Piatra Mare. Emotii de primavara. Cu gheata. (Muntii Piatra Mare)
Dimineata devreme, ceata-i lipita de drum… Mormai versurile cantecului lui Andries si cobor din pat odata cu rasaritul. Rasaritul de la Sinaia. In Tara Soarelui Rasare a trecut rasaritul de mult. Am aflat spre seara ca pentru multi dintre japonezi ultima data. Miyagi, Richter, tsunami, Fukushima…toate astea urmau sa-mi devina familiare abia a doua zi. Deocamdata n-am timp de stiri si in cap am numai gandul ca n-am urcat in Piatra Mare, pe la cele sapte scare… de douazecisicinci de ani! Ceea ce nu poate sa mai dureze, am zis! (am zis a douasutea oara in ultimii douascinci de ani, dar de data asta e pe bune, chiar imi impachetez rucsacul si plec!) Afara zapada mai scartaie sub bocanci. Noi. E prima lor tura. Asa c-am s-o iau incet. Sapte Scari, nimic mai mult, eu imi fac damblaua, ei isi fac rodajul si inapoi! Caraimanul arde in lumina diminetii. (Costila, bineinteles, i-ascunsa dupa un nor…)

Ma despart de vagabondul local, Caprioara. Tatal vagabonzilor locali, de fapt. Nasul. Capo di tutti capi. Ar merge si el, saracul… Nu-l iau ca nu-i prezentabil, are buba in scafarlie, semn de buna purtare, presupun. Asa ca e pedepsit, trei zile n-are voie pe strazile vecine!

Dau prima batalie a zilei cu semenii lui Caprioara intr-o parcare pe DN1, asteptand o ocazie spre Brasov. Harr, marr…in latraturi voioase trece timpul pana sa ma agat de un autobuz. La Brasov, birjar! A, numa’ pana la Predeal? Predealu-i asezat tot inainte de Brasov cum vii din partea asta? Hm, bine, fie si la Predeal, birjar, om vedea de-acolo! Intai vad gara, Doamneee, ce-mi placea mie gara asta pe vremuri, era asa, mai traznita decat restul! Melancolic parasesc incinta.
Melancolia n-ajuta. Am repede nevoie sa devin stanca rece, cremene a-ntaia, materialul din care tot romanul trebuie sa fie cladit pentru a face fata fiarelor de pe strazile patriei. Mai cu vorba dulce, mai cu incruntaturi, mai prefacandu-ma ca m-aplec dupa o piatra, (face bine la mobilitate exercitiul asta) fentez fauna latratoare predeleana si apoi un nene amabil ma duce cu dubita lui fix pana in dreptul fostului complex turistic Dambu Morii. Nu-i fac poza, nici lu’ nenea, ca n-a stat el dupa mine sa-l pozez, cred ca e deja pe la Darste pana ma dezmeticesc eu putin, nici fostului complex. Asta din urma a stat sa-l pozez dar…ce ti-e si cu trecerea timpului, arata rau tare asa parasit la marginea drumului.
Tura a treia de inclestari cu patrupede ratacitoare si cu colti incepe de cum pun piciorul jos din masina si se incheie inainte de iesirea din Dambul Morii. Au gasit pe careva asa, mai egiptean, colorat si cocosat sub un munte de maturoaie de vanzare ( cinci lei bucata inainte de negocieri) deci, prin comparatie, am devenit frecventabil si nervii s-au spart in capul amaratului astuia. Ma rog, scandalul s-a terminat cu o spinare pocnita de o unealta, sapa, matura, lopata, oricum s-a facut intai chelalaiala si apoi pace durabila iar vreo doua canide din gasca au pornit voios la drum alaturi de mine pe valea Sipoaiei.

Trec pe langa bifurcatiile spre cabana Bunloc, cabana Piatra Mare prin Sirul Stancilor, Drumul Familiar si ma afund in padure pe banda galbena.

Urme de cauciucuri se afunda si ele alaturi de mine. In ciuda barierei puse in drum la iesirea din sat. Cum e zicerea aia cu bariera la care numai boii stau? Leii…deh, vita regala, trec peste. Sau macar ocolesc bariera. Dar nu se dau batuti. Ar trebui batuti.
Paraul susotind in stanga mea imi ofera tema zilei. Desi am venit sa trag in chip cele mai fotogafiate, banuiesc, scari din Romania ma las cucerit de zbaterea apei in calea ei spre primavara si de dantelaria inghetata prin care se zbuciuma sa-si croiasca drum.





Din piatra-n piatra, mai mult pe bolovanii paraului decat pe poteca inzapezita dar umblata, ajung si la primul popas al zilei. Cafeluta. Tihna. Liniste. Soare. Ce viataaaaa!!
Dupa o ultima bifurcatie de poteci, las in stanga drumul spre Prapastia Ursului, mai aburc o panta scurta si iata-ma emotionat la intalnirea de dupa un sfert de veac! Canionul e tot aici, unde l-am lasat pe cand eram inca student, ma primeste cu rauri de gheata izvorand direct din stanca, cu cortine de turturi imaginand un medieval instrument de tortura, cu cele sapte scari…a, nuuu, asa cum gheata n-are decat varsta acestei ierni, asa si scarile, nu mai sunt cele ale amintirilor mele romantice.


Dar stanca, stanca e aici, m-a asteptat pana azi si ma va astepta pana la capatul timpului…

Ma opresc, fotografiez. Sufletu-mi saluta regasirea. Si e un fel de pacla in care ma invalui iar lumea de dinafara mea si a muntelui isi pierde contururile, sunetele se infunda, se sting si gura mi-e uscata si parul mi se zbarleste…Duhul locului ma imbratiseaza.
Sau am ceva probleme cu tensiunea? (ma gandeam la tensiunea arteriala, dar merge si in termeni de tensiune electrica: imi fileaza vreo lampa?)
Patrund in crapatura vuinda. Basm. Ingemanare coplesitoare intre duritatea rocii, lichidul repede curgator peste trepte uriesesti si delicatetea infinita a broderiilor de gheata. Ma simt prins intr-o blanda capcana, m-as aseza pentru a nu mai iesi niciodata. Numai interiorul meu de fiinta solara, dorul de soare si de multa, multa lumina ma urneste din incremenirea care m-a inghetat intre peretii pe care ii mangai cu palmele dezmanusate.





Urc scara infinita, pas dupa pas si mana dupa mana. Repet, a cata oara-n viata, experienta de a tinti spre cer pe o scara al carei capat nu se vede…

Ies din stramtoarea stancilor.

Vraja inca nu se destrama. Raman singur intr-o padure tacuta, inca infofolita in zapada, parca si urmele pasilor ce ma preceda par mai putine, ca si cum o parte dintre cei intrati in lumea stancilor si apei ar fi refuzat sa mai iasa. Am obosit. De prea multa frumusete, de prea mari emotii.
Pornesc cu pasii mici la drum, in sus, spre creasta. De data aceasta cu sufletul greu. Stiu ca acolo, sus, vechea cabana a Pietrii Mari nu ma mai asteapta, pentru ea am venit prea tarziu.
Ma las depasit (de bunavoie, oare, sau anii ma obliga ? ) de un grup de tineri mai spornici la pas si la intersectia cu una din variantele de urcare la cabana ma opresc, privesc luuuuung in urma lor (pret de o noua bautura calda, tavalit in zapada si nins de scuturaturile de vant din ultimii copaci ai padurii) si ma intorc. E destul pentru azi. Nu-s in stare sa mai adun emotii noi.
Ma rostogolesc la vale spre canion si-n toata lunga coborare nu ma pot hotari pe unde sa-l ocolesc. Caci sa-l mai trec o data…parca mi-as dilua trairile. In final nu rezist dorintei de a-l mai saluta macar asa ca aleg varianta pe triunghi albastru, prin Prapastia Ursului, doar pentru ca bifurcatia potecii e chiar inainte de a te strecura, alaturi de parau, intre zidurile de piatra.
Plec spre Prapastie si de data asta deschid poteca prin zapada neatinsa urcand spre capatul de sus al imensei taieturi in piatra.

Ma sprijin cu umarul drept de peretele vrastat cu albastru si incep drumul spre casa.

Ma voi intoarce inainte de a se implini alti douazecisicinci de ani, imi promit.
Sâmbătă, 19 martie 2011 - 12:12
Afisari: 4,031
multi
Sâmbătă, 19 martie 2011 - 14:06