Pe urmele lui Raducu - Braul Mare al Jepilor (Muntii Bucegi)

Brâul lui Răducu. 6 septembrie 2013

În sfârşit! O promisiune care a fost respectată şi merg pe Brâul lui Răducu. De ce se numeşte aşa? Cred că asta este întrebarea zilei. În sfârşit, după două veacuri (ore) de aşteptare, am ajuns. Ceva nou prin Buşteni? În afară de o pisicuţă superdrăgălaşă şi două poduri mari pentru pietoni, peste "râul" numit stradă şi peste "bărcile" numite maşini, nimic. Cred că nu mai trebuie să spun că ne-am oprit în părculeţ. E evident! Acolo am găsit pisica. Era neagră cu pete albe. Sau poate albă cu pete negre. Cine ştie? La cât de drăguţă era, ăsta a fost ultimul lucru la care m-am gândit. M-am jucat cu ea, dar, totuşi, nu am uitat că am o întâlnire pe un brâu cu Răducu. Mai târziu o să-mi dau seama că este ca un parc de distracţii Eco: jnepenişul ţine loc de sfori, iar stâncile ţin loc de schele. Între noi fie vorba, Răducu pune cam multe bariere pe drum şi trebuie să treci de ele.

La urcare mi-am regăsit poteca pe care mai fusesem în clasa a 2-a. Atunci mersesem oarecum pe brâu, doar intrasem câţiva metri în el, dar am ţinut minte asta. Totuşi, nu doar brâul mi-l aminteam, ci şi "popasul cu furnici". Când am fost prima oară, unde am făcut popasul erau nişte furnici ... sălbatice! Pişcă rău! Acuma nu mai erau. Noroc pe mine! Dar să lăsăm un pic marcajele şi civilizaţia în urmă, şi să intrăm în sălbăticie ... într-un fel.

După această introducere din partea Iuliei să trecem la treburi serioase şi să vedem pe unde ne poartă paşii, care, iată, au trecut deja de jumătatea potecii lui Schiel, apropiindu-ne de micul prag pe care se înalţă stâlpul funicularului, loc numit "La Mese". Mesele nu mai există de mult, dar nici furnicile care au necăjit-o pe Iulia acum mai bine de trei ani. Pe măsură ce urcăm, printre crengile copacilor sau din micile luminişuri ale pădurii, peretele Clăii ni se arată din ce în ce mai impunător, dar atenţia este îndreptată acum spre brâul lui Răducu, a cărui linie trebuie să iasă dintr-un moment în altul dintre vârfurile brazilor. Iată o muchie stâncoasă, care desparte ... Pe cine de cine?

Care desparte Comorile Brânei de Comorile de Mijloc. Aşa să fie? Ne trebuie puţină orientare să nu ne încurcăm în numărătoare. Pauză de documentare. Alerg printre fişierele calculatorului în căutare de panoramice şi prim-planuri pe care să le confrunt până găsesc răspunsul. O panoramă a braţului sudic al brâului este tot ce îmi trebuie:

Jumătatea sudică a Brâului lui Răducu. Poză din tren, a doua zi după tură, în drum spre o alta, de copii.

Documentare a posteriori. Ocazie cu care exclam, pentru a nu ştiu câta oară, "Fantastic e net-ul!" În alte vremuri trebuia să aştept ani de zile ca să elucidez enigmele muntelui. Ce vîlcel o fi ăsta? Schiţele, două-trei la număr, erau prea sumare. Nu-l pomenesc. Poate şi o poză în România Pitorească, dar neclară, şi dintr-un unghi incomod. Cu foarte mult noroc dădeai peste cineva care mai ştia câte ceva despre. Altfel, răspunsul nu-l puteam găsi decât la faţa locului, şi cine ştie peste cât timp, când paşii mă vor fi purtat din nou pe acolo. Şi oricum nu puteam explora toate ungherele, multe inaccesibile mie. Iată, de pildă, astăzi vom traversa o mulţime de vâlcele pe flancul dinspre Caraiman al brâului. Până la scrierea acestui jurnal lucrurile îmi erau destul de confuze în privinţa lor, confuzie întărită de neconcordanţele dintre descrierile celor câţiva clasici care au scris despre Bucegi. Am scotocit printre pozele mele din turele de vizavi, adică de pe Caraiman; unele întrebări şi-au găsit răspunsul, altele nu. Am deschis apoi Google Earth şi am analizat problema din toate poziţiile şi la toate rezoluţiile disponibile. Am mai câştigat ceva puncte, dar premiul cel mare nu. Am răsfoit şi toate jurnalele găsite, şi pe aici, şi aiurea. Multe lucruri interesante, dar niciun progres în problema mea.

Dar net-ul e mare! Soluţia a venit de unde nu ne-aşteptăm. Din cer! Progresul tehnologic le-a pus parapantiştilor minicamere video pe caşti. Bine, bine, fiecare se uită unde-i place mai mult, unii filmează ţancurile Caraimanului, alţii Valea Prahovei, şi încă alţii depărtările. Printre ei am găsit totuşi unul care şi-a mai sucit privirea şi spre Creasta cu Zâmbri, astfel că am putut privi la rându-mi, pe youtube, vîlcelul care mă interesa, Vâlcelul cu Zâmbri, din toate unghiurile dorite. Aha! Deci pleacă de aici, curge pe acolo, se varsă dincolo. Totul e acuma cât se poate de clar. Încă o sesiune de detectiv pe net şi găsesc alt ac în carul cu fân. O filmare din elicopterul jandarmeriei care a participat la stingerea incendiului de anul trecut. Tot rotindu-se în jurul Crestei cu Zâmbri, foarte de aproape, camera a surprins de mai multe ori şi vîlcelul meu. El e! El e sigur primul vâlcel traversat de brâu după ce acesta coboară din muchia Crestei cu Zâmbri. Amănuntele, mai încolo, când jurnalul coboară spre traseul Jepilor.

Gata pauza de documentare. Gata şi pauza de "La Mese", sau popasul cu furnici cum îi spune Iulia. Peste circa o jumătate de oră intrăm pe brâu. Emoţiile Iuliei sporesc. Toamna trecută un vânt năprasnic şi un hanorac "made in PRC", care nu s-a dovedit nici pe departe respirabil aşa cum îl lăudau etichetele de firmă, ne-au întors din drum.

Iulia, la startul Brâului lui Răducu

Braţul sudic al brâului încinge versantul Jepilor Mici dinspre Valea Urlătorii, din creasta Urlătorilor până în Şaua Clăii. Îi zic sudic pentru că orientarea lui, în linii mari, este din şa înspre sud. Aşa cum am pornit acum din Drumul Urlătorilor, direcţia noastră de mers va fi spre nord, spre şa. În linii mari. În linii mici ea este un zigzag care ocoleşte muchiile ce străjuiesc Comorile, urcând şi coborând repetat succesiunea de Comori şi muchii. Dar nu ai cum să te încurci pe aici, linia brâului fiind şi foarte clară, la limita superioară a pădurii, şi încălzită cu dărnicie în zilele cu soare. După traversarea unui vâlcel de sub Muchia Urlătorilor, hăţaşul coboară în ulucul larg al Văii Urlătoarea Mică, ieşind din pădure la gol alpin. Înainte de coborâre, o privire peste firul văii spre celălalt versant al ei, să vedem ce ne aşteaptă:

În vale, cineva a desenat cu o vopsea enervant de stridentă săgeţi, puncte roşii şi o indicaţie scrisă după ureche, stâlcind groaznic numele respectabilului înaintaş al Buştenilor. De la Schiel la ... Shill, e-o cale atât de lungă încât luminii ...

Săgeata veche, care încă se mai ghiceşte pe aceeaşi stâncă, e verde. Un verde care se integra discret în peisaj, dar suficient de vizibil celor care iubesc muntele aşa cum este. Eu le prefer şi mai mult pe cele virtuale:

Din firul Urlătorii Mici urcăm, nu fără efort, panta înierbată până la baza peretelui din faţă, unde prindem firava potecă a brâului. Potecă ce vine din stânga, pe curba de nivel, tot din firul văii, dar pornită cu câţiva zeci de metri mai sus de traversarea noastră.

Poteca Brâului lui Răducu este discretă precum cea a Brâului Portiţei, fiind chiar mai puţin umblată.

Ocolim o primă muchie în calea noastră, cea dintre Urlătoarea Mică şi firul cel mai din sudic al Văii Comorilor, Comorile Brânei:

Imediat după mica şa din muchie ni se înfăţişează Comorile Brânei şi muchia următoare:

Brâul mă hipnotiza atât de tare încât n-am auzit cântecul păsărelelor care ciripeau povestea brâului. Am început să visez la o comoară. Oare unde se află? M-am trezit din vis când tata m-a anunţat că vom trece primul fir al Văii Comorii. "Asta e!" mi-am spus. Ştiu unde e comoara.

În câteva minute poteca coboară în talvegul vâlcelului Comorile Brânei. Pe care aceeaşi vopsea stridentă a numit-o "Comori 2". Neavenită, dar mai ales stranie această "numerotare" apărută de vreun an, pe care şi alţii au remarcat-o cu nedumerire. Valea Comorilor având trei fire de obârşie, clare ca bună ziua, pe care ar fi trebuit să o marcheze ca fiind a treia?

Am văzut cum arată o Comoară în sus, să vedem şi ce ne ascunde ea în jos:

Cât am zice peşte suntem sub pereţii muchiei următoare. Toate cele trei fire ale Comorilor au acelaşi aspect de vale foarte îngustă, cu versanţi foarte înclinaţi, năpădiţi de vegetaţie sub pereţii unor muchii stâncoase. Singura posibilitate de traversare a acestor muchii o oferă pragul săpat de brână în muchie.

Pereţii pe lângă care se strecoară brâna sunt verticali, nu glumă. Şi cu surplombe pe gustul căţărătorilor.

Traversăm şi a doua muchie, printr-un luminiş mai larg care ne lasă să fotografiem Claia Mare:

Alte câteva minute în coborâre uşoară pe cealaltă parte a muchiei şi atingem Comorile numerotate strident "1". În realitate Comorile de Mijloc. Aha, deci regula de numerotare a firelor este: primul la mijloc, al doilea în stânga, iar al treilea ar fi trebuit să fie cel din dreapta. Precum aurul, argintul şi bronzul pe podium.

Mai avem o muchie de ocolit, cea care se vedea din şaua de dinaintea Comorilor de Mijloc:

Cu toate sinuozităţile sale, Brâul lui Răducu trece repede peste firele Comorilor, la cel mult un sfert de oră una de alta cu tot cu pozat şi admirat. Ultimul fir, cel nordic, al Comorilor Clăii:

Din Comorile Clăii până în Şaua Clăii mai avem doar zece minute. Pe brâu, pe sub perete, floare la ureche.

Fals! Până la brâul ce ne scoate în Şaua Clăii mai avem o ... muchie! Şi un vâlcel imediat după. Comorile le-am bifat, dar ultimul fir se despică chiar aici, imediat sub brâu, în două vâlcele ce urcă spre Jepii Mici. Cum ar trebui numerotate, Comori 3 şi Comori 3 bis? Tocmai muchia asta mică, ivită pe neaşteptate, este cea care ne pune la încercare. De fapt e singurul punct delicat din partea sudică a brâului.

Nu cu mult timp în urmă se spune că a fost o prăvălire de stânci în Comorile Clăii, şi într-adevăr primul din cele două fire gemene e julit rău. Depăşirea muchiei dintre cele două fire o facem la câţiva metri mai sus de punctul în care am atins firul, şi trebuie să îi urcăm prin julitura asta de grohotiş şi pământ ce o ia uşor la vale. Nu ăsta-i baiul mare, ci traversarea care urmează în lateral spre firul geamăn, prin expunerea celor câţiva metri de dedesubt şi prin prizele incomode pentru Iulia. Cu o mână propriu-zisă de ajutor, trece de hopul ăsta.

Şaua Clăii. Şaua Clăii Mari. Punctul de popas tradiţional de la mijlocul brâului şi podiumul celor care urcă Seaca dintre Clăi, a cărei obîrşie se află chiar aici. Cu ani în urmă, doi buştenari, Mihai şi Narcis, apăreau din firul Văii Seci taman când eu cu Sorina serveam în şa gustarea de prânz. Am continuat împreună brâul, ne-am împrietenit şi, din vorbă în vorbă ne-am făcut planul pentru următoarele două zile: Brâul Coştilei şi Valea Morarului. Doi mari iubitori ai Bucegilor, Mihai fiind pentru câţiva ani şi staroste al Cantonului Jepi, pe vremea când mai funcţiona Casa Naturaliştilor. Amândoi plecaţi de ceva vreme în ţări cu munţi mult mai înalţi. Azi nu urcă nimeni pe Seacă, rămânem mai departe singuri tocmai până în firul Jepilor. După popasul tradiţional din Şaua Clăii urmează braţul nordic al brâului:

Următorul reper, muchia Clăii Mici, a Clăiţei:

Până acolo brâul se lipeşte de baza impresionantului zid stâncos al Peretelui cu Flori ocolind pâlnia abruptă de origine a Văii Seci:

O privire peste umăr ne relevă faţa mai puţin văzută a Clăii Mari, versantul nordic, sălbatic şi umbros:

Dacă tradiţional mijlocul brâului este plasat în Şaua dintre Clăi, strict geografic punctul de maximă altitudine a brâului este atins în dreptul muchiei Clăiţei. Motiv întemeiat pentru o poză de bilanţ cu tot grupul.

Grup format din Şaua Clăii Mari, subsemnatul, Iulia şi Peretele cu Florile, în rândul din faţă, respectiv Jepii Mari şi, mic de tot, Cantonul Jepi pe al doilea rând. Mult mai în dreapta, negăsindu-şi locul în poza de grup, se avântă spre platou Hornul cu Flori:

Odată atinsă muchia Clăiţei, intrăm în jnepeni. Dar numai pentru câteva clipe, o avanpremieră pentru aventura de mai târziu. Muchia Clăiţei este nu numai locul unde brâul ajunge cel mai sus ci şi punctul de inflexiune, unde acesta îşi schimbă orientarea de ansamblu din sud-nord în est-vest. Odată cu această reorientare se schimbă şi orizonturile. Nu mai avem în faţă platourile Baiului ci pereţii Caraimanului, aici de faţă Peretele Brânei cu Portiţa Caraimanului în extrema lui dreaptă:

Precum şi, departe spre nord, Munţii Neamţu, scăldaţi de soarele care s-a hotărât în sfârşit să se scuture de ceaţă:

Începe pasajul descendent spre Vâlcelul Clăiţei, pe sub Muchia Înaltă. În faţa noastră, un alt perete copleşitor de vertical, o muchie superioară a Crestei cu Zâmbri, creastă care ascunde încă o bună parte a Caraimanului.

Iată peretele:

Evident că nu putem trece prin el. Poteca coboară vertiginos prin Vâlcelul Clăiţei,

pentru a prinde ceva mai jos brâul care ocoleşte prin nord acest perete.

În sus, traseul ar arăta aşa:

O privire în spate să vedem de unde venim. În stânga de tot muchia Clăiţei, peste care am trecut cu un sfert de oră înainte. Continuată în diagonală cu Muchia Înaltă. Sub noi, Vâlcelul Clăiţei ce urcă susţinut pe lângă pereţii Crestei cu Zâmbri tocmai până în platoul Jepilor Mici:

Reveniţi din contemplare, continuăm pe lângă perete până în creasta proriu-zisă cu Zâmbri, cea care se desprinde din brâu mult spre nord ca un veritabil contrafort al Jepilor Mici, o creastă îngustă, zimţată, ornată cu conifere. Să fie zâmbrii care i-au dat numele? Din nefericire pentru inimile şi ochii împătimiţilor Bucegilor, focul a răvăşit anul trecut coama Crestei cu Zâmbri, totul numai şi numai din cauza bâlbâielilor autorităţilor, care în loc să intervină din primul moment au pierdut zile în şir aruncându-şi Creasta cu Zâmbri, adică pisica în flăcări, de la unul la altul. Iar soluţia aleasă în cele din urmă, criticată de mulţi pe bună dreptate, a umplut colţul ăsta de sălbăticie cu saci de plastic. Pe cei de lângă brâu i-au strâns inimoşii, dar pe restul, împrăştiaţi prin cotloane inaccesibile, cine să-i adune?

Odată trecut peste muchia Crestei cu Zâmbri, brâul se orientează ferm către vest, în coborâre continuă până în firul Pârâului Caraimanului. Peste numai câteva minute traversăm primul vâlcel din suita lungă de pe braţul nordic al brâului.

Prin deschizătura lui se văd Colţul Berbecului şi fisura lui celebră, iar în fundal Piatra Mare. Însă vegetaţia abundentă de pe vâlcel şi panta lui foarte abruptă ascund continuarea vâlcelului spre valea Jepilor. Kargel scrie că primul fir întâlnit trebuie să fie Vâlcelul cu Zâmbri, după creasta omonimă sub pereţii căreia se scurge. Cristea nu prea dă nume vâlcelelor de aici, în schimb contabilitatea lui se va potrivi la final cu a mea.

Zice Cristea:

Trecând în partea opusă a Crestei cu Zâmbri, urmăm brâna către V şi traversăm curând un prim vâlcel cu buruienişuri. Hăţaşul brânei se strecoară apoi pe sub un perete stâncos şi traversează un al doilea vâlcel, la confluenţa celor două braţe din care este format. Urcând pe coasta opusă ne strecurăm pe sub peretele ce cade din stânga, după care coborând o pantă uşoară, ajungem în firul celui de al treilea vâlcel (afluent al Vâlcelului Mare al Brânei). După traversarea unui al patrulea vâlcel, orientarea devine mai grea, această porţiune având un relief foarte frământat. Nu mult după traversarea vâlcelului coborâm direct printr-o rarişte, căutând să nu pierdem hăţaşul. Trecem de-a coasta o porţiune foarte îngustă a brâului, iar în continuare o muchie stâncoasă, de unde brâul tot mai larg intersectează ultimul vâlcel şi coboară în firul Văii Jepilor.

Nu mai puţin de 5 vâlcele şi 24 de ... â-uri!

Imediat o vâlcea. Pare a fi un firicel secundar. Fiind în pădure, nu bag mâna în foc pentru apartenenţa lui hidrografică. La vreo zece minute distanţă se iese la luminiş, un vâlcel mare şi larg cu panorama Caraimanului sudic. Vâlcelul acesta e orientat spre stâlpul telecabinei aflat sub Târla Berbecilor, pilonul 3.

Aşa cum spune Cristea, ne strecurăm pe sub peretele ce cade din stânga.

Ocolind ţancul pe la poale, poteca intră în pădurice şi ... apar adevăratele probleme. Prima e totuşi în scenariu şi se lungeşte pe câţiva metri doar, pe un prag subţirel sub care se cască hăul, din care răsar câţiva copăcei cu rădăcinile înfipte cine ştie cum în peretele de dedesubt. Copăcei care atenuează atracţia ameţitoare a prăpastiei, dar chiar şi aşa prizele şi rădăcinile din stânga sunt indispensabile finalizării probei impuse la bârnă.

Finaliştii sunt răsplătiţi cu noi privelişti ale Caraimanului.

Păduricea şi rariştile prin care înaintăm sunt înşelătoare. O mulţime de hăţaşuri se întretaie pe aici. Nu ştii care-i bătut de om, care de capre. Pare-se că pe toate au ajuns şi oameni. Rătăciţi în căutarea hăţaşului norocos. Căutăm de fiecare dată hăţaşul cel mai clar, dar tot am reuşit să intrăm în bălării, adică în jnepeni. Mulţi. Ceea ce la început părea promiţător, după câteva minute se subţiază uşor, uşor şi ... stop joc! Ei, fir-ar! mă scap şi eu, deşi în alte dăţi o certam pe Iulia pentru expresia asta împrumutată din ... desenele animate. Nu cele clasice, Disney, ci alea mai noi, şi încă cele mai blânde dintre ultimele, singurele pe care le mai vizionează copiii, restul fiind fie violente, fie stupide.

Aşadar, unde suntem? Pe o gâlmă plină cu jnepeni. Potecă ioc! Totuşi pe ultimii metri părea să fie un mic culoar printre crengile din ce în ce mai abundente şi enervante. Mă uit în spate, pare-se că hăţaşul vine totuşi până aici, dar mai departe? Mai departe e un pet prins între rădăcinile jnepenilor, semn că cel puţin unul a mai răzbit pe aici. O las pe Iulia să ţină de şase şi înaintez prin marea de jnepeni vreo zece-cincisprezece metri până unde se pare că se termină gâlma, ghicindu-se un vâlcel. Victorie! Vâlcel lat şi înierbat. Iar dintre jnepenii pe care sunt cocoţat iese un hăţaş ce înaintează de-a coasta până în talveg. Îi dau vestea cea bună Iuliei, care porneşte înotând printre jnepeni. Acum că suntem pe drumul cel bun, poate începe distracţia, jnepeningul:

Toată deriva asta prin jnepeni ne-a mâncat aproape o jumătate de oră. Vâlcelul în care am nimerit e larg ca şi precedentul, orientat tot spre pilonul 3, şi care pare că vine tocmai hăt de sus, de pe platou. La numai câţiva metri de la ieşirea noastră din jnepeniş ne reîntâlnim cu potecuţa brâului!

Potecuţă care în amintirile mele n-are jnepeni şi pe care se pare că am pierdut-o undeva după pasajul expus, chiar înainte de repriza de jnepening. Urcăm puţin pe malul opus al vâlcelului, firul central al Vâlcelului Mare al Brânei, şi ne afundăm iară în pădure. Poteca este însă mai clară, nu o vom mai pierde deloc. De la nivelul potecii, înainte de pădure, surprind Creasta cu Zâmbri, luminată acum de soarele de după-masă:

La un sfert de oră de la firul central, păşim peste ramura din dreapta a aceluiaşi Vâlcel Mare al Brânei. Urmează o altă întâlnire programată, o coborâre scurtă dar abruptă pe lângă acest vâlcel, pe lângă un buştean, apoi o căţărare mică pe stâncă pentru a prinde capătul unei alei simpatice prin rariştea de zade. Aici trebuie să fie foarte atenţi cei care parcurg brâul în sens invers, să nu-l piardă în vâlcel sau pe sub buştean.

Printre zade se cască vizavi despicătura lungă a Vâlcelului Ţiţeica, prin faţa căreia tocmai trece o telecabină:

Ultimul vâlcel din cale îl recunosc pe loc, Vâlcelul Lupului. Lat şi pritenos aici, dar foarte urât înspre Valea Jepilor, a cărei potecă marcată, deşi talvegul e ascuns încă sub săritorile mari ale Lupului, se zăreşte deja pe flancul dinspre Caraiman al văii. Odată cu primele imagini ale potecii Jepilor ajung la noi şi primele voci după mai bine de patru ore de când i-am dublat pe drumeţii ce urcau spre Piatra Arsă.

Ultimele zece minute rămase se lungesc peste măsură datorită ... unui ciopor de capre negre, să fie vreo zece la număr, ce ne-a tăiat calea la o aruncătură de băţ în faţă. Ne-am tatonat apoi reciproc, ele aşteptând să trecem pentru ca leneşele rămase de o parte să se reunească cu sprintenele suite deja pe peretele din stânga, noi aşteptând să iasă oricare din umbră ca să o pozăm mai bine. Am cedat noi, căpriţele nedând semne că ar renunţa uşor la poziţiile lor camuflate. Gata brâul! Iulia îi telefonează mamei pentru a-i raporta victoria.

Pe drumul de întoarcere spre Buşteni voi număra vâlcelele de pe dreapta, ce coboară dinspre Brâul lui Răducu. Mai întâi Vâlcelul Lupului, în care acum recunosc imediat locul pe unde brâul îl traversează. Hmmm, urâte săritorile sub brâu! Gradul 112 după cotaţia MAI.

Vâlcelul Lupului

Urmează pe dreapta un pinten ascuţit ca o lamă de cuţit, remarcat de mai toţi cei care parcurg bulevardul Jepilor. La poalele lui este gura de vărsare a Vâlcelului Mare al Brânei, aşa cum îl numeşte Emilian Cristea în monografia dedicată Bucegilor. Firele acestuia brăzdează ca un evantai tot versantul dintre Creasta cu Zâmbri şi creasta terminată în dreapta pozei cu pintenul lamă de cuţit. Linia brâului se ghiceşte pe la poalele ţancurilor şi prin spatele pintenului.

Vâlcelul Mare al Brânei

Se ghiceşte, se ghiceşte. Să mergem pe certitudini, nu pe ghicite. Întotdeauna viziunea de ansamblu vine de sus, în cazul ăsta de pe Brâna Mare a Caraimanului. Brână pe brână se scoate!

1 - Vâlcelul cu Zâmbri; 2 - Cele 3 fire ale Vâlcelului Mare al Brânei; 3 - Vâlcelul Lupului;

Partea tehnică a jurnalului fiind epuizată, dau cuvântul în încheiere redactorului literar-artistic, Iulia:

Pe Brâul lui Răducu am mers

Pe urmele ce ploile le-au şters.

Cele trei chei le-am descoperit,

Cu ajutorul lor comorile le-am găsit.

Şi capre negre am văzut,

Dar când s-a împodobit cu flori de colţ brâul?

N-am ştiut.

O adevărată aventură am trăit,

Sper că v-a plăcut ce-aţi citit.

Ah! Uitasem ce era mai important! Pisica de dimineaţă:

Duminică, 29 septembrie 2013 - 23:04 
Afisari: 27,632 


zoly