir de discutie pe forum, o plimbare in Bucegi la mijloc de saptamana.

perioada: 23-24 septembrie 2010 (dintr-o miercuri spre joi)

traseu:z1: Gura Diham- cantonul de vanatoare Coltii Morarului- V. Morarului -Vf.Omu;

          z2: Omu -Scara -Tiganesti -Padina Crucii -Malaiesti -Glajarie -Diham -Gura Diham.

participanti: Vasile, Anca(monitza), Radu, Lia(free.girl), Laura, Florin(mflorin) si eu.

Am plecat fara un plan bine batut in cuie si, desi hotarasem sa incepem sa urcam de dimineata, am inceput sa ne miscam picioarele pe o poteca abia in jurul orei 12:00 si asta datorita faptului ca unii dintre noi au trebuit sa parcurga ceva sute de km in dimineata aia pentru doar astea 2 zile de munte dar n-a fost bai, pe la Omu oricum vroiam sa trecem asa ca am ales o varianta , sa-i zicem, directa - frumoasa vale a Morarului.

Totul a inceput, evident, cu urcusul prin padure catre canton unde am avut ocazia sa vedem cine are desaga prea grea si cine se credea fluturas si o lasase prea usoara, in urma astui episod eu m-am ales cu inca un sac de dormit pe care l-am agatat alene de rucsac

Altfel, plimbarea prin padure, pe langa paraiasul ce se-aduna de prin zona Poienii izvoarelor - Pichetul Rosu, a fost cumva zglobie, poate din cauza vremii racoroase sau poate din cauza razelor strecurate printre frunze.

Prima pauza sanatoasa a venit chiar dupa ce ne gasisem un oarecare ritm si incepusem sa intelegem cam cum ne miscam ca grup. Ne-am oprit pentru o pauza de masa si umplut sticlele cu apa la canton.

Casuta de vanatoare a celor din Azuga am gasit-o intr-o stare buna, ba chiar pe geamul usii am vazut ceva condimente si o sticluta plina cu tuica/palinca asezate frumos pe o polita deasupra mesei. Afara, insa, o gramada de conserve aruncate cam aiurea pe langa foc si toaleta darmata ( sa se fi intamplat oare o scena a la Kusturica cu un ursulet sucarit care vrea sa se razbune nitel, intr-un moment potrivit, pe cei ce-l tot deranjeaza prin padure?! )

In fine, cu greu asa ne-am urnit catre Poiana cu Urzici. Trebuie sa zic ca pentru toti ceilalti urcarea pe asta vale era o premiera dar sincer, eu cand am ajuns in poiana nu puteam sa-mi dezlipesc privirea de la privelistea coltilor si nu prea stiu daca si ai mei colegi erau tot cu gura cascata la asa o priveliste dar macar un zambet in coltul buzelor cred ca tot le-a scapat...

Prima parte distractiva a astei vai este, dupa parerea mea, canionul si aici potecuta pe care o stiam de ceva vreme se mai stricase, ba chiar intr-unele zone se surpase de tot dar iarasi, nu  a fost o problema, rezultatul a fost ca ne-am jucat un pic mai mult peste stancarie.

O alta pauza, de data asta mai de pranz asa, a urmat in zona braului, aici am cam inceput sa simtim firgul si ne-am cocotat spre balaur spre a profita cat mai putem de ceva soare dar tot dupa vreo 10 minute soarele s-a ascuns dupa creasta coltilor si dus a fost.

Eu ma asteptam sa vad capre negre in zona asta insa nu am avut deloc norocul asta, chestie care m-a surprins, stiind ca sunt obligate sa incerce sa manance cat mai multa iarba toamna pentru a reusi sa aiba ceva rezerve pentru zilele mai friguroase ce acum au cam venit. Eh, poate ca erau la siesta.

A inceput sa se simta si putin oboseala si au inceput sa apara si celebrele intrebari din familia lui "cat mai e?" dar valea deschisa raspundea singura si parca maretia locurilor aici te face sa nu-ti mai pese asa tare de efort.

Incet incet, am ajuns si in locul care-mi place mie cel mai mult de pe ast parcurs - trecerea catre caldarea de sus. Noi am facut-o pe lespezile din stanga (dreapta , orogenic) si pe mine, ca de obicei, m-a incantat, despre colegi nu stiu ce sa spun dar sigur niciunuia nu i-a fost firca si siguri toti s-au bucurat de privelistea cabanei meteo vazuta imediat de deasupra saritoarei.

Dupa ce am scapat de coastele caldarii - nu stiu de ce dar de fiecare data cand ajung aici, am impresia ca urcusul nu se mai termina, tot timpul cred ca in 10 minute sunt sus dar cum ne cum se aduna cel putin o jumatate de ora pentru parcurgerea astei caldari.

Era ora 6 (stiu, stiu, nu am alergat pana sus) si noi pasim pe usa cabanei si hotaram ca ne este de ajuns pentru seara asta. Dna cabaniera ne-a primit bine si, fiind mijloc de saptamana cabana era aproape goala. Am fost surprins sa vad ca in camera in care urma sa dormim (cea de 30 de locuri de jos) focul era deja facut si asta datorita lui Vali(vali_zanfir) si a Ancai care urmau sa fie colegii nostri de camera pentru noaptea ce urma.

Am mancat fiecare cate ceva, eu ma hotarasem sa nu car mare lucru cu mine asa ca mi-am luat o portie de carnati cu piure. Ce sa spun? Carnati cam grasi facuti in cam mult ulei si piure din fulgi dar a tinut de foame si a avut un gust acceptabil. 

Am iesit, apoi la asfintit si am apucat sa vedem printre nori si rasaritul lunii.

Sigur ca am inceput sa dardaim dar ne-am bucurat si am facut si cateva poze de grup (incomplet, ce-i drept, asta din lenea de a ma duce eu pana inauntru sa-mi iau trepiedul cel mic)

In poza de sus, pe langa ast grup de oameni veseli si infrigurati totodata, il mai vedeti si pe Vasile dar despre el cateva vorbe un pic mai jos...

Cu greu, am ajuns si pana inauntru si am luat si amaratul ala de trepied si cu ajutorul luminii lunii pline am mai apucat sa mai pozam cate ceva. Mie lumina asta imi cam facea cu ochiul si ma cam atragea spre ceva traseu de noapte dar nu era momentul pentru asa ceva. M-am multumi cu ceva townspotting sau hai sa ne dam cu parerea care luminite si carui oras apartin, asta impreuna cu Vali si cu Florin.

Si imaginile, simplu, o privire catre Costila cu un aparat

si alta, cu un alt aparat, catre Bucsoiu.

Somnul n-a venit el usor, am mai stat nitel de vorba prin sala de mese si apoi , surpriza serii, am constatat ca toata experienta mea de "5 in linie" acumulata in timpul cursurilor de metode numerice(mai ale) pe bancile amfiteatrelor din facultate s-a naruit de mult. Am facut un mic turneu de asa ceva la lumina frontalei, pe carnetelul meu si Laura - mai tinerica decat noi, deh -  ne-a facut tandari si pe mine si pe Florin...

Dimineata ne-am trezit cu rasaritul (bine, nu sunt sigur ca toti am apucat sa si dormim dar eu unul ma simteam odihnit bine) Da, rasaritul e intotdeauna frumos sus pe munte dar e cumva special? Eu cred ca nu, speciala ar fi o ora a lupului cu neguri, cu mare de nori sub tine, cu lumini inca aprinse in orase, difuze prin patura de nori. Dimineata asta, insa, am vazut altceva, cu totul si cu totul deosebit - un apus de luna peste culmea Leaotei, apus portocaliu, perfect sincronizat cu rasaritul soarelui. Rezultatul a fost simplu - eu zgariindu-ma pe ochi ca nu am luat un aparat mare si un tele sanatos cu mine...

Asta e, poze tot am facut, dar poate doar cele obisnuite de dimineata.

Cred ca ar fi momentul sa va spun cate ceva despre Vasile. In primul rand numele asta, responsabil pentru el e Vali si noua ni s-a parut haios asa ca l-am adoptat repede. Vasile era de vreo 3 zile pe la Omu si era atat de mare incat orice i-am fi dat de mancare pare sa nu-i ajunga nici macar pe-o masea, despre apa nici nu prea putea sa fie vorba...

L-am lasat afara si ne-am retras in cabana pentru un mic dejun frugal si un ceai. Eu iarasi mi-am luat de mancare, de data asta o omleta cu niste branza. Parea sa fie facuta tot in acelasi ulei ca acei carnati din seara trecuta dar pe mine nu m-a deranjat, energie, pana la urma, pentru plimbarea ce ne astepta aducea ea oricum (ba chiar, din plin). Ceaiul, in schimb, a fost foarte bun, chiar daca Lia, de exemplu, a fost pacalita cand a cerut o cana de ceai fara zahar si a primit una identica celorlaltora...

In jurul orei 9:00 cred ca am plecat catre Scara. Vasile, satul de traiul de la Omu, s-a hotarat sa-si incerce norocul cu noi si ne-a urmat. In zona in care se desparte poteca de vara catre Malaiesti am dat peste un ciopor de capre negre, Vasile a crezut ca a tras lozul castigator si a zbughit-o la vale in speranta ca poate va reusi si el sa ia o masa decenta dupa atatea zile pe munte.

Evident, caprele au fost mult mai rapide decat el si el nu a facut nimic altceva decat sa se oboseasca degeaba. Haios a fost un moment petrecut cu zece minute mai tarziu cand am dat de o capra pe un braneag care statea suiera la noi, probabil pentru a avertiza si "turma" noastra de pericolul reprezentat de Vasile.

Catelandrul, nu chiar prost, si-a dar seama si el ca nu prea are cine stie ce sanse si pe Scara s-a intors spasit la noi.

Dimineata a fost una insorita si foarte frumoasa insa bruma tot nu apuca sa se topeasca, semn ca iarna nu-i chiar asa departe.

Dar noua ne-a priit racoarea si am izbavit si scurta urcare de dimineata pana pe varf, de aici am inceput sa privim lunga catre magurile Branului si catre Crai dintr-o perspectiva deloc amentitatoare, aparent. Senzatia ne-a fost curmata la primele lanturi de pe traseu. Salvamontul Rasnov a facut treaba serioasa si a pus lanturi si cabluri noi si au mai si intarit poteca pe acolo pe unde era mai expusa dar in lipsa crapaturilor bune in stanca, cativa dintre morcovi au mai iesit si am avut parte de niste zone delicate in care fie trebuia sa te apesi puternic pe lant, fie sa incerci sa treci pe sub el pan langa perete si apoi inapoi pentru a nu traversa aplecat catre rapa...

Dupa ce am ajuns in culmea mai domoala a Tiganestiului lucrurile s-au mai calmat si coborarea pana la lac am facut-o intr-o clipa. Cel mai vesel dintre noi a fost, desigur, Vasile care dupa o cearta scurta de la distanta cu dulaii de la stana a ajuns direct in lac...

Se pusese pe baut tot lacul, e clar si daca nu incepeam noi sa facem pasi catre Padina Crucii el nu s-ar mai fi saturat

Sigur, a urmat fireasca oprire la cruce si apoi coborarea catre Malaiesti.

Pe potecuta de pe versant ne-am intalnit cu ceva domni de la Salvamont care puneau indicatoare noi si incercau sa mai faca ceva trepte de pamant si lemn. Eu ma bucur ca ei tin la zona asta din Bucegi si ca au mai miscat cate ceva pe-aici, chiar si-asa, cu micile probleme de care am dat noi pe Scara-Tiganesti.

La Malaiesti, Vasile nu s-a simtit chiar in largul lui, dulaii de-acolo fiind nu tocmai veseli sa-l vada dar am reusit sa-i facem sa nu se incaiere prea rau. Noi am luat acolo pranzul, am mancat ceva ciorba de fasole condimentata cu tarhon, colegii mei nu prea au fost bucurosi de gustul asta, mie, insa, imi place mult buruiana asta si , desi nu-s sigur ca are ce cauta gustul asta impreuna cu ciorba de fasole, eu am mancat tot cu pofta (si parca m-as mai fi intins la inca o portie). Ceva baieti care munceau la o extindere a cabanei l-au recunoscut pe Vasile si ne-au zis ca e unul dintre cainii de la Gura Diham (deci a avut noroc sa ne urmeze pentru ca avea sa ajunga chiar acasa), i s-a oferit chiar si ceva terci de resturi de ciorba cu paine dar el, fandosit , desi flamand, l-a refuzat. A acceptat sa mestece doar la oasele de costita pe care le-am scos noi dintr-ale noastre ciorbe...

Vedeam ceva indicii de oboseala in grupul nostru si eu am hotarat sa nu o luam pe Tache ci pe Glajarie. Trebuie sa spun ca regret putin asta decizie pentru ca desi era mai mult de urcat pe Tache, cred ca ar fi fost mai bine sa urcam direct dupa ce mancasem si apoi sa tot coboram pana la Gura Diham.

Asa, am avut parte de o coborare, zic eu acum, destul de rapida pana la rau dar care, atunci parea sa nu se mai termine.

Urcarea catre Diham nu prea a fost pe placul nostru si au fost o gramada de pauze si putine priviri ingrijorate...

La Diham ne-am refacut fortele, am mai mancat ceva ciocolata, ne-am mai luat apa si....

L-am pierdut pe Vasile! Ei, de fapt, el, simtitind probabil ca e aproape de casa, s-a agatat de un grup ce pleca tocmai cand am ajuns noi.

Am mers repede la Dihamul militar si de-acolo am coborat direct in parcarea de la Gura Diham. Totul s-a terminat seara pe un drumeag alaturi de un tractoras 4x4 pe care-l tot vedeam prin Poiana Costilei pe vremea cand inca mai era stana acolo.

Ne-am intors la masini  si la viata normala pe care ar trebui (am fost invatati)is-o ducem in mijlocul unei saptamani.

p.s. pozele-s facute de noi toti, toate cu aparate cu senzori cat unghia degetului mic si mi-am luat libertatea editarii lor (chiar cu niste decupaje si tonari mai agresive deci, dragi colegi, sa nu va speriati daca or mai fi una-doua pe care nu le recunoasteti :)) )

Joi, 7 octombrie 2010 - 22:22 
Afisari: 3,215 


cosminandrei..