Pe Valea Alba, la sfarsit de aprilie (Muntii Bucegi)

Atentie! Jurnalul contine descrierea unui traseu alpin. Oricat de usor ar parea un astfel de traseu, acesta poate pune anumite probleme incepatorilor si poate deveni periculos in anumite conditii! Este extrem de indicat ca parcurgerea pentru prima data a unor astfel de trasee sa fie facuta impreuna cu o persoana cu suficienta experienta montana. Prezentul jurnal nu trebuie in niciun caz luat drept 'model'!

Valea Alba ma fascina de mai mult timp. De-a lungul timpului, am tot dat de diverse jurnale, stiri, etc. despre aceasta vale si am devenit de-a dreptul interesat de parcurgerea ei. Am asteptat o oportunitate si iata ca aceasta s-a ivit, cu ocazia unei mini-vacante inainte de 1 mai. N-a fost nimeni interesat de o tura pe aceasta vale asa ca m-am hotarat sa merg singur, desi stiam ca e foarte periculos sa urc pentru prima oara o vale alpina de capul meu.

Am decis sa fac 'doar o plimbare' in zona, urmand sa urc numai insotit. Redau mai jos jurnalul acestei ture..

Pornesc din dreptul caminului alpin din Busteni in jurul orei 10 dimineata. Imi iau ramas-bun de la parinti si pornesc solitar pe traseul marcat cu triunghiul rosu. Nici nu intru bine in padure si sunt abordat de un cuplu trecut de a doua tinerete. "Dar tu mergi singur? Ai vazut indicatorul cu 'Atentie ursi'? Nu ti-e frica?". Dialogul ma streseaza si imi iau rapid la revedere.

Urc repejor prin padure si sunt cu ochii in patru dupa intrarea pe traseu. (Nu am sa relatez in acest jurnal descrierea intrarii in Valea Alba). Din cele citite de pe internet, nu ar trebui sa-mi fie greu insa sunt constient ca sunt la primul nemarcat si pot rataci usor poteca.

Printre copaci zaresc monumentul de pe Caraiman si ma bucur ca un copil. Topai vesel prin padure si depasesc cateva grupuri de turisti care se indreapta spre Poiana Costilei. Nu imi ia mult pana ce observ la un moment dat intrarea in traseu.

La un moment dat observ o chestie ciudata pe jos. Blana.. de lup? Si-a schimbat si naravul oare..? Sau o fi de urs?

Continui drumul insa deja sunt cu ochii in patru. Din cand in cand mai observ si fostul marcaj al traseului pe trunchiuri de copac si ma gandesc ca sunt pe drumul cel bun.

Tineam minte dintr-o descriere de pe internet ca ar fi trebuit sa ajung la un asa numit 'copac bubos'. Nu stiu exact cum am reusit performanta, dar am trecut pe langa el fara sa-mi dau seama. Din fericire, am nimerit drumul bun intrucat am ajuns la scurt timp la izvor.

Cum ma apropii de izvor, un soricel scoate capul si apoi se retrage, speriat. Citisem intr-un jurnal ca apa respectiva avea niste viermi albi in ea. Nu am vazut nimic de genul. Din fericire, am suficienta apa la mine.

Incep sa urc din ce in ce mai anevoios si imi dau seama ca am prins ceva altitudine.

Printr copaci deja zaresc Valea Alba si sunt emotionat. Dupa cat am citit despre ea, in sfarsit o vad in toata frumusetea ei. Mi-ar fi placut totusi sa nu o observ de departe ci sa mi se deschida deodata si sa ma lase fara cuvinte.

Valea inca e acoperita de zapada. O zapada pe care n-o mai vazusem in nicio tura de iarna pe care am facut-o. Cum am pus piciorul un pic pe ea, imediat am alunecat. Mi-am zis ca n-o sa am nicio sansa sa urc.

Ma apropii de un cuplu care isi monteaza coltarii. Ce buni ar fi fost acum! Un lux! Domnul imi recomanda sa nu incerc sa urc, mai ales ca observa faptul ca boancii mei nu au talpa prea groasa. Poate ar fi trebuit sa-i ascult sfatul..

Mai incerc un pic zapada insa verdictul era sumbru: alunecam destul de puternic. Uitandu-ma in jur, observ niste ramuri de brad lungi si un pic grosute. Imi improvizez rapid doua bete de trekking si mai incerc odata sa fac cativa pasi pe vale. Alta viata!

Fara sa ma gandesc prea mult, incep sa urc pe vale folosindu-ma de bete. Tehnica era barbara: brat picior opus. Inaintam totusi destul de repede, ceea ce m-a pus pe ganduri. Asa usor sa fie oare?

Pe dreapta mai sunt petice fara zapada si ma gandesc ca, in caz de vreun pericol, ma pot retrage in siguranta pe o astfel de zona. Inconstienta si frumusetea vaii ma fac sa pornesc pe urmele celor de mai sus.

De la un moment dat observ ca panta se mareste si urcusul nu mai e chiar asa usor ca inainte. Ii ajung din urma pe cei doi si decid sa nu plec singur mai departe, mai ales ca nu prea erau urme.

In stanga vaii observ cateva 'izvoare' (cred totusi ca sunt cauzate de topirea zapezii in zonele superioare). Ce buna si rece cred ca ar fi apa!

In departare recunosc saritoarea Carnului despre care citisem si pe internet. Ce uriasa mai e! In poze parea mai mica..

Soarele bate destul de puternic si sunt deja lac (desi nu urc decat in tricou si hanorac). Urcusul pana la saritoare devine un pic anevoios si decid sa iau o pauza pe o piatra aflata pe mijlocul vaii. Cuplul cu care urc decide sa urce doar pana la saritoare, urmand sa coboare. Iau decizia sa procedez si eu la fel, pentru a nu ma expune unor riscuri prea mari. Ii astept pe piatra.

http://www.youtube.com/watch?v=WWwfwS7Ades

Daca pana in acest punct fusesem cat se poate de vesel si entuziasmat, situatia incepuse sa se strice un pic la o privire mai atenta a vaii. Urcasem pante destul de abrupte pe care nu stiam exact cum urma sa le abordez la coborare. Dar.. mai intai, pranzul. Fantastic mai e sa iei masa la inaltime! Toate parca sunt mai bune si mananc cu pofta. Din cand in cand soarele mai intra in nori si ma bucur de racoare.

Dupa ceva timp, coboara domnul pana in dreptul meu. Ma pregatesc de plecare, punandu-mi in rucsac ce mai aveam scos. Deodata.. bang! O piatra cam cat un pumn, dizlocata mai sus de sotia acestuia, loveste foarte aproape de mine. Daca pana atunci nu prea intelegeam pericolul pietrelor pe vai, mi-am dat seama instant ca nu e de joaca. Desi cu coltari, doamna aluneca, lovindu-se cu coltarii de bolovanul pe care stateam, ranindu-l usor pe sotul ei, care incercase sa ii opreasca alunecarea. (Din ce am inteles, coltarii trebuie sa aiba un sistem 'anti-snow' pentru a nu permite acumularea de zapada.)

Si acum.. hai la vale! Incep prin cativa pasi. Alunec in prostie. La un moment dat alunec cu totul si simt pentru prima oara fiorii unei alunecari pe zapada,la vale. Ma opresc in pioletul doamnei si imi cer scuze. Ma gandeam.. ce s-ar fi intamplat daca as fi dezechilibrat-o si am fi alunecat amandoi?

Domnul imi recomanda sa imi improvizez un piolet rupand unul din betele mele si imi arata cum ar trebui sa cobor. Un punct de sprijin sus, in pioletul improvizat, un picior la vale, niciodata picioarele apropiate (mi-am dat seama oricum ca atunci cand le tineam apropiate riscul de a cadea era mult mai mare).

Incep sa cobor incet incet, neavand suficienta experienta in a cobori astfel de pante. Timpul trece si dupa cateva minute observ ca domnul si doamna sunt mult in fata si deja nu ma mai aud. Ma gandesc totusi ca poate e mai bine asa, mai ales ca i-as fi incurcat. Continui sa merg la melcul la vale, avand grija sa nu fac vreo prostie.

Ajung la un moment dat intr-o panta destul de accentuata. Asigur 'pioletul', ma las pe un picior.. dezastru! Alunec la vale pe spate si incep sa prind viteza. Raman ingrozit de rapiditatea cu care ma duc in jos. Incerc sa ma franez cu picioarele insa nu merge. Pana la urma bag coatele in zapada, se mai domoleste viteza, infig bine calcaiele si ma opresc in cele din urma. Raman blocat circa 4-5 minute, tremurand de frica. Dar nu e bine asa. Trebuie sa trec peste asta. Norocul meu a fost ca m-am stapanit si nu am dat drumul niciunui bat pe care il aveam. Mi-ar fi fost imposibil sa cobor fara ajutorul lor.

Ma uit la ceas si de abia e ora 3 jumate. Mai e suficient timp pentru coborat. Decid sa nu ma mai grabesc si sa o iau incet, macar sa fiu in siguranta. Dupa ceva timp obosesc si decid sa fac un popas. Trebuie sa ies pe una din laterale, ca doar nu fac popas in firul vaii (riscam sa o iau iar la vale). Pe stanga observ un petic fara zapada si ma indrept intr-acolo, mergand cu grija in lateral. Dezastru! Prind o portiune cu gheata, alunec, insa acum sunt aproape de stanca si ma opresc fortat, sucindu-mi un pic piciorul drept. Pentru moment simt o durere incredibila insa realizez ca nu am nimic. Atat mi-ar fi trebuit! O entorsa ar fi insemnat cu siguranta chemarea salvamontistilor.

Imi reiau coborarea dupa o pauza de cam 10 minute si nu mai am evenimente o bucata de timp. Probabil ca n-as fi avut daca nu m-ar fi pus naiba sa imi vina mareata idee de a trece undeva in stanga vaii, pe portiunea uscata. Ma chinui un pic prin grohotisuri si ajung la o portiune destul de expusa, cu un jneapan care reprezenta cam singurul punct de sprijin. La cativa pasi de jneapan observ o placa memoriala pe care nu am avut curajul sa o citesc cand am trecut de ea. Decid sa arunc 'pioletul' in fata, pe poteca, pentru a ma putea asigura mai bine. De unde, dracia ricoseaza direct in firul vaii. Raman un pic agatat de jneapan si ma gandesc bine unde sa pun piciorul decat sa fac vreo prostie.

Mi-am dat seama ca in astfel de momente stapanirea de sine este extrem de importanta. Situatia trebuie judecata cat mai cu putinta la rece. Dupa jnpean, trec peste cateva portiuni unde folosesc cele '1000 de fire de iarba' pentru a ma asigura. Dupa ce trec firele a inca 2 vai secundare, ajung in cele din urma la 'Verdeata'.

http://www.youtube.com/watch?v=zYDfwF3OeUY

Intorcandu-ma in Busteni, observ si copacul bubos pe care il ratasem la dus.

...

Nu sunt dezamagit deloc ca nu am apucat sa fac toata valea. Consider ca a fost suficient, mai ales in conditiile un pic dificile pe care le-am avut. Situatiile prin care am trecut m-au convins sa-mi cumpar o pereche de bocanci mai seriosi, o pereche de coltari, un piolet. Chiar daca n-o sa-i folosesc acum, vor fi cu siguranta situatii in care ma voi bucura de siguranta sporita pe care echipamentul mi-o ofera.

Miercuri, 2 mai 2012 - 03:58 
Afisari: 4,624 


xoreax