Pe urmele înaintașilor contemporani – Valea Corbului (Muntii Bucegi)

Printre atâtea bătălii disputate între cățărători autohtoni întru supremația verticalei cu sau fără spituri, mai există și terenuri de joacă neexplorate și temerari precum Adi Rupi care să le descâlcească tainele. 

Când într-o zi de miercuri mă trezesc cu un apel de la Eugen, este clar că va urma o invitație în abrupt, dar de data acesta m-a surprins originalitatea ei. Într-o tură din iarnă, Eugen împreună cu Rupi investigaseră două văi anonime din Bucegi, pe care Rupi le descoperise în urmă cu un deceniu: Valea Corbului și Valea Pintenului. De data aceasta, Eugen era pornit să verifice una din ele “pe uscat”, iar eu am fost coechipierul potrivit la momentul potrivit. 

Mă sui în mașină înaintea răsăritului, deși iunie abia s-a trecut de solstițiu, iar la 6:37 sunt surprins că în OMV ul de pe DN1 mai sus de Câmpina e cvasi-pustiu. Să fie oare de la prețul benzinei sau hoardele de bucureșteni nu s-au pus încă în mișcare ? Alimentez, iau un sandwich și îi dau mai departe. 

Ajung la Gura Diham cu mai bine de 20 de minute înaintea orei stabilite, însă Eugen este și el punctual și în doar zece minute apare la fața locului. Am o ușoară stare de greață, deoarece nu sunt obișnuit să mănânc deloc la ora aia, însă un Emetix rezolvă rapid situația. Cu jumătate de sandwich la bord îi dau la deal, spre cantonul de vânătoare de la Colții Morarului, unde ne mai petrecem cu un grup. 

După un mic popas, ieșim rapid în triunghiul roșu, iar de aici mai că nu apucăm bine să facem stânga că Eugen se pregătește să părăsească deja poteca. Măi să fie, e printre traseele din Bucegi pentru care nu faci mare efort până la intrarea în ele, pe aproape același palier cu Seaca dintre Clăi sau Valea Seacă a Caraimanului. 

Ceea ce însă lui Eugen i se pare evident, mie îmi arată ca un fel de șănțuleț înierbat, dar probabil e mai util de știut că Valea Corbului are ca vecin nordic Valea Bujorilor. Atât Valea Corbului cât și Valea Pintenului se află în spațiul cuprins între văile Bujorilor (nord) și Comorilor (sud). Cele două văi au o obârșie apropiată, dacă nu comună, devenind divergente (sub forma unui V întors).

Cum spuneam, ne începem aventura prin această copaie înierbată care momentan numai a vale nu aduce, strecurându-ne agale printre bălării relativ accesibile. În scurt timp, acestea vor începe să se întrepătrundă cu bolovani de dimensiuni medii și mari, care momentan nu ridică nicio problemă de ordin tehnic la înaintare. 

La scurt timp, Eugen intuiește pe dreapta o brâniță ce părea destul de bătută, pe care se decide să o exploreze puțin. Au trecut cam 35 de minute până s-a întors, concluzia sa fiind că reprezintă o trecere rapidă și facilă din Valea Corbului în Valea Bujorilor. 

Nu trece mult și valea capătă un aspect de mini-canion, străjuit pe partea stângă de un perete interesant. Deocamdată săritorile nu apar, continuând să boschetărim printre bolovani și vegetație. 

La capătul peretelui inițial apare totuși o primă săritoare mai serioasă a cărei abordare o realizăm pe partea dreaptă. Teoretic se putea ocoli mai ușor, însă am vrut să ne bucurăm de cățărare pe parcursul explorării noastre. 

Am pus și coarda pentru un plus de siguranță, unele prize fiind mai dificil de căutat prin iarbă sau urzici 😊 La un moment dat, Eugen îmi strigă să mă feresc, că va da cu pământ. Eu aprob fără să mă gândesc prea mult, după care mă uit înspre el și văd cum zboară de la locul ei o ditai rădăcina cu iarbă și pământ pentru cinci ghiveciuri. Am apucat să bag capul în piept, dar smocul pământiu s-a lipit frumos de ceafă, ceva de vis. Măcar n-a durut.  

Următorul obstacol semnificativ este o săritoare care pare foarte fioroasă, pe tiparul bolovanului prins între pereți, surplombat și cu ceva hău sub el. Doar că, dacă ai curajul să te apropii, constați că exteriorul bolovanului ascunde o fereastră internă de toată frumusețea, prin care, cu puțin ramonaj și o mică piruetă, te poți strecura în voie, cu condiția să verifici prizele pe care pui mâna, deoarece la ieșirea din săritoare sunt câțiva bolovani mai instabili, care abia așteaptă să-ți fugă de sub mâini. 

Urcăm spre jumătatea geografică a văii și descoperim confirmarea că până aici suntem pe drumul cel bun (nu că ar fi multe alternative la talvegul îngust al unei văi). Ne amuză și ne încântă deopotrivă imaginația înaintașului care a realizat în premieră parcurgerea acestei văi (asta dacă nu cumva s-o mai fi avântat un alde Rafail pe aici, în urmă cu vreun secol). Noi îi dăm credit lui Adi iar Eugen nu pregetă să mai adauge câteva pietre momâii originale. 

Urmează un alt mix lejer de bolovani cu ierbotănii iar apoi ne proptim în fața unei noi săritori interesante. Ca idee, săritoarea aceasta prezintă o variantă aparent comodă de ocolire pe partea dreaptă, cu vreo 15 m mai jos de ea. Doar că noi ținem morțiș să îi ghicim o rută cățărabilă, drept urmare Eugen se așează rapid în poziție de șpraiț. Cu ajutorul pioletului (care ne-a fost de mare folos în lupta cu vegetația și pământul), încearcă să se ridice deasupra bolovanului însă prizele sunt înșelătoare. 

Îi sugerez o variantă prin stânga, unde un vâlcelaș pare să ofere o soluție de înaintare până într-un punct din care se poate traversa în firul văii, mult deasupra săritorii. Încercăm așa. Eugen pleacă primul și după modul în care se mișcă realizez că varianta nu e chiar așa elementară cum se vede din unghiul meu. Ajuns sub o surplombă stâncoasă îl văd traversând spre dreapta, la un moment dat cu ditamai pieptul de iarbă în brațe și tot firul văii, inclusiv săritoarea, sub el. 

După niște minute îmi strigă că a regrupat și mă cheamă la el. Prima parte e relativ facilă, însă traversarea îmi dă ceva bătăi de cap. Eugen a pus un friend pe care de data asta reușesc să îl scot (în urmă cu trei ani am lăsat unul la trecerea primei săritori din firul Poienii, nevrând să iasă în niciun fel). Doar că finalul brânei e delicat, nemaiavând asigurări intermediare și cu suficientă coardă încât fundul să ia cunoștință cu talvegul înainte de frâna ultimei asigurări. Eugen coboară la mine unde mai pune un friend, mai mult pentru moral, iar eu, ajutat de indicațiile lui, reușesc să fac un pas până pe malul opus (era o treabă  de vreo doi metri și un pic lățime, dar vreo dublu în adâncime), de unde ajung în regrupare. 

Ne-am amuzat că am pierdut aproape o oră aici pentru ceva ce se putea evita, însă după cum am spus deja, scopul nostru nu era să parcurgem în viteză valea, ci să ne bucurăm de ceea ce ne oferă, și asta am făcut întocmai. 

Mai sus treburile par să se domolească o vreme, însă o nouă săritoare căpăcită închide valea. Pe asta o recunosc, o văzusem în prezentarea de pe roclimbs, practic singura fotografie de pe vale găsită. În acea imagine săritoarea era precedată de ditamai limba de zăpadă, acum acea porțiune e plină de vegetație.

 Abordarea ei se face prin dreapta, unde se urcă mai întâi un scurt piept stâncos mărginit de un paravan surplombat, apoi se iese deasupra lui și se continuă pe un perete stâncos cu jnepeni. Facem aici ultima asigurare a zilei, Eugen se duce primul ca și până acum, desfășurând cei 30 de metri ai semicorzii pe întreaga lor lungime. De altfel, îmi strigă la un moment dat să mă cațăr până în dreptul surplombei pentru a putea amenaja regruparea în condiții ideale. Mă conformez.

Porțiunea de deasupra săritorii este superbă, având ceva din farmecul acestor cotloane de piatră ascunse ale Bucegilor. Eugen a botezat locul „Micul Amfiteatru”. În stânga noastră, un pinten impresionant, în lungul căruia se desfășoară o fisură, ne captează privirea. Probabil este acel pinten care l-a determinat pe Rupi să dea numele văii vecine (L.E.: nu este, acela e mult mai jos). Privind spre Bujori, descoperim o platformă cu jnepeni deasupra unui perete vertical cu oarece note antropomorfe. 

'

        Bolovanul cu perucă

Reluăm cățărarea și descoperim în amonte două ramificații care conduc spre obârșia Văii Corbului. O alegem pe cea din dreapta, unde mici săritori plăcute cățărăturii ne fac să lăsăm materialele tehnice deoparte. 

Deasupra lor ne aflăm într-un teren înjnepenit unde încercăm să dibuim cât mai corect continuarea spre Brâna Mare a Morarului. 

Următoarele 70-80 de minute le-am petrecut reamintindu-ne pe rând toate tehnicile de jnepening învățate în școlile bucegeană și crăiană. Jnepeni mai micuți, pe care trebuia să-i iei în brațe, jnepeni mari, pe care trebuia să-i calci în locul potrivit pentru a se da la o parte, cu ale căror crengi trebuia să te lupți un pic, jnepeni lipiți de stâncă și toate neamurile de jnepeni cunoscute s-au străduit să ne încetinească. 

Am fentat cu abilitate pâlcurile de jnepeni, încercând să folosim stânca muchiuțelor mai primitoare ori de câte ori geografia zonei ne permitea asta. Insule stâncoase ne permit să admirăm atât obârșia Bujorilor, care aici se află la o aruncătură de coardă, cât și depărtările la fel de sălbatice. 

Găsim printre ultimele flori de rododendron ale sezonului (anul ăsta primăvara a venit mai devreme), dar ne consolăm cu gândul că probabil suntem singurii oameni care le văd. 

Încă o luptă finală cu jnepenii și gata, suntem pe Brâna Mare a Morarului într-un pitoresc punct de relaș. De aici aventura poate continua pe Creasta Ascuțită urmată de Acul Mare, dar având în vedere că este ora trei după masa și suntem treziți devreme, preferăm poteca frumoasă a brâului și coborârea pe Cerb. 

Brâul ne încântă cu puzderia lui de flori, specifică lunii iunie, din Valea Cerbului prindem poteca nemarcată care ne scoate direct la Gura Diham și astfel, după zece ore petrecute, în bună parte, prin măruntaiele aproape nedisecate ale Morarului, revenim la mașini de unde ne despărțim cu nerăbdarea unei ture viitoare de același tipar. 

Gradul de dificultate dat văii de Rupi este 1B, cu mențiunea că măcar două săritori pot fi fentate, iar atunci e posibil să rezulte un 1A mai solid. Noi probabil am sărit spre 2 în momentul în care am ținut cu tot dinadinsul să cățărăm a treia săritoare, însă asta contează mai puțin. 1B e perfect justificat pentru cei interesați (or fi ?). 

Îi mulțumesc lui Eugen pentru invitație și confortul psihic creat, și lui Adi Rupi pentru determinarea de a continua să cerceteze locuri noi, nedescoperite încă într-o lume în care elitele alpine locale sunt mai preocupate să-și scoată ochii decât să inoveze. 

Sâmbătă, 2 iulie 2022 - 18:22 
Afisari: 519 


victoranica