Pietrosul (Furtunosul) Bistritei 19-20 iulie 2010 (Muntii Bistritei)

A fost odata ca niciodata, un baietel de cativa anisori (eu fiind ala ), care intr-o excursie cu scoala spre Vatra Dornei, din autobuz, a remarcat in tacere, in timp ce trecea pe langa satele Cojoci si Chiril, urmarind Bistrita cea meandrata, Impunatorul Munte Pietrosul Bistritei... Imi aduc aminte si acum, iarna fiind, parea un adevarat Matterhorn pentru un pusti ca mine, de neatins si vertical, pudrat cu zapada imaculata si stancos... Un peisaj salbatic, cum le visam pe cele descrise de mult iubitul meu Paul Decei, impreuna cu Bistrita, era de vis... A facut cat toata calatoria pana in Vatra Dornei, ramanandu-mi in memorie zile, saptamani, luni si ani la randul. Si mi-am jurat ca intr-o zi il voi urca, si singur daca ar fi nevoie... Anii au trecut, tot am amanat tot am avut altele, pana cand am zis GATA! Ma cheama, nu mai rezist

Studiez pe Carpati jurnalele, ma uit pe harti, ma documentez pe Google maps (in privinta hartilor pacat ca nu sunt mai multe resurse despre Muntii Bistritei, deoarece sunt niste munti speciali, chiar daca nu foarte inalti, cunoscuti si umblati, au farmecul lor tocmai prin salbaticie si izolare) si pana la urma hotarasc in felul urmator: excursie de 2 zile, in prima zi il urc pe nenea Pietros si cobor in Poiana Prislop, campez, iar dimineata pornesc motorul si cobor in Dorna Cozanesti, pentru a prinde autobuzul, SINGUR , zic singur deoarece mai toti pe care ii iau cu mine pe munte zic ca merg ca un robot (ce-i drept sunt cam militaros si auto-disciplinar dar, oare chiar asa e? ) si prietenii care chiar au experienta montana nu erau disponibili in zilele astea...

Dau sa ies de pe net, cand intra un prieten pe mine (pe messenger intra nu altfel ) si ma intreaba ce e cu poza de la status (eu la status deja aveam link la o poza cu Pietrosul) si ii explic ce si cum, si zice ca ar merge si el. Ii zic bine dar il avertizez ca trebuie sa tina pasul si fara miorlaieli si alte plangeri. Il intreb daca il lasa ai sai si apoi ii fac o lista cu ce ar trebui sa ia la el, bocanci si rucsac stiam ca are bunicei, deoarece chiar eu ii comandasem... Si imi zic in mintea mea, sa modificam putin traseul si sa il facem de 4 zile, sa ajung si pe la nenea Budacu, tinand numai creasta. (Astfel sa impusc doi iepurasi ca si pe Budacu voiam sa ajung, si chiar de nu reuseam acum tot aveam eu sa ajung) Luam mancare pentru 4 zile, si o marja de eroare de o zi sa zicem... Era sa uit, pe prieten il cheama Radu. Cam asa arata "teoretic" traseul ce urma sa fie parcurs:

 

Teoretic, deoarece calculasem cu compasul, la echidistanta corespunzatoare si la scara ca ar fi vorba de aproximativ 75-80km... Cam mult imi zic, nestiind starea traseului dupa creasta Pietrosului, dar ne descurcam noi... Excursia era si un prilej bun pentru mine sa imi testez 100% noul echipament (bocancii Raichle Mountain Trail si rucsacul Hannah X-Terra - multumesc astfel celor care m-au indrumat la acest model fac advertising, hmm oare e permis? ) care pana acum nu a fost in ture foarte serioase, si Pietrosul era numai bun pentru o utilizare extrema Ok... Autobuzul din Piatra Neamt (am uitat sa va spun ca sunt din Piatra Neamt? da) singurul autobuz din pacate, pleaca la ora 6 dimineata si ajunge pe la ora 10:30 in zona Zugrenilor, cu destule opriri si pauze. Cine vrea sa se intoarca tot cu el sa stie ca din Vatra Dornei pleaca inapoi spre Piatra Neamt la ora 13:45. Ne suim in avtobus cam somnorosi si pana la Cabana Zugreni nu pot sa dorm datorita peisajului care e mirific . Aproape de Zugreni ii arat prietenului creasta care ne asteapta, acesta tace si imi zice sec: "Esti nebun." Ma asteptam la replica asta si ii zic ca "toti suntem nebuni, unii mai putin, altii mai mult, altii dementi" (eu mai mult, evident ). Ajungem frumusel copacel la cabana si intram pe traseu. Deja imi salta inima in mine si puteam sa simt mirosul de conifer si atmosfera aia care nu se gaseste nicaieri decat in salbaticie, lucruri care imi dau energie si ma revigoreaza. Traseul ocoleste insulita pe care e amplasata cabana, pe partea dreapta, in raport cu podul care face legatura cu soseaua, pe o potecuta destul de ingusta si suspendata pe malul Bistritei, ca apoi sa se ajunga la clasicul punct de incepere a ascensiunii, cu trecerea peste constructia de beton care adaposteste un stavilar banuiesc (in privinta aceasta cine are detalii ar putea sa ma ajute deoarece as vrea sa stiu care ar fi rolul celor doua constructii de pe ambele flancuri ale insulei, hidroenergie, sau doar pentru regularizare a debitului?):

 

Si:

 

Marcajul proaspat si frumos, soarele pe cer, caldura mare, dar stiam ca pe creasta ma asteapta racoarea sa imi rasplateasca urcusul... Radu testeaza putin prizele:

 

Mai pozez o margareta (Chrysanthemum leucanthemum) inocenta,

Si ii dam drumul! Traseul incepe abrupt, cu stanci, de parca ar fi o proba de foc, cine trece de primul test, are dreptul sa continue, apoi se intra in padurea de conifere si cararea urca  serpuind versantul FOARTE abrupt, peisajul aducand mult cu cel din Ceahlau, in sectorul de conifere. Copaci cazuti pe traseu, parca anume doborati ca sa sporeasca dificultatea, roua si umezeala diminetii care impresureaza stancile si radacinile sporesc si ele gradul de atentie necesar. Umiditatea este mare si udam tricourile in 10 minute . Doua lucruri interesante am descoperit pe traseu:

 

1. La 20 de minute de urcare, am gasit cam o duzina de cartuse de carabina, foarte vechi, estimez de cel putin 30-40 de ani dupa gradul de degradare, toate imprastiate pe o suprafata destul de mica, imi imaginez ca a fost vorba de un vanator care a urmarit ceva si a tras din acel punct, ca din razboi nu cred ca ar fi, dar mai stii?!Cartusele sunt de productie americana...

2. Si imi pare foarte rau ca nu am fotografiat (oare de ce? ), am gasit in mai multe zone, lemn in faza de transformare aproape completa in carbune, (nu este vorba de taciuni de la vreoun foc, repet carbuni formati natural) lignit cred sau antracit, bucatele iesind din trunchiuri si cioate intregi ingropate de humus, foarte avansat si uscat aproape, foarte interesant.

 

Radu inainteaza greu, ma asteptam, nu are antrenament, dar si rucsacele ce-i drept sunt grele (al meu aproape 25 de kg si al lui tot cam spre 20) asa ca incerc sa nu fac un mars spre iad si merg mai incet permitandu-i pauze cat de dese are nevoie, incurajandu-l ca merge bine... Cu toate ca stiam de acum ca nu ajungem noi la Budacu in ritmu asta, speram sa poata merge mai alert pe portiunile de plat ca sa recuperam, in fine, urma sa vedem noi...

In rest, pana in golul alpin traseul continua abrupt, cu doar unele zone mai domoale, aceeasi padure deasa si fioroasa , cu unele luminisuri in care erau omniprezentele scurmaturi de mistret si iarba culcata in locurile unde au stationat caprioare. Incidente cu animale nu am avut, Radu mi-a spus ca a vazut fugitiv o caprioara si tind sa ii dau dreptate pentru ca am simtit ceva miscare, urme de urs am vazut, chiar aproape de iesirea la golul alpin, si un brad plin de zgarieturi verticale, unde si-a ascutit gherarele Mos Martin si s-a scarpinat, altceva nimic in privinta animalelor , dar prezenta lor era perceptibila chiar daca nu auditiv sau vizual, stiam ca erau acolo, in umbra . Pe la jumatatea urcusului, Radu imi arunca bomba, spunandu-mi ca nu si-a luat paine , mor de nervi, ii explic ca nu se face asa ceva, ca e expeditie serioasa si ca o sa fim cam stramtorati, si il iert in sinea mea, ca n-am ce face, l-am luat cu mine, e partenerul meu, e responsabilitatea mea.

 

Cateva poze cu aspecte din traseu:

 

Soarele aseaza lumina foarte frumos pe traseu:

Aparatul s-a saturat de mine si a zis sa ne faca o poza singur:

 

Abrupt, foarte abrupt, maret!

Similitudini cu Ceahlaul:

Iaca si Piciorul cocosului (Ranunuculus repens):

"- Cat mai e omule?  - Nu mai e mult, promit...  - Asa ai zis si data trecuta!"

Marcajul inca e prezent si e reimprospatat din loc in loc, chiar dublat. Incet incet ne taraim si iesim in golul alpin, unde stiam ca ne asteapta privelistea cea mult asteptata dar si afine (Vaccinum myrtillus) si merisoare (Vaccinum vitis idaea) :

Infulec cat pot de multe afine si merisoare care sunt foarte energizante si revigorante (m-as putea tine doar cu ele daca as avea cantitatea necesara), incercand astfel sa fac economie la mancare si sa compensez lipsa painii lui Radu, mananca si el, facem cateva poze si spre exasperarea lui Radu, care credea ca am ajuns pe varf, continuam spre Bogolin:

 

Niste clopotei (Campanula polymorpha) pe o muchie inaccesibila imi atrag atentia si nu rezist si ii fotografiez:

Cararea si marcajul continua, frumos, printre afine si ienupar (Juniperus communis):

In sfarsit gasesc floarea mult asteptata, eu ii spun Vulturica pietroasa (Pietrosia levitomentosa), un exemplu bun de endemism, planta care, se pare ca se gaseste doar in doua locuri in lume, unul fiind aici pe Pietrosul Bistritei si al doilea in Carpatii Ucrainei:

 

Creasta e foarte frumoasa, stancoasa (pietroasa ) si peisajul pe masura:

 

Valea Bistritei si Giumalaul se profileaza in fata noastra si ii arat lui Radu cat am urcat si pe unde, nu ii vine sa creada, dar recunoaste ca merita fiecare strop de sudoare si efort si imi da dreptate:

O vale imi face cu ochiul si incerc sa ii surprind abruptul:

 

Cararea continua, Bogolinul nu e departe, se simte:

 

 

Merg putin inainte intocmai ca sa surprind urcusul lui Radu cu valea Bistritei pe fundal:

Ajunsi pe un pre-varf, zaresc pentru prima data lucrul pentru care am venit aici: Bogolinul si in fundal Pietrosul Bistritei:

 

Urmeza o portiune mai dificila a traseului, cea mai dificila as zice, dar cu atentie si fara graba, se urca bine (prizele sunt bune):

Cocotat pe o stanca, il rog pe Radu sa imi faca o poza (apare si marcajul cel serios si consecvent):

Jos de tot, la 1000 de metri diferenta de noi, se vede valea Bistritei si satele Cojoci si Chiril:

Am ajuns pe Bogolin , in fata noastra se vede splendid Pietrosul, iar in plan indepartat stanga, Vf. Barnar, cu binoclul reusesc sa vad si pe nenea Budacu si Ceahlaul:

 

 

 

Facem poze de pe varf in toate directiile, mancam niste cas cu rosie, iar apoi ma descalt ca sa simt muntele in adevaratul sens al cuvantului:

 

 

"The invisible hiker":

 

 

Radu nu se opreste din repetat "Incredibil!" si intr-adevar asa este. Numai ca in euforia noastra, nu am observat norisorii ce se formeaza in spatele nostru, ca deodata, Cumulusii frumosi formati sa ne stropeasca:

 

 

Cum aveam cam tot continutul rucsacului scos afara si ploaia incepuse serios, acopar totul cu folia mea de urgenta, stiam eu ca imi va fi util un sac de plastic pentru situatii raipde, he he. Ma dezbrac si stau sa ma racoresc in ploaie, apoi urmeaza cateva flotari si aversa aproape a ramas fara resurse. Nu mai stam pe ganduri, ii zic lui Radu ca trebuie sa ne miscam, nu e bine sa te prinda furtuna cu fulgere, mai ales la inaltimea asta! Ne echipam (intre timp, norii s-au acumulat si mai mult si deja pe Giumalau si cam in toata zona erau trasnete la fiecare minut) si pornim in continuare (problema era ca aversa aia micuta a fost destula cat sa incarce afinisul si molizii de apa, pentru a ne uda fleoasca cand ne deplasam, dar nu avem ce face, trebuie sa coboram de pe munte cat mai repede, si sa cucerim Pietrosul propriu-zis!). Marcajul este prezent in continuare, coboram in seaua dintre Bogolin si Pietrosul, in zona asta nu mai este definita o carare, doarece vegetatia este destul de dezvoltata, dar orientarea este usoara. Din nou o aversa ne uda si mai tare, imi pun sacul peste rucsac si ii zic lui Radu sa zabovim cateva minute sub molizii din sa. Stam, aversa se mai potoleste si pornim din nou. Incepe urcarea spre Pietrosul, marcajul apare din nou (in zona de sa, nefiind prea multe stanci si mai mult iarba nu este marcat). Mai urcam

cateva pre-varfuri mici si apoi Pietrosul ne apare in fata, acoperit de un val de ceata:

 

 

Pe varf nu stam mult, ne uitam in spate si vedem Bogolinul in ceata:

 

Marcajul inca este vizibil, imi amintesc ca la cateva minute de Pietrosul trebuie sa fac dreapta si sa parasesc creasta, sa cobor intr-o alta sa, pe langa Vf. Batca Prislop, ca apoi sa tin drumul spre acea stana din Poiana Prislop. Ploaia s-a oprit pentru moment si putem vedea norii cum urca cu viteza peste munte (chiar Batca Prislop banuiesc) dar si furtuna care venea spre noi. Identific locul de coborare si ii arat lui Radu pe unde urmeaza sa mergem:

 

 

Creasta Pietrosului continua sa coboare, dar noi o parasim si facem dreapta, in poza se vede Vf. Barnar si Valea Barnarului:

 

 

 

O ultima privire spre Valea Bistritei si incepem coborarea:

 

Contrar celor auzite, marcajul a fost reimprospatat de pe Vf. Pietrosul si se vede in continuare, aratandu-ne zona pe unde sa coboram (de pe creasta, la o privire atenta, in partea dreapta in vale, pe un molid tanar se vede bine dunga rosie, proaspata care marcheaza zona unde trebuie facut dreapta, dar trebuie privit cu atentie, mai inainte de molid este o stanca pe care este marcajul, dar nu este vizibila din creasta, datorita inclinatiei). Urma sa coboram in nori, la propriu :

 

Dupa ce se coboara in sa, traseul nu mai urca creasta, ci o ocoleste prin partea stanga (cararea si marcajul sunt in stare foarte buna, dar trebuie atentie deoarece se intersecteaza cu numeroase carari ale animalelor). Ploaia incepe iar si hotarasc sa nu mai fac poze pentru ca as fi udat aparatul. Il bag bine in rucsac si ne punem pelerinele de ploaie pe noi. Era deja ora 19:30 si combinat cu intunericul datorat furtunii negre, in padurea foarte fioroasa si salbatica e aproape noapte. Dupa ce se ocoleste creasta, se ajunge intr-o zona de relativ plat, unde, pe partea dreapta a cararii apare acel lac (eu zic mlastina) despre care am citit in alt jurnal pe Carpati si ii zic lui Radu ca sa mai destind atmosfera si sa rup tacerea mormantala a padurii ca acolo dau petrecerile mistretii . La fel, toata zona este impanzita de urme de mistret si acel miros de mosc, de animal este prezent mai tot traseul. Urmeaza o zona de tranzit in care suntem in afine pana la genunchi, ca apoi sa ajungem intr-o poiana pe cat de superba pe atat de infricosatoare (Radu imi zice ca in poieni ca asta joaca Ielele si ii dau dreptate, peisajul este cu adevarat de basm). Nu la mult timp dupa ce se iese din acea poiana, traseul impreuna cu marcajul care continua sa fie prezent ajung sa fie una cu un vechi, foarte vechi drum de TAF, plin de stanci si acoperit de muschi. De aici incepe o coborare lina si mai jos deja apar niste urme de copite, care concluzionam ca ar fi de vaci.

 

Coboram si la un moment dat, pe partea stanga a drumului apare si izvorul de care citisem (este vorba de un sipot care se varsa intr-o adapatoare - trunchi de arbore scobit si folosit pentru adapat animalele). Facem plinul cu apa, ploaia deja incepuse mai tare si stiam ca acea stana nu poate sa fie departe, doarece erau multe urme de vaci.

 

Mergem la vale si aud oameni. Intr-adevar, ajungem la stana, unde erau 4 persoane, baciul batran (Virigil cred), un baiat mai tanar, asa ca mine la vreo 20 de ani (Mitica) si sora sa de 25 de ani (Mirela), impreuna cu fiica acesteia de 2 ani. Toti se grabeau sa stranga lucrurile deoarece incepuse sa ploua torential si vantul era foarte puternic. Il salut pe Mitica, il intreb politicos daca are loc si de doi amarati ca noi in cabana si acesta aproba. Stana (de fapt e o simpla cireada de vaci) are 2 cabanute, cea principala, in care se face branza si una mai mica, unde mai doarme Mitica si eventualii musafiri ca noi. Intram in cabana (Radu ma tot bate la cap sa iesim sa punem cortul, ca nu ar fi politicos sa deranjam, ii apreciez parerea dar la cat de furtuna era ii zic sa nu mai fie batut in cap, ca nu este nici o sansa sa asezi cortul pe asa vreme. Intr-adevar furtuna devine si mai puternica, Mitica iese afara sa fixeze acoperisul cabanutei care vibra si se misca din toate incheieturile la furia naturii. Ma ofer sa il ajut, dar imi spune ca se descurca. Intre timp Radu se convinge ca "nu e de cort" . Mancam, mai stam de vorba cu Mitica si sora sa (FOARTE, FOARTE politicosi si cumsecade oameni, foarte frumos s-au purtat cu noi) apoi ne culcam, deoarece, dupa o discutie cu Mitica, din care am inteles ca nu aveam nici o sansa sa ajungem la Budacu in 4 zile, hotarasc ca maine sa coboram in Satul Rusca, pe marcajul de triunghi rosu. Dormim foarte bine (ce ne-am fi facut daca nu ajungeam la stana imi tot zice Radu pana adoarme).

 

A doua zi dimineata, ma trezesc devreme, ca sa prind marea alpina si sa mai vorbesc cu Mitica.

 

Peisajul de la stana este superb. Norii curgeau foarte frumos in Valea Barnarului:

De partea cealalta, Vatra Dornei era acoperita de marea alpina:

Marcajul este in continuare prezent, daca ar fi fost sa continuam spre Budacu, am fi tinut in contiunare dunga rosie, dar decidem sa coboram in Rusca, pe triunghiul rosu.

O iapa si manzul sau se uita la mine:

 

 

Iar unul din catelusii de la stana e adorabil:

Uitasem sa precizez ca pe creasta am dat cateva telefoane sa ma interesez cum v-a evolua vremea si aflu ca furtunile vor continua, altfel as fi continuat, dar mai eram si ud la picioare (deoarece parazapezile mele de vara - eu le zic "paraburuieni" care nu erau din material impermeabil s-au udat, au transmis apa si sosetelor iar acestea interiorului bocancilor, care trebuie uscati incet, o uscare fortata la soba i-ar deteriora) asa ca decid sa coboram. Ii las lui Mitica mancare in schimbul gazdiurii, apoi ma invita in cealalta cabana, sa imi dea cas. Acolo mai discutam putin despre traseu, imi zice ca a avut si lupi si o ursoaica cu pui care s-a perindat prin zona (chiar de sub Pietros imi zice ca a venit, dar a trecut mai departe). Ii mai multumesc inca o data pentru tot si imi zice ca ma asteapta oricand, si daca vreau sa continui traseul de unde am ramas, sa vin sa dorm la el si dimineata sa pornesc. Ii zic ca ma voi intoarce si ne luam ramas-bun.

 

Din poaina Prislop, se face dreapta de la stanca cu ambele marcaje (dunga si triunghiul) si la capatul poienii va aparea indicatorul pus de cei de la salvamont:

 

Traseul coboara prin padure (intersectandu-se din cand in cand cu cararea pe care urca cu calul chiar Mitica):

 

 

Ceata da un aer de mister traseului:

 

Apoi traseul se alatura unui parau care ajunge la un drum forestier, de unde totul e mai simplu:

 

 

Tinem drumul, soarele iese, si nu rezist si ma imbaiez in parau pentru cateva clipe. Radu baga doar picioarele si ii ajunge dar eu am nevoie de o revigorare completa  apa este de gheata, dar te remonteaza atat fizic cat si psihic. Apoi ne organizam, stim ca timpul este de partea noastra si nu mai este mult pana la intersectia cu drumul national:

 

 

Mai jos gasim o pastravarie amenajata foarte bine si la restaurantul de la intersectia cu soseaua nationala nu rezistam si mancam un pastrav proaspat, asa ca a iesit soarele si ca totusi am urcat Pietrosul :

 

Apoi mai stam putin si ne suim in autobuz, indreptandu-ne spre oras, rutina si civilizatie . Suntem amandoi obositi, dar implinirea umbreste oboseala.

 

Sper ca acest jurnal sa fie de folos celor care vor sa ia calea Pietrosului. Multe multumiri si respect celor care au re-marcat si celor de la Salvamont.

 

 

Numai bine,

 

Andrei

Duminică, 25 iulie 2010 - 21:38 
Afisari: 7,441 


andrewww_2al..