Peregrinaj intre doi Cezari: Negoiu si Moldoveanu (Muntii Fagarasului)

Stiu ca iarna se apropie cu pasi vertiginosi, dar eu propun o amintire a verii. Cum pana acum am asteptat sa vina toamna sa-mi scuture si mie gandurile ca sa le astern pe hartie, scriu acest jurnal dupa aproape doua luni de zile. Aventura noastra feminina s-a desfasurat intre 22-27 august in 5 acte:

Actul 1: Porumbacu de Sus- Cabana Negoiu

Actul 2: Cab. Negoiu- Vf. Negoiu- Strunga Doamnei – Refugiul Caltun

Actul 3: Ref.Caltun- Vf. Laitel – Lacul Capra – Vf. Vanatarea lui Buteanu

Actu  4: Lacul Capra – Podul Giurgiului – Cab. Podragu

Actu  5: Cab. Podragu – Vf. Moldoveanu – Fereastra Mare a Sambetei – Cab. Valea Sambetei

Personaje:

Ade – prietena sportiva cu ochi de fotograf, voce de artista, purtatoare a cortului si a alimentelor;

Teo – prietena cu spirit de observatie si uimtoare ingeniozitate,talentata organizatoare a turei si  salvatoarea  oricarei situatii;

Vane/Eu- calatoare dactilografa, observatoare a muntelui si a hartii, pe scurt: bagatoare de seama :d;

N.B. Restul personajelor care ne-au infrumusetat tura si viata sunt mentionate pe parcursul povestirii.

Actul 1:

Era ora 13:30 cand trenul ne abandonase in gara din Porumbacu. Desi locul parea pustiu, am gasit-o in gara pe doamna impiegat care foarte amabila ne-a explicat cum sa ajungem in Porumbacul de Sus si de acolo spre cabana Negoiu, iar la iesirea din gara ne-a intampinat un satean care s-a oferit sa ne conduca pe ulitele cosbuciene pana aproape de soseaua principala. De acolo un indicator rutier ne-a spus ca din intersectie sa o luam la dreapta spre Porumbacul de Sus si de acolo tot inainte. Drumul pana acolo era de vreo 7 km iar drumul forestier pana la cariera de unde se incepe urcarea spre Cabana ar mai fi avut vreo 15 km. Nu am mai adunat kilometri acestia sub soarele dogoritor al pranzului pentru ca riscam sa ni se faca rau. Dar se pare ca universul simpatizeaza oamenii naivi ai muntelui si dupa nici 5 minute de mers o masina a oprit, luandu-ne pe toti 3 cu tot cu rucsacuri. Domnul sofer a depanat cu noi amintiri din tineretile lui petrecute pe meleagurile Fagarasului si ne-a lasat la jumatatea drumului forestier scurtandu-ne considerabil distanta. Dupa alte 5 minute de mers pe drumul forestier, norocul ne surade din nou si de data asta opreste un Ford de teren al unui cetatean italian. Ne aruncam rucsacurile in spatele masinii, noi urcam in ea si incepem schimbul intercultural cu un ‘italiano vero’. Omul venit si el tot din munti, in cazul lui Alpii, ne informeaza ca se ocupa cu construirea unei centrale hidroelectrice pe cursul raului Porumbacu. Ajunsese sa cunoasca zona destul de bine, se intelegea bine cu romanii in special prin limbajul trupului si al semnelor si aprecia romancele pe care le considera serioase si harnice dar a gasit si momentul sa se lamenteze de faptul ca barbatii sunt dezordonati (si de data asta nu vorbeste feminista din mine), ca lucrurile stagneaza prea mult la noi in tara, nepotismul si favoritismul simtindu-se ca la ele acasa. Lasand la o parte impresiile generale si nu neaparat acurate ale domnului, noi continuam drumul pana la cariera care s-a dovedit a fi cel putin palpitant. Podurile fusesera distruse in primavara de o inundatie care schimbase cursul raului iar pana la cariera am trecut de cateva ori cu masina prin rau cu bolovanii pocnind si alunecand sub noi mai ceva ca la raliu. De la cariera am inceput sa urcam spre cabana pe un drum domol ce strabate padurea de brazi si se unduieste usor urmand caderea frunzelor uscate. La inceputul urcusului, pe drumul forestier, magarusii ce cara poveri spre cabana isi afunda copitele in namol si se adapa de la firele de apa ce cad direct din stanca muntelui prelingadu-se usor pe perdele de muschi. Aceeasi apa ne umezeste si noua fetele incinse de soare inainte de intalnirea cu umbra deasa a padurii.

Prima intalnire cu Cabana Negoiu

Dupa 1h si jumatate de mers ajungem pe la 6 seara la cabana Negoiu unde restul grupului de olteni ne asteapta la masa. Pe langa ei ne intampina si panorama idilica care dezvaluie intinsa si neteda depresiune a Transilvaniei pe a carei piele aluneca subtil Oltul ca un sarpe plasmuit din reflexiile soarelui. In contrast cu deschiderea Transilvaniei, de jur imprejurul nostru, pe celelalte trei laturi se dezlantuiau primele culmi ale Fagarasului, stancoase si golase cum ii sade bine unui munte. Ne-am instalat cele doua corturi undeva in spatele cabanei ( pentru fiecare cort am platit 5 lei) si la 7 juma’ am fost numa’ bine gata de cina la cabana. Aveam o groaza de mancare la noi care cantarea tone si ne doream sa fi inceput sa o nimicim sub deviza: “cu cat e mai mult in stomac, cu atat e mai putin in rucsac”. Dar prietenii de la cabana ne-au cinstit cu o delicioasa ciorba de legume, decorata cu bucati de morcov , cartof, ceapa si alte cele, toate armonios inecate intr-o calduta zeama. Cum sa refuzi asa ceva? :d

Intre timp si pamantul se saturase de atata lumina si hotarase sa-i dea o pauza soarelui care dupa ore si ore de transpiratie asidua se odihnea in umbra padurii si a culmilor, incununate acum de o usoara aura portocaliu-violeta  admirata de noi din leaganul din fata cabanei. Curand s-a asternut si noaptea care ne-a revelat limpede si distins aburul Caii Lactee. Niciodata nu am vazut cerul atat de clar, atat de instelat! Am urcat putin pe movila din fata cabanei de unde am privit mai bine cerul pistruiat , cu pometii incarcati de o infinitate de scantei albe, putand vedea in departare si flacarile satelor iar apoi ne-am intors la cort.

Actul 2:

Dimineata ne-a intampinat cu o lumina proaspata dupa o noapte neobisnuit de calda pentru munte si un somn cat se poate de odihnitor. A urmat strangerea corturilor si reorganizarea bagajelor. Rucsacurile noastre erau infiorator de grele cand am pornit din Porumbacu asa ca am decis sa renuntam la tot ce era superfluu. Am lasat acolo dulceata de visine a bunicii (, o pereche de bocanci, aproape tot zaharul si sarea pe care le luaseram cu noi si multe alte alimente. Dupa ce ne-am adunat tot grupul,  pe la ora 9:30-10 am pornit spre primul varf al aspiratiilor noastre: Negoiu, urmand triunghiul albastru ca apoi in varf sa-l schimbam cu banda rosie. Prima parte a urcarii parca e desprinsa din basmele copilariei. Poteca serpuieste lin printr-o padure ce pare fermecata in special datorita podurilor suspendate care apar din loc in loc acolo unde pamantul  se surpase sau unde stancile erau crestate.  E o senzatie incredibila sa fii pe ele si sa privesti golul ce se deschide sub tine. Dupa nici jumatate de ora, am iesit din padure intr-o poienita care lasa sa iasa la iveala primele culmi ce urmau a fi invadate de noi si un parau care curgea la vale formand la un moment dat o mica si gingasa cascada, in care prietenii ajunsi inaintea noastra avusesera prilejul sa se scalde cu o zi inainte. In dreptul ‘cascadutei’, pe iarba moale si cruda am facut si noi primul popas. Acolo ne-am despartit si de Goghi, varul nostru care putin slabit a hotarat sa se intoarca la cabana.  In acelasi loc, se asezase Bradul Injumatatit care statea langa noi, cu privirea spre cabana, invaluit in sunetul paraului. Parea o creatura franta, incompleta in care se deschisese un gol insurmontabil. Inspira mila, caci era ca o fiinta retezata brutal. Dar privit mai atent,  nu se vedea un gol ci o transparenta fereastra catre lume. Isi pierduse jumatate din sine dar nu lasase acolo un gol ci il umpluse cu frumusetaea si fascinatia lumii in care traia.

Bradul Injumatatit

Lasand bradul in lumea sa frumoasa, noi am continuat traseul printre paraie si stanci. Toti ceilalti au accelerat pana pe varf in timp ce eu si Teo am ramas in urma, pierdute in fata peisajului pe care il fotografiam la fiecare pas si  facand pauze de apa si Finetti cu biscuiti ( delicioasa sursa de energie pe traseu). Am urcat printre pietrele Negoiului pana ce Acul Cleopatrei  ne-a intepat privirile.

 Acul Cleopatrei

Inaintea lui, am facut un popas obligat caci sacul de dormit s-a desprins de rucsac pravalindu-se la vale metri buni pana ce o stanca i-a pus piedica. Teo a coborat dupa el intorcandu-se victorioasa cu prada dupa vreo 10 minute.

‘Victorieeee! Am recuperat sacul!!’

Crucea cu brate muntoase

 

Ultima portiune si cea mai spectaculoasa a traseului ne-a oferit imaginea Negoiului ce parea impenetrabil imbracat in armura sa stancoasa. Cu pasi sfiosi ne-am apropiat de el si am inceput sa cataram pe stancile cioplite de sulitele vantului si ale apei. Dupa 4 ore si jumatate de la parasirea cabanei, eram pe varf. Acolo restul grupului ne astepta cu steagul langa placuta care are inseminate pe ea cuvintele Negoiu 2535. Dupa pozele de rigoare si despartirea de grupul nostru de olteni, ne-am dat ragaz sa privim intreaga panorama care acuim se deslusea clar in fata noastra. Nicicand nu ne cuprinsese privirea atatea meleaguri. La sud se zarea barajul Vidraru, iar in fata lui, la o aruncatura de piatra de noi se aflau varfurile Lespezi si Caltun.

Nelipsita poza cu Varful …

 

      ….si Lacul Caltun vazut de la inaltime

 

Barajul Vidraru

 

La est se vedea trapezul Moldoveanului si al Vistei, iar la nord am zarit din nou Depresiunea Transilvaniei cu all ei Olt. Tot pe varf se leaga si prieteniile montane caci acolo am intalnit un grup de 7 montaniarzi incantatori care se cazasera la Caltun in refugiu. De la ei am aflat informatii despre traseu si tot ei ne-au imprumutat steagul sa facem poze.  Am mai zabovit putin pe varf pentru a ne lua portia de carbohidrati si a urmari cu admiratie zborul parapantistilor care impodobeau cerul albastru cu parapantele lor colorate. La coborare am intalnit si un nene salvamontist care ne-a intrebat imediat: “Unde-i baiatul?” si a staruit sa coboram prin Strunga Doamnei. Tinand cont de volumul si greutatea bagajelor si de sfaturile primite de la toti cei pe care ii intalniseram, am ales sa evitam scurtatura prin Strunga Dracului si sa mergem ca niste ‘doamne’ ce eram prin Strunga Doamnei.

‘Ooops, m-am intepenit! :d’

Asa ca am abandonat pentru moment dunga rosie si ne-am ghidat dupa dunga galbena. Nu am regretat alegerea niciun moment caci drumul de 40 de minute pana la strunga ni s-a parut extreme de pitoresc, iar Strunga Doamnei ne-a oferit destule senzatii tari, in special  senzatia claustrofobica  de sufocare atunci cand rucsacul s-a intepenit intre pereti cu mine cu tot . Dupa trecerea de strunga, ne-am intreptat usor spre Lacul Caltun mergand pe poteca de creasta cu marcajul de dunga rosie ce urma curba de nivel. Acum Negoiu se distingea ca o umbra pe fundalul stralucitor al cerului.

Caltun:

Caltunul ne astepta ascuns intre varfuri , incercand parca sa se adaposteasca de furia vantului care insa era de neinduplecat. La refugiu ne-a intampinat cel mai docil porumbel care ne astepta inauntru atunci cand am ajuns iar apoi s-a intors la noi instalandu-se pe masa si probabil asteptand ceva de mancare.

Spionul CIA ;))

I-am dat ceva firimituri de paine si de biscuiti. Ne-am petrecut noaptea in refugiu alaturi de grupul cu oameni frumosi din Bucuresti  si de porumbelul care  avea legat un numar de un piciorus si care a continuat sa dea tarcoale refugiului tot timpul cat am stat acolo aparand chiar si in poza facuta a doua zi de dimineata fapt ce ne-a facut sa credem pe noi si pe Eugen ca era un spion camuflat ;)). Seara a fost un festin. Ade a cantat live cu instrumentul vocal, noi am facut percutie din palme, si la final am servit o delicioasa fasole de iahnie oferita de colegii de refugiu.

Actul 3:

A doua zi de dimineata am iesit pe la ora 10:30 sa infruntam din nou vantul naprasnic continuandu-ne drumul tot pe banda rosie spre Lacul Capra. In timp ce urcam spre varful Laitel, lasam in urma Caltunul ce devenea tot mai mic si mai albastru pe masura ce ne departam de el.

 Privind in urma

Panorama de pe Vf. Laitel

Am facut prima oprire pe varful Laitel, de unde am putut recunoaste din nou varfurile Fagarasului si unde ne-am luat ratia de fructe deshidratate iar apoi am coborat urmand ametitorul traseu de creasta deasupra lacului Balea. Am mers pe barna stancoasa si arsa de soare, un soare care ne-a insotit in permanenta pe parcursul celor 5 zile. Balea se contura albastru ca o meduza ondulata, dar culoarea sa era perturbata de multitudinea de culori a masinilor parcate pe langa. Trasfagaraseanul serpuia si el neperturbat parca de miscarea masinilor. Parapantistii planau in masa deasupra lacului iar noi am incercat sa-i imitam zburand cu ajutorul esarfelor .

Inainte de popasul nocturn am mai intampinat o singura urcare cea spre varful Iezerul Caprei(2417m), la care am ajuns pe la ora 3 jumate. Deja vedeam deslusit Lacul Capra si dupa o coborare de 30 de minute eram in lac si ne jucam cu ai lui stropi in timp ce nisipul malos de pe fund ne gadila talpile.

Revigorate de apa rece a lacului si cu cortul montat , am hotarat sa urmam sfatul lui Eugen care in dimineata plecarii de la Caltun ne povestise despre cel mai frumos apus care se poate vedea din muntii nostri, de pe varful cunoscut de cei mai multi drept Vanatoarea lui Buteanu(2507m). Am auzit variante care il intituleaza Vanatarea lui Buteanu, considerand ca acesta este numele original intrucat varful apartinea de pasunile ciobanului Buteanu si se distingea prin culoarea sa vinetie (v. http://alpinet.org/main/foto/showfoto_en_item_34324.html). Indiferent de nume, varful acesta ofera cel mai desavarsit apus. Am plecat de langa lac pe la ora 6 iar la 7 eram in varf asta dupa pauze indelungi in care am adulat din priviri doua capre negre ce coborau inspre lac cu o agilitate care ne taia respiratia. Parca ar fi plutit deasupra stancilor si nicidecum nu ar fi atins acelasi pamant pe care calcam si noi. Apoi s-au asezat imperturbate sa priveasca desfasurarea de forte din jurul lacului.

 ‘Shhhhhh!! Nu speria caprele!’

Urcarea a fost o incantare, am zburdat pe creste, inspirate fiind de caprele negre, apropiindu-ne usor de prapastiile ce se deschideau pe partea estica a varfului.

Am ajuns in varf cand soarele incepea sa capete stralucirea aceea slefuita a apusului urmand apoi sa se transforme in incandescenta. Lanturile muntoase ale Fagarasului se profilau ca valuri plasmuite din umbre ce se ondulau usor infiorate parca de atingerea ultimelor raze. Buteanu era invaluit intr-o aura rosiatica si elibera caldura prin toti porii sai. M-am aplecat asupra lui vrand sa-i ofer o parte din fiinta mea iar el mi-a inapoiat caldura asfintitului. Am simtit o fericire deplina cand invaluite de blanda lumina a reflexiilor in delta orelor acelei zile ne-am imbratisat cuprinse fiind de linistea si singuratatea varfului. Asa am atins Nirvana: in stransoarea unei imbratisari. Intre timp soarele se preschimba in culorile spectrului , trecand de la baza de un albastrul-violet, la rosu apoi roz si terminand cu un portocaliu intens ca intr-un final sa se decoloreze in aburul orizontului. Dupa ce ne-am 'a-sfintit' in lumina crepusculara, am facut cale intoarsa spre lac. La un moment dat conturul negru, perfect al unei alte capre negre ce salta pe culme se profileaza pe cerul violet oprindu-ne din drum. Dar mult prea gratioasa si agila, nu a asteptat sa scoatem aparatul sa o surprindem.

 

Am ajuns la cort cand intunericul deja invadase valea si intalnim din nou grupul de oameni frumosi din Bucuresti ce campasera la cateva corturi de noi. Punem de un ceai cald si de un piure dar descoperim repede ca primusul nostru ramasese fara rezerve gazoase si ca butelia trebuia schimbata. Si cum primusul avea un sistem cel putin dubios de prindere a buteliei ne-am chinuit vreo 15 minute sa infigem in imbracamintea primusului butelia deja intepata care din cand in cand pufnea si se smucea improscand un halucinat miros in jurul ei. Noroc cu Mirela si Alex care ne-au ajutat sa infigem si sa fixam pacostea de butelie la locul ei. Intr-un final adormim ascultand limbi neintelese gratie vecinilor nostri cosmopoliti care venisera tocmai din Israel, Slovacia si Ungaria.

Actul 4:

De data asta, dupa ce ne invatasem lectia data de soare cu o zi inainte si la ora noua eram deja pe traseu cu destinatia Podragu. Cu banda rosie tot in fata am pornit agale spre fereastra Zmeilor. Pe drum am intalnit mai intai un ciobanesc gri si pufos care a venit bucuros spre noi. Apoi a mai aparut un ciobanesc balai, iar apoi inca un ciobanesc negru ca intr-un final sa-si faca aparitia si oitele, iar in varful dealului statea mandru ciobanasul. Neavand loc de oite pe poteca, am luat-o prin iarba, ne-am tarat si ne-am agatat de fiecare firicel ca in final sa ajungem pe culme.

Mioara

Fereastra Zmeilor

De acolo se vedea refugiul si la scurt timp dupa am deschis si Fereastra Zmeilor prin care am vazut un cer mai albastru ca niciodata. Acolo am facut o oprire mai lunga indemnate fiind si de faptul ca prindeam semnal si am reusit sa dam de veste celor de acasa ca suntem bine si ca ne bucuram de fiecare farama a Fagarasului. A urmat o portiune mai palpitanta cu pereti de stanca mai abrupti, aproape verticali si niste lanturi cam subrede si date cu parfum de rugina de care sa te agati la nevoie. Mai tarziu am aflat din carticica lui Nae Popescu ca portiunea se numea ‘La trei pasi de moarte’.

Lacul Buda

Drumul continua cu traseul de creasta ce trece pe deasupra lacului Buda si pe sub Vf. Arpasul Mare apoi urca pe Iezerul de la Podul Giurgiului de unde se vede in caldare Lacul Podul Giurgiului cu al sau refugiu.  Coboram in caldare si ne odihnim pe malul lacului cu cele mai limpezi ape de culoarea turcoazului. Mi-am dat un ragaz si am privit adanc in apele lui de o limpezimea lui coplesitoare.  Atunci mi-am dat seama cat de limpede si simpla poate fi natura si cat de opaci sunt uneori oamenii; cat de bine stiu ei sa-si ascunda adancimile!

Refugiul este nou construit si in stare relativ buna. Are panou solar si deci ar trebui sa fie si lumina, dar sincer nu stiu cat de bine functioneaza sistemul. Oricum, din cate am inteles, a fost un proiect care a prevazut aproape toate refugiile din Fagaras cu astfel de panouri. In afara de asta se facea remarcata fereastra sparta si lipita cu banda adeziva galbena si reteaua de fier a paturilor ce trebuie sa fie destul de incomoda pentru cei care stau acolo. Desi nou construit, refugiul arata cam deplorabil iar cel mai deranjant lucru era dezordinea, mai exact mizeria lasata in jurul lui. Inclusiv pe fundul lacului se intrezareau diverse materiale de constructie pe langa alte mizerii gen conserve si chiar ambalaje de plastic. A vedea asa ceva in inima muntilor e ca si cum ai avea infipt un pumnal in inima ta.

Am plecat de la Podul Giurgiului si la o ora dupa eram in caldarea Podragului, dupa o coborare din creasta pe dunga albastra.

Superba caldare a Podragului

Coborarea ne-a fost intrerupta de un urlet tragic, care pe neinitiati i-ar fi terorizat putin dar noi mai avuseseram de-a face cu el asa ca ne-am oprit si am inceput sa cautam atent cu privirea marmotele. Si imediat am zarit pe o stanca o marmota ce sonda atent zona cautand eventualele pericole. In ultima zi petrecuta in Fagaras am aflat exact cum actioneaza aceste creaturi simpatice. Se pare ca femela este cea care conduce grupul si pleaca prima in recunoastere. Daca sesizeaza vreun pericol emite acel infiorator sunet de avertizare pentru cei care o urmeaza. Astfel isi atentioneaza si puii si in acelasi timp sperie eventualul pericol. Daca observa ca amenintarea a trecut isi cheama puii printr-un sunet mai dulce. Si intr-adevar dupa cateva urlete fioroase a urmat un fluierat mai dulce  si langa ea a aparut un pui. Iar  noi am fost pe faza cu aparatele sa surprindem momentul.

 Marmotaaaaa!!!

Am ajuns in jurul orei 5 la Podragu, am mancat si am instalat cortul chiar in fata cabanei. La doua ore dupa ni s-a alaturat si grupul, mai precis camarazii nostri de campare. Iar  Eugen, foarte generos, ne-a oferit un nou apus. Ascultandu-l si de data asta, am urcat pret de vreo 20 de minute pana ce am ajuns in Cumpana dintre lacuri, o sa ce e marginita de caldarea Podragului intr-o parte si de Podragel in cealalta. Apusul a fost din nou fabulos. De  data asta era ajutat si de reflexiile norilor si de oglinda Podragelului ce reflecta si amplifica toata frumusetea soarelui ce-si strangea razele.

  Cand norii se uita in oglinda…

Ne-am intors la cabana unde am facut un ceai, am mai facut rost de cateva sticle de apa de la un domn si de la cabaniera foarte amabila pe care le-am umplut cu apa ( pe ultima portiune nu este niciun izvor pana la Cabana Valea Sambetei) si apoi am mers la culcare.

Actul 5:

Ceasul suna la 5:30 dimineata. Aveam puterea sa-l oprim dar nu sa ne si trezim. Mai suna o data dupa 10 minute si de data asta ne eliberam de sacii de dormit. Mancam repede, ne schimbam, strangem echipamentul si la 7:30 suntem pe poteca ce urca in sa. Dupa 45 de minute  suntem in sa si din nou natura ne daruieste Nirvana.  Sub noi aparuse o mare de nori albi care te imbia sa sari si sa inoti in ea.

Cu greu m-am abtinut. Mi-am scaldat numai privirea. Continuam acum traseul de creasta, vesnica banda rosie si ne alaturam unui grup de patru muntenegreni ce venisera si ei pentru Moldiveanu. Mai tarziu aflam ca au un club alpin in Muntenegru si ca au facut o traditie din ‘vizitarea’ celor mai inalte varfuri din fiecare tara. Pe masura ce mergeam, nu ne venea sa credem cat de mult se apropiase de noi trapezul (in realitate noi de apropiaseram de el dar e mai frumos sa crezi ca soarele se invarte in jurul pamantului :d). Timp de 3 ore mergem deasupra marii de nori apoi urcam o panta mai pretentioasa pana pe Vistea Mare si deja suntem in coltul trapezului. Ne lasam bagajele acolo si pornim spre Moldovean pe care il intalnim dupa 10-15 minute. A fost emotionant. Locul in sine pare un sanctuar.

  Moldoveanu vazut de pe Vistea:

Si bineinteles…Poza cu Moldovean !!!

Nu stiu daca toate crucile si semnele si monumentele isi au locul pe el dar a fost emotionant sa gasim steagul, sa realizam ca suntem la propriu deasupra Romaniei si sa citim citatul din Blaga care rezona perfect cu gandurile noastre:  “Opreste Doamne clipa cu care masori eternitatea”. Am oprit clipa pentru o ora, ne-am cununat cu Moldovean iar apoi ne-am intors pe Vistea de unde am recuperate bagajele si am luat-o din nou la drum. Norii incepusera sa se inalte si chiar atunci ceata dadea semne ca vrea sa ne invaluie.

Am trecut pe langa refugiul Vistea mare care abia s-a lasat ghicit prin ceata.si care avea un maldar de gunoi in spatele lui (nu are sens sa-mi mai exprim indignarea care e prea mare si aproape ca se trabsforma in ura pentru cei care vin pe munte si uita sa isi ia mizeriile de parca muntele ar beneficia de autocuratire!!)  Am intrat putin si inauntru refugiului: mic si destul de ingrijit. Am continuat traseul in ceata, fara sa distingem nimic in jurul nostru. Oricum nu ne-am plans de ceata. Dupa 5 zile de vreme perfecta fara absolut niciun nor si cu un soare nimicitor care ne arsese bine pielea, acum parca ne bucuram de racoare si de umezeala aerului. Dupa alte 4 h cred ca am ajuns la refugiul dinaintea Ferestrei mari si la 10 minute dupa in Fereastra Mare.

Am coborat spre cabana Valea Sambetei pe triunghiul rosu. La coborare ni s-a alaturat o legenda vie a Carpatilor: Nenea Radu din Oardea care se intoarcea de pe Vf. Dara si care ne-a incantat cu povestile sale despre munte surprins in toate ipostazele: iarna pe un varf  solitar, vara pe trasee nemarcate, in pesteri, pe rauri. Chiar la coborare, ceata s-a ridicat si am vazut clar Matterhornul official al Romaniei – si Varful Slanina care troneaza chiar la inceperea coborarii pe Valea Sambetei. A urmat un popas la cules de zmeura si in final am ajuns la ora 7 la abana. Acolo Nenea Radu a comandat bucataresei o ciorba proaspata de legume si astfel la 9 seara am reusit sa mancam cu totii o delicioasa ciorba cu numai 6 lei care a fost mai mult decat bine venita tinand cont ca pentru ultimele doua zile mancarea ne cam lipsise iar in ultima zi ne-am multumit numai cu un mic dejun de pate pe maine si niste fructe deshidratate. Climaxul cinei l-a reprezentat fasolea adusa de Nenea Radu cu ceapa proasparta, numai buna de infipt coltii in ea. In sala de mese ne stranseseram aproape toti. Majoritatea erau la inceput de traseu si intentionau sa porneasca pe creasta a doua zi unii in grup, altii singuri cum era Andrei care intentiona sa parcurga creasta singur pana la Balea. Noi ne incheiaseram periplul dar parca nostalgia ma indemna sa reincep si eu. Pe la ora zece ne-am reintors la cort urmand ca dimineata sa coboram la Manastirea Sambata unde ne astepta masina unchiului si civilizatia. Inainte de a pleca am aruncat o ultima privire catre Fagaras sorbind din ochi norii care se pravaleau ca avalanse peste Valea Sambetei si trezind toate memoriile acelor zile care sper sa ramana cat mai vii pana vara viitoare.

 

 

 

Miercuri, 19 octombrie 2011 - 23:01 
Afisari: 3,037 


vane