Piatra Craiului: pe cumpana apelor de la Plaiul Foii la Fundata (Muntii Piatra Craiului)

   Când se parcurge Creasta Carpaţilor, legătura dintre masivele Piatra Craiului şi Bucegi se realizează de obicei coborând pe la Grind şi satul Peştera până la Bran, după care se revine la înălţimea Culmii Scara pe valea glaciară a Ciubotei.

   Geografic acest segment de creastă a Carpaţilor e materializat de cumpăna de ape dintre bazinele hidrografice ale Dâmboviţei-Ialomiţei şi cel al Oltului.

   Vechea graniţă urma şi ea în mare parte elementul geografic, doar că evita Westwandul Lanţurilor, preferând să treacă peste creasta Craiului prin zona mai joasă din sud, pe la Crucea Grănicerului.

   O tură având ca obiectiv acest ocol amplu al crestei prilejuieşte descoperirea de locuri şi peisaje încântătoare, dar şi momente de încercare şi reflexie pentru echipă.

 

   Ajungem la Plaiul Foii puţin înainte de ora 10, în echipă de cinci: Adriana şi Lucian Cepoiu, Costel Ceapchi, Edy Munteanu şi cu mine.

   Nu ţinem seama de norii care se zburlesc pe creastă şi ne apucăm să ne pregătim rucsacii.

 

 

   Cum noi nu intenţionăm să parcurgem cresta Craiului, ci doar să o trecem, ţup!... în partea cealaltă, nu ne lăsăm învăluiţi de gânduri negre. Şi nici de turma de oi.

   Gata, plecăm.

 

 

   Prindem drumul de pe Bârsa Tămaşului şi ne oprim să admirăm o minunată ,,sculă” a secolului 21.

   Ne-am tras mai în spate, doar om ghici marca si modelul...

 

 

   Intenţionam să pornim în tura noastră fiind fideli de la început conceptului de creastă matematică.

   Pentru aceasta ar fi trebuit ca de la Plaiul Foii să urcăm în Şaua Tămaşului, locul unde se sfârşesc Făgăraşii şi începe Piatra Craiului.

   Dar cum stătea să plouă, cu un optimism moderat, sperăm să urcam azi măcar până la Refugiul Şpirlea.

   ...Şi-apoi după un astfel de ocol, pe oriunde am lua-o, tot sub Zaplaz am ajunge.

 

   E drept ca de cele mai multe ori pe munte nu se alege varianta de traseu cea mai uşoară. Dimpotrivă.

   Filosofia mersului pe munte preţuieste mai mult satisfacţia data de parcurgerea traseului şi mai puţin rezultatul final al turei.

   Asta pentru că ne întoarcem acasă cu doar o punga de gunoi în rucsac şi, cel mult, cu câteva fotografii pe card.

 

   O poveste spune ca trei negri aflaţi pe malul bălţii, la pescuit, au norocul sa scoata din apa peştişorul de aur.

   Cum acesta le promisese în schimbul vieţii îndeplinirea câte unei dorinţe, primii doi negri deveniră pe dată albi...

   Doar că dorinţa celui de-al treilea a făcut ca primii doi să redevină, ca şi el, negri.

   Rezultatul e zero, dar povestea merită atenţie...

 

   În alt plan şi cele mai extraordinare poveşti de dragoste riscă un final obscur...

 

   Din acest punct de vedere simplul drumeţ poate fi luat peste picior de vânător sau de  pescar. Mai ales dacă acestora le merge bobul şi se intorc acasă cu tolba plină. Eventual doar cu povesti...

 

   Ne îndreptăm spre munte având ca ţintă intermediară Refugiul Şpirlea.

 

 

    Facem plinul cu apă la izvorul din dreapta potecii şi nu ne mai oprim până la masa de lânga refugiu.

 

 

   Vremea nu virează spre a se strica şi mai rău, ci se menţine în continuare închisă şi doar atât.

   Ne afundăm în padurea de dinsus de Refugiu Şpirlea.  

 

 

   Trecem peste un colţ de stâncă răsărit chiar în potecă, apoi locurile parcă se mai deschid.

   Ne apropiem de peretele Craiului şi urcăm cu atenţie pe grohotişul instabil.

 

 

   Sub peretele înclinat ieşim din grohotiş şi ne bucurăm de covorul de floricele.

 

 

   Ajungem pe terasa de sub Zaplaz şi ne oprim pentru a ne trage sufletele şi pentru a vedea daca e cazul să continuăm tura. De obicei aici se iau cele din urma hotărâri.

   Gata, suntem hotărâţi cu toţii să facem saltul peste Crai. Ne pregătim rucsacii pentru zona cu lanţuri.

   Eu sunt nevoit să leg cele două perechi de beţe de schi de marginile rucsacului cu cadru, manevră care îmi va produce multe neplăceri in spaţiile mai strânse de pe traseu.

 

 

   Pentru început lucrurile evoluează spre bine. Ieşim din hornul primului ,,lanţ” şi constatăm că deasupra lui răsare şi soarele.

 

   Nu e cazul să mă grăbesc cu concluziile, dar trebuie spus de la început că cel mai bine s-a mişcat în perete Adriana.

   Mai în spate eu mă concentrez să urc cu cea mai mare parte a efortului pe picioare, de cabluri să mă ţin cu mâinile doar pentru echilibru.

 

 

   Aparatul de fotografiat a trebuit să-l bag în rucsac şi abia când am ajuns acasă am regretat că nu am făcut mai multe poze în zona cablurilor.

   Cu toată tehnica mea curată de căţărat mai mult pe picioare nu am reuşit decât ca pe ultima porţiune a peretelui să fiu chinuit de crampe musculare la ambele picioare.

   A fost pentru prima dată când mi s-a intâmplat aşa ceva şi am văzut că e tare neplăcut.

 

 

   Mai sus de Brâul de Mijloc am intrat în ceaţă, iar la ultimul cablu, cel care te scoate în creastă, am înţeles că nu mă mai pot folosi de picioare la căţărat.

   Mi-a săltat Edy rucsacul până sus, iar eu m-am tras pe cablul din perete mai mult în mâini.

  

 

   Acum, când scriu jurnalul, socotesc ca problemele astea au fost floare la ureche faţa de altele. Doi cârcei rebeli şi atât.

   Îmi amintesc de o tură cu adevărat obositoare pe care am făcut-o tot pe aici cu câţiva ani în urmă...

   Şi atunci plecasem tot din Plaiul Foii spre abruptul Craiului şi când am ajuns sub Zaplaz s-a văzut partea de sus a crestei sub nori.

   Eram vreo 7-8 adulţi şi doi copii: Ema lui Vova Titisnaider şi Lucian al meu. Mai rebela din fire Ema a insistat să urcăm Lanţurile.

   Când am intrat în nori s-a pornit să plouă mărunt. Incomodaţi de pelerinele lungi şi de stânca udă ajungem cu greu în Şaua Grindului. Refugiul de acum nu era construit.

   Nu s-a ţinut cont de propunerea mea de a coborî pe versantul estic şi iată-ne risipiţi prin ceaţa de pe creasta nordică.

   Colac peste pupăză, dincolo de Ţimbale începe să plouă torenţial şi se aud tot mai aproape trăsnete prin ceaţă.

   Mergem încet, la distanţă unul de altul, fiecare cu norocul lui...

 

   Lucian e nerăbdător să ajungem la refugiul de la Vârful Ascuţit. În infernul de pe creastă îşi închipuie că pe vârf ne aşteaptă o cabană caldă, cu ceaiuri fierbinţi şi arome de friptură...

   Găsim refugiul plin-ochi.

   Rugăm să ni se facă loc să schimbăm copiii cu tricouri şi şosete uscate.

   Nu zăbovim mult, căci era spre seară şi nu se putea, sub nicio formă, să rămânem peste noapte în creastă.

   Trecem pe lângă Găvan şi mai jos înnotăm prin noroaiele clisoase de dinainte de Brâna Caprelor. Aici distigem tot mai greu coturile şi rupturile potecii, iar înainte de adăpostul de scânduri de la Diana se întunecă de tot.

  

   Nu ştiu cum am orbecăit pe întuneric până jos, căci la maşini am ajuns după miezul nopţii.

   Salvamontul s-a mulţumit să asigure familiile îngrijorate că dacă în grup sunt şi adulţi care cunosc zona n-o să se întâmple nimic rău.

   De oboseală, mergeam de 16 ore, n-am mai putut nici mânca din bunătăţile ce ne aşteptau călduţe lângă foc.

 

   Credeam că nu voi mai repeta vreodată experienţa trăită atunci. Frica, o fi păzind ea bostana, dar se pare că are picioarele scurte... Iată-ne acum într-o formulă asemănatoare în capătul de sus al aceloraşi Lanţuri!...

 

   Ajungem la Refugiul Grind şi înainte de a mai lua o nouă hotărâre ne oprim să mâncăm.

 

 

   E destul de târziu şi în starea fizică în care ne aflăm socotim ca nu e cazul să mai forţăm şi o coborâre până la Refugiul Grind de jos, aşa cum era planul zilei de azi.

   Întindem lânga refugiu cortul mare, de maşină, cărat de noi pe bucăţele.

   Până pregătim izoprenele, sacii de dormit şi hainele uscate pentru noapte se înserează deabinelea.

 

 

   Îmbătaţi de căldura sacilor de dormit aţipim imediat.

   Apoi mă trezesc cu grija unei trebi neterminate. O nelinişte coborâtă probabil din grija ancestrală a strămoşului care şi-a amintit în miez de noapte că n-a tras bolovanul in gura peşterii.

   Mi-am dat repede seama ce se întâmplă: fără foc de tabară şi fară o tarie poştită cu prietenii, fără un cântec de munte şi fară discuţii interminabile nu se poate dormi niciunde la cort.

   Îl înghiontesc pe Edy: ,,Dormeai?” ,,Da.” ,,Credeam că nu dormeai...” Şi reluăm discuţia întreruptă nici nu mai ştim când... despre al doilea ţarat bulgar şi slavizarea ilirilor, strămoşii sârbilor...

   Apoi ne-am lămurit definitiv asupra originilor poporului român şi formarea primului stat centralizat în Valahia.

   După noi lucrurile sunt limpezi: popor fără o cultura a războiului, slavii au copleşit pe daco-geţii găsiţi aici nu prin luptă, ci paşnic, prin număr.

   Cum nici băştinaşii nu dădeau pe afară de dorul războaielor, a trebiut să trecă sute de ani până ce în spaţiul carpato-dunărean aveau sa ajungă cumanii, neam nobil, cu căpetenii puse pe organizare a supuşilor şi pe înfiinţarea de formaţiuni statale.

   Nu întâmplator neamul Basarabilor, făuritorii de ţară în secolul 14, erau cumani...

   Bun, dacă poporul se credea scobrâtor din Traian şi Decebal, statul nu putea fi decât cuman.

   (Şi ruşii au pretenţia că marea masă slavă din stepe a fost organizată ca stat de un neam venit din nord, russi, vorbitor de limbă finlandeză.)

 

   Un colţ al cortului se zbătea leneş la adierile vântului, de parcă cineva trăgea din când în când de una din legâturi pentru a nu ne lăsa să adormim. 

   În lumina albastră a telefonului vedem ca e trecut deja de miezul nopţii, însă nu putem adormi daca nu rezolvăm odată pentru totdeauna şi problema peceneilor...

   Popor de luptători, dar sosiţi cam târziu la graniţele imperiului bizantin, pecenegii n-au impresionat prea tare la început pe împăratul de la Consatntinopol.

   Prin tratative acesta i-a făcut ,,federaţi”, adică le-a dat terenuri în nord-vestul peninsulei balcanice şi i-a oblogat să pazească graniţa de aici.

   Când pecenegii i-au subjugat ei înseşi pe iliri şi s-au indreptat spre zidurile Bizanţului, împaratul a organizat o expediţie pentru rezolvare problemei pecenege.

   Şi au rezolvat-o cum nu se putea mai bine: au ras tot. N-a rămas nimeni viu, nici luptatori, nici femei nici copii de pecenei...

 

   Încet-încet am închinat şi noi steagul...

   Am dormit puţin. M-au trezit zmuciturile cortului şi... a picat cerul pe mine când am înţeles că trebuie să ies din cort.

   Când am văzut ce e afară, m-am speriat. De obicei te sperii de ceva urât, dar acum spaima era venită din uimire.

   Un cer spuzit de stele mari, lucitoare, se vărsa spre vale în luminile satelor brănene, de aceeaşi marime cu stelele, dar de un galben palid.

   Pe loc mi-am amintit de versurile Luceafărului: ,,un cer de stele dedesubt, deasupra cer de stele”.

   Ce fotografie ar fi putut ieşi!...

 

   Apoi o lumină palidă, virând spre bleu şi galben, venită din spate, profila pe cer siluieta Piscului Baciului.

   Măreţia naturii poate uneori să aprindă scânteia divinităţii din noi!...

   Minunea m-a urmat şi în vis.

 

 

   Totuşi nimic nu-i mai frumos pe lumea asta decât atunci când te trezeşti şi vezi prin pânza cortului că afară a rasărit soarele!...

  

 

   ,,Se face ziuă. Încearcă să trăieşti!...”

   Chiar dacă îndemnul vine dintr-un ghetou de negri, el poate deveni de actualitate în unele situaţii mai dificile.

   În război, spre exemplu.

   Un prieten mai în vârstă, ofiţer de trupă în rezervă, îmi povestea cu sinceritate despre faptul că soldaţii nu au decât 20 de ani pentru că acum instinctul de conservare e cel mai slab, acum ţine păcăleala cu ,,moralul” ridicat cu fraze relativ simple şi e vârsta la care dorinţa de bravadă e exploatată la maxim.

   Pe timp de pace astfel de trăiri pot refula prin sporturi extreme şi înfruntatrea condiţiilor  dificile pe munte.

 

   Când înnoptezi la cort, împrejurimile taberei îţi devin familiare chiar de a doua zi.

   Aici ni s-a părut că cioporul de capre negre venite din creasta sudică parcă ne-a pătruns în curtea casei.

   Am remarcat cum ,,santinela” vigilentă dădea alarma cu un fluerat când noi ne miscam de colo-colo.

 

   Strângem cortul uscat de vânt şi pregătim rucsacii de drum.

   Nu vom mânca de dimineaţă în refugiu ori pe iarbă, la soare, pentru că înca de aseara am rămas fără apă.

 

   Aseară, pe ceaţă, când încă mai gândeam să coborâm la refugiul de jos, am consultat harta şi am constatat consternaţi că pe hârtie poteca de coborâre pornea chiar de aici de la refugiu şi nu din Piscul Baciului, cum ştiam noi.

   De aici, din faţa refugiului, vedem poteca pe care o să coborâm până la intrarea în pădure. Apoi traseul poate fi urmărit cu uşurinţă pentru prima jumatate a zilei.

   La fel se vede pentru multa vreme Staţia meteo de pe Vârful Omu când urci pe Valea Gaura.

 

 

   ,,Poza de vârf” e o poză de tipul ,,yola”: io la Piscul Baciului. Aici io sunt la aparat.

 

 

   Am cu muntele o relaţie mai specială: aceea dintre un trădător care şi-a asumat fapta şi cel trădat, care l-a iertat pe primul de la bun început.

   Povestea e scurtă şi aş putea-o spune dintr-o suflare.

 

   Terminasem clasa a 10-a la Liceul din Mâneciu şi o măsura de restructurare a învăţământului (a câta oare?) a hotărât desfiinţarea şcolii şi risipirea noastră pentru treapta a doua de liceu.

   Mânat de resorturi încă neclare mie chiar şi acum, am văzut în asta o oportunitate să descopăr lumea. Să mă fac marinar, de exemlpu.

   Şi cum opţiune mea nu era una obişnuită (cum poate le părea multora dintre colegii mei marinari) m-am pus cu totul la dispozitia ei şi am terminat Liceul de marină ca şef de promoţie, cu cunostinţe teoretice la nivelul unui ofiţer maritim III.

   Doar că revelaţia din cei doi ani de şcoală avea să fie una inversă: am înţeles că viaţa de marinar devenea un nesfârşit şir de privaţiuni şi activităţi de rutină.

   Am prieteni ajunşi comandanţi pe supernave şi care povestesc cum se întâmplă să nu pună piciorul pe uscat chiar şi câte 6 luni...

 

   Apoi s-a întâmplat ca din chiar primul an de facultate ,,terestră” să descopăr la Galaţi un grup de oameni cu nemăsurată dragoste pentru munte.

   Grupul ,,Mecanturist” a fost pentru mine un fel de soluţie revelatoare: m-am reinventat.

   Minunea e că vremurile bune de atunci par să se reîntoarcă, asta în noul ,,MecanTurist”,grupul carpatiştilor gălăţeni care creşte ca voinicul din poveste, cu ture frumoase, oameni minunaţi şi un sait rebotezat chiar aşa ,,www.mecanturist.ro”.

 

   Muntele despre care se făcea vorbire.

 

 

   De pe cel mai inlt vârf al crestei vedem spre vest cumpăna de ape dintre pâraiele Tămaş şi Bârsa Tămaşului.

   Chiar sub noi zona Lanţurilor nu poate fi închipuită ca un traseu, ci doar ca o prăpastie fără fund.

   Ne intoarcem spre est şi urmărim creasta principală care e undeva jos de tot, în zona numită La Table, ca o cumpănă de ape între izvoarele Vlăduşcăi şi Văii Seci a Pietrelor.

   Mai facem un tur de orizont şi pornim să coborâm pe grohotişurile potecii de pe sub Colţii Găinii.

 

 

   Pe brâna lată de sub colţanii de jos ai peretelui ce materializează în teren Creasta Carpaţilor.

 

 

   Începem să distingem Refugiul Grind 1 ca pe un patrăţel roşu în marea de culoare verde.

 

 

   Ajungem la ultimele revărsari ale râurilor de grohotiş şi constatăm că iarba udă de la rouă alunecă mai puţin decât pietrele instabile.

 

 

   Sub impunătorul amfiteatru al Colţilor Grindului.

 

 

   Adriana stoarce ultimele picaturi de apa pentru echipă.

 

 

   De la limita pădurii vedem continuarea traseului nostru pe partea cealalta a Văii Seci a Pietrelor.

   Drumul urcă până în Şaua Joaca şi continuă spre dreapta spre Poiana Frumoasă.

 

 

   Ne apropiem de Refugiul Grind de jos.

 

   Costel ne povesteşte că într-o tură cobora singur spre Refugiul Grind.

   L-a prins întunericul pe aici, în zona cu iarbă. A încercat să ajungă la adăpost, dar cum noaptea era de smoală, fără lună şi stele şi cum nu avea la el lanternă, a fost nevoit să rămână pe loc.

   A scos neoprenul, sacul de dormit şi dupa ce s-a cuibarit a tras peste el o folie de plastic.

   A avut noroc de o noapte fără ploaie ori rouă prea groasă, iar când s-a trezit a descoperit că n-ar mai fi avut prea mult de coborât.

 

   Altădată, în Făgăraş, Vova Titisnaider urma să ne iasă în faţă pe creastă, în zna Şerbotei.

   Cum cortul era la noi, Vova îşi luase, pentru orice eventualitate, o folie de plastic şi două beţe de bambus de la nişte undiţe dezafectate.

   A fost nevoit să înnopteze în improvizaţia asta de plastic, asemănătoare cu un coviltir fără funduri.

   Dimineaţa a băgat de seamă că era înconjurat de 4-5 nemţălăi care analizau ,,invenţia” şi se cruceau...

 

 

   Nici padurea nu ne mai scapă de arşiţă şi de sete. Asta pentru că pe mai suprafeţe ea a fost tăiata aici pe ras.

 

   Ajungem la Izvorul Vlăduşca şi dăm de apă.

   Aţi văzut cum bea apă un cârd de raţe abia ajuns la baltă... Beau toate odată, apoi îşi ridică ciocurile late în sus... Se opresc, se mai gândesc, apoi beau din nou...

   Şi noi la fel: beam, ne mai opream, iar beam...

 

 

   Ajungem în Şaua Joaca şi privim în spate Piciorul Grindului, cel pe care tocmai am coborât din creastă.

 

 

   Străbatem umbra răcoroasă a unei pânze de pădure, apoi ieşim la marea deschidere a Poienii Frumoase.

 

 

   De la cătărăturile de ieri la plimbarea de astăzi...

 

 

   O fotografie facuta chier din capul poienii unde ne-am oprit să mâncăm.

   Se vede în spate ,,tabloul din sufragerie”.

 

 

   Continuăm drumul spre sud.

 

 

   Apoi drumul se lasă spre vale şi marcajul bandă rosie ne poartă printr-o zonă care nu seamănă neam cu Creasta Carpaţilor.

 

 

   ...Şi totuşi suntem pe drumul cel bun, pe marcajul bandă roşie...

 

 

   Prin ,,poienile închise” din toate părţile de zidul verde al brazilor. Marcajul se vede pe copac.

 

 

   Ieşim din desiş la intersecţia de trasee din Curmătura Groapelor.

   Noi ne menţinem direcţia spre sud-est.

 

 

   Lăsăm in dreapta Colţul Spărturilor şi ieşim la poienile de unde se văd casele din Peştera şi Măgura.

 

 

   Ne risipim dealungul potecii ce străbate vasta depresiune carstică dintre Colţul Spărturilor (dreapta) şi colţanii de la Crucea Florichii (stânga).

 

 

   Prin fereastra unei văi carstice privim la casele din Şirnea şi, mai departe, la versantul vestic la Bucegilor.

 

 

   La capatul de sud al poienii se deschide priveliştea spre casele din satul Ciocanu, sat ce ţine de comuna Dâmbovicioara.

 

 

   Vedm drumul pe care vom urca şi noi după ce vom traversa o a doua depresiune carstică.

 

 

   Privind spre nord, spre muntele Piatra Mică din Crai.

 

 

   Spre stânga se văd casele din Şirnea, cu şcoala mai spre stânga şi biserica cu cimitir ascunse printre brazi.

 

 

   Ajung aici singur. Sunt înainte de intersecţia potecii mele de creastă cu drumul Şirnea-Ciocanu.

   Costel, Edy şi Lucian trebuie să fie mult mai în faţă, iar Adriana a rămas prin poienile înflorite pentru a culege sunătoare şi cimbrişor.

   Nu-mi rămâne decât să mă trântesc în iarbă, să aleg un pai cu spic tremurator şi să-l tin in dinţi... şi să aştept.

   După o vreme de pe drumul meu răsare un bătrân ducând pe umăr hamuri de cal. Spune că n-a vazut pe nimeni culegând flori...

   Mă întorc pe drum până trec de o muchie, dar în jur nici ţipenie.

   Nu am decât o variantă de ales: să continui să merg singur până la Fundata, unde sper să ajunga fiecare pâna la sfârşitul zilei.

 

 

   Nişte bucureşteni (după numerele de înmatriculare ale maşinilor) din curtea unei vile îmi confirmă că mai înainte trecuseră pe aici trei bărbaţi. Lucru total neadevărat, cum aveam să constat la capătul traseului. De acum mă voi teme nu numai de gipanele bucureştenilor, ci şi de adevărurile lor.

 

 

   Într-o viroagă întâlnesc un cal priponit chiar în potecă. A trebuit să sar gardul şi să ocolesc prin dreapta.

 

 

   Prin locuri deosebit de pitoreşti, dar care numai a traseu de creastă nu seamănă...

 

 

   Ajung într-o altă zonă cu case. N-aş putea spune de ce localitate ţin şi nici cam pe unde mă mai aflu. Uite că e motivant şi genul acesta de tură, când descoperi locuri noi de unul singur.

 

 

   Merg ,,la orb” cam jumatate de ceas printr-o pădure întunecoasă, dupa care ies mai la lărgime sub linia unei reţele de înaltă tensiune.

 

 

   Marcajul mă poartă dealungul unei văi seci.

 

 

   Ajung deasupra unei serpentine a drumului DN73 Braşov-Piteşti şi încerc să cobor pe un taluz înalt.

   Nişte copii care strâng fânul pe partea cealaltă a drumului îmi spun să ţin mai departe poteca mea spre vale, căci la capătul ei sunt asteptat de doi oameni...

 

   Mă întâmpină Edy şi Lucian şi ascult mut povestea lor.

   Îmi spun că încă din drept cu casele din Şirnea au pârăsit traseul de creastă şi, ca dezertorii, s-au dus glonţ la cârciuma din centrul satului.

   Când au dat telefon pentru a ne spune unde sunt au vorbit numai cu Adriana, care n-a rămas indiferentă nici ea la gândul unei beri reci.

   E bine că după ce au ajuns la Fundata cu o ocazie s-au gândit şi la mine, cel neînduplecat în a termina traseul de creastă început ieri.

 

   Ne îndreptăm spre centrul localităţii povestindu-ne fiecare păţaniile.

 

 

   Prin locurile pitoreşti de dinainte de Pasul Giuvala.

 

 

   Ajunşi la destinaţie Adriana şi Costel făcuseră deja un ,,tur telefonic” al pensiunilor din Fundata, dar actul final al zilei avea să fie jucat de Edy şi de mine.

 

   În curtea unei pensiuni suntem surprinşi de Victor, un ciobanesc mioritic ce şi-a scos lejer capul din laţ.

   Mai întâi l-a alergat pe Edy până în casă, apoi s-a întors spre mine. Fără a avea de ales, l-am întâmpinat ,,cu toată dragostea”, punând un genunchi în pământ... Am ghicit că Victor e un câine prietenos.

 

   Pe seară am ieşit cu Victor să cercetez locurile. Acestea mi-au amintit că prin acest pas al Carpaţilor au trecut primele unităţi ale armatei române în acel an 1916, de mare jertfă românească.

   Visez să scriu un fragment de poveste despre cele întâmplate în toamna anului 1916 la Tabla Buţii, ,,Termopilele românesc” din Munţii Tătaru.

   Aş putea lua identităţile soldaţilor şi ofiţerilor chiar de pe crucile din cimitirul eroilor ridicat acolo, iar faptele din evocările profesorilor de istorie şi al preoţilor auzite de mine cu ocazia unei comemorări.

 

   Monumentul şi o piesă de artilerie care amintesc de vremuri de glorie nepieritoare.

 

 

   Palinca oferită de gazde nu ne-a ajutat decât să mai forfecăm o dată tura din aceste două zile, cu bunele şi relele ei, epilogul final rămânând să-l scrie doar Eduard Munteanu, când avea să ajungă singur la Gura Diham.

  

 

    (Fotografii: Costel Ceapchi si Gigi Cepoiu)

 

  

  

 

 

Luni, 31 octombrie 2011 - 16:55 
Afisari: 5,213 


gigicepoiu