Skin Classic Skin White Skin Black & Whilte Skin Default Adauga la Favorite (In contul carpati.org)
Cautare:

Doneaza

Calendar

Decembrie 2020
LMMJVSD
123456
78910111213
14151617181920
21222324252627
28293031

Ianuarie 2021
LMMJVSD
123
45678910
11121314151617
18192021222324
25262728293031

Online

Voluntar in Carpati

Homepage

Lista de discutii

Pe urmele... mele pe Padina Lancii (Muntii Piatra Craiului)


     De asta vara port in suflet jurnalul care urmeaza. Nu l-am asternut pe hartia virtuala pana acum, deoarece in mine s-a dus o lupta. O lupta al carei rezultat sa fie un echilibru dintre acuratetea expunerii si lungimea textului. Nu stiu daca a iesit cum am vrut. Desi textul e lung, am renuntat la multe amanunte... Dar sa purcedem:


    Vacanta pare un nonsens pentru cei care sunt pensionari. In ultimii ani, am cautat si cred ca am reusit sa-i dau un sens aparte. Randurile acestea se doresc a constitui una din schitele acestor cautari. Cat despre reusita, va rog apreciati si voi...


    Am sosit la Plaiul Foii cu planuri mari. Imi propusesem sa mai „colorez” cateva pete albe de pe harta personala a Pietrei Craiului. Pentru asta, aveam un program de „intrat in forma” care presupunea ture din ce in ce mai lungi si mai grele.


    Dupa doua zile in care am facut cale-ntoarsa din cauza vremii, si una in care m-am ales cu o durere de umar, primesc o invitatie din partea lui Mugurel: „ce ai zice de o Padina Lancii cu iesirea in creasta pe la ora 11?” Cum stiam ca „ora 11” este iesirea din Poiana Inchisa a lui Mircea Florian (iar o sa zica Mircea Ordean ca e a lui Lehmann), nu m-am ingrijorat ca o sa ma alerge Mugurel sa iesim in creasta la ora 11...

  


    Nu banuia Mugurel ce insemna pentru mine asa o plimbare. Jurnalul care urmeaza contine cate ceva din trairile mele... Multumesc Laurei Bejenaru si lui Ioan Stoenica pentru permisiunea de a insera in jurnal, acolo unde am crezut ca e cazul, cateva din fotografiile ce le apartin.


    Plecarea a fost fixata cam tarziu , iar echipa era numeroasa. Numarul mare de participanti nu era pentru iesirea de la ora 11, ci pentru Ceardacul Stanciului... Echipa continea toate categoriile de varsta. Eu cel mai batran, Matei cel mai tanar. Cincizeci si sapte de ani diferenta. Ah, era sa uit... catelul.

 Matei cu prietenul sau de conjunctura...


/Padina/01.jpg



     Ne-am pus in miscare, iar eu am plecat inainte, in cautarea ritmului optim. M-au ajuns in timp ce luam apa de la izvorul de sub Spirla. Un timp am mers impreuna, apoi iar ne-am insirat pe poteca. De data asta nu mai eram singur, Matei deschidea drumul. Catelul de pripas care ne insotea, aparea si disparea in padure. Cum disparea, Matei se ingrijora sa nu-l piarda...


     Am ajuns la al doilea fir de vale pe care-l traverseaza poteca dupa ramificatia Lanturi – Umeri. Am traversat valea si am urcat pieptis ca sa prindem poteca pe la baza stancilor. Acolo, aud cainele latrand in padure. Na, zic in sinea mea, avem musafir vreun animal... Matei da sa pornesca pe poteca. Il opresc cu oarecare greutate, vorbind intentionat mai tare si hotarat. Daca dupa colt e vreum animal, e bine sa stie de prezenta noastra. Incerc sa-i distrag copilului atentia de la chestia asta. Il indemn sa se uite in jur, sa mai vorbim de una, de alta... Matei, uitandu-se in urma, ma intreaba: „A fost cumva aici o fabrica de caramida?” M-a lasat perplex. Intr-adevar, unii ii spun locului „la caramidarie” din cauza unor depozite argiloase in straturi orizontale de pe firul vaii. Am crezut ca cine stie cum si cand, Mugurel i-a spus despre aceasta denumire. Dar nu i-a spus, ca n-o stia. Deci intuitia...

        Caramidaria:


/Padina/02.jpg



      De aici, Matei a ramas cu mama lui, Mihaela si cu ceilalti. Mugurel si cu mine am luat-o inainte, lasand grupul in ritmul sau. Animalul nu s-a aratat, nu i-o fi placut galagia... Noi aveam drum lung de facut. Am ajuns in dreptul Umerilor. Mergeam pe poteca, dar pentru ca eram cu ochii pe sus, deseori calcam gresit. Si de fiecare data umarul meu imi aducea aminte ca exista... Pana la urma, tot n-am reusit sa identific locul (hornul) pe care am urcat prima data pe Umeri acum vreo treizeci si cinci de ani... .


     Am trecut in graba peste firul vaii Tamaselului, apoi Mugurel mi-a aratat intrarea in valcelul Cabanierului. Interesant, dar nu e genul meu...

        Valcelul Cabanierului:


/Padina/03.jpg



     Mai mergem putin si ajungem la firul secundar al Padinii Lancii. Ma uit in amonte.

      Peretele Firului secundar al Padinei Lancii :

/Padina/04.jpg


     Frumos peretele, amintiri de tot felul navalesc in mintea mea. Ma uit spre aval si uit totul... Valea curge spre Valea Tamaselului, nu spre Padina Lancii!    Uitati-va la decuparea din poza anterioara:


/Padina/05.jpg



     Mormanul acela de pietris din dreapta vaii (cum privim) canalizeaza clar ce se scurge pe vale inspre valea Tamaselului. Cand am ajuns acasa, am cautat fotografii aeriene de la Google Earth:


/Padina/06.jpg



      Si de la Bing Maps:


/Padina/07.jpg



      Am desenat pe o fotografie a locurilor firele de vale:

/Padina/08.jpg



     Cu galben firul secundar si cu albastru firul principal. Interesant ce se va intampla in continuare...


    Mai fac o remarca si gata cu acest subiect: firele celor doua padini au fost botezate la intamplare, firul secundar avand bazinul hidrografic mult mai mare... Dar, acum nu mai e nimic de facut, denumirile fiind general acceptate...


    Am ajuns la intersectia Padinei Lancii firul principal cu poteca marcata. Loc de popas si acum, si alta data.

    Anul 2012:



/Padina/09.jpg



    Acum, ne echipam cu hamuri si casti, Mugurel strange betele si ne pregatim sa plecam.


 

    Alta data... Sunt multe alte dati. De exemplu in 1990, la Plaiul Foii, am format doua echipe: una a mers pe ruta clasica Spirla – Umeri – intrarea in Padina Lancii, alta s-au urcat in Dacia lui Nicu si au ocolit muntele pe la Bran-Rucar, au urcat pe valea Dambovitei si apoi pe valea Dragoslasvenilor pana la Garofita. Au lasat masina acolo si apoi prin padure pe Padina Lancii in sus pana la poteca cu triunghi albastru, la intrarea in firul principal, unde urma sa ne intalnim. Echipa pedestra, din care faceam si eu parte a ajuns prima la locul intalnirii. Dupa un timp, am vazut in vale cateva mogaldete care incet, se apropiau. Cand au terminat de urcat panta gafaiau cu totii... Pana la urma, panta finala are la baza grohotis, a carui inclinare de echilibru e cam 43 de grade (daca-mi amintesc bine)... Tot mai bine-i pe la Spirla!

     A urmat o pauza de discutii.      Anul 1990: Locurile aratau un pic altfel. Si oamenii...    

/Padina/10.jpg 


     Revenim in prezent. Suntem pregatiti sa pornim. Padina Lancii ne imbie cu imaginea ei incantatoare....

   


/Padina/11.jpg



      Pornim si castigam repede inaltime, depasind mici trepte stancoase. Umarul nu ma deranjeaza. O privire in urma:

/Padina/12.jpg



       Ma simt bine, doar apropierea primei saritori mai inalte imi mai da emotii. Tot de la umar... Dar sa lamurim de unde vine si si aceasta durere de umar:      „Cu o zi inainte, Mugurel imi propune o tura de bicicleta in trei pe Barsa lui Bucur. Inchiriem biciclete de la cabana si plecam. Mergem cativa kilometri la deal pe Barsa lui Bucur si cand ma ajunge oboseala, propun intoarcerea. Aici incepe distractia. Deabia acum mi-am dat seama de ce am obosit asa. Mergand la vale mi-am dat seama ce panta accentuata am urcat, bicicleta lua o viteza... Si cum eu am unele manifestari de desfranat ( pe bicicleta sau pe schiuri, doar atat...), las-o nene sa prinda viteza... Simteam ca am situatia sub control, vantul suiera in urechi, brazii alergau in sens invers, bicicleta vibra sub mine zburand peste pietrele de pe drum. Minunat! Pana am ajuns sa trecem pe langa o stana si s-au luat cainii dupa noi. Eu fiind cel mai in fata, dulaii, gramada in urma mea... Las'ca am eu ac de cojocul vostru, imi zic. Cu o mana tineam ghidonul si cu cealalta cautam in buzunar aparatul cu ultrasunete contra cainilor. Riscanta chestie la asa o viteza.O clipa de neatentie si bicicleta o ia spre santul din stanga drumului, intru in sant, merg cativa metri si ma proptesc cu roata din fata intr-un bolovan mai rasarit. Atunci, am simtit ca zbor, intai am vazut pamantul apoi cerul si apoi iar pamantul.Cainii au amutit. Din departare parca aud pe Mihaela si Mugurel strigand ingrijorati la mine sa ma scol de acolo. Imi zburasera ochelarii, asa ca vedeam doar doua siluete apropiindu-se. Vad bicicleta rasturnata cu rotile-n sus, roata din fata care era acum in spate se mai invartea. Mugurel imi spune sa ma scol daca sunt intreg... Ma misc, par intreg, dar nu ma scol. Ii raspund ca nu ma scol pana nu-mi face o poza... Scot aparatul foto si i-l dau lui Mugurel. Pipai in jur si nimeresc peste ocheleri. Ce noroc, i-am gasit, sunt intregi si mi-i pun. Ii intreb: "ati mai vazut asa ceva?" Raspunsul vine prompt: "Eu ca eu, dar cainii astia sigur nu au mai vazut!" Si ma uit dupa caini. Potaile s-au oprit, s-au asezat pe un damb nu departe de noi si ne priveau cu interes...Na, ca am ajuns si actor de circ. Si cainii spectatori.


      Dupa aterizare:


/Padina/61dsc01562_700_200.jpg



    Eram intreg, bicicleta si ea intreaga. Doar o frana freca pe janta. Am departat-o, am incalecat si am plecat. Cainii, inca muti, ne urmareau cu privirea...


    Abia atunci au inceput sa ma doara toate alea... Intai umarul pe care am aterizat, apoi degetul mic de la mana dreapta, glezna stanga si soldul si... si... Cam mare scuturatura. Cata vreme am mers la vale totul a fost in regula. Cand insa am inceput sa urcam spre Plaiul Foii m-a ajuns brusc epuizarea. Descarcarea de adrenalina la cazatura mi-a mancat toata energia. Si umarul ma durea din ce in ce mai tare. Si m-a durut inca vreo doua luni. L-am tratat, la fel ca-n tinerete, cu indiferenta... Degetul mic de la mana dreapta s-a lipit la loc. Stramb, dar s-a lipit.”



     Prima saritoare mai serioasa, de care umarului meu ii era frica, am trecut-o fara probleme. M-am simtit ca acasa pe peretele atat de dotat cu prize sanatoase. Iata fotografia saritorii, personajele de pe ea au fost acolo doar peste cateva zile...

 /Padina/13.jpg 


      Si ajungem la saritoarea pe care Printul Orlowsky (sau Orlofsky) ar numi-o „chacun a son gout” :


/Padina/14.jpg



     Ar denumi-o asa pentru ca, desi nu e chiar floare la ureche, fiecare poate avea modul sau de abordare. Mugurel a urcat-o pe dreapta, eu am incercat pe dreapta si nu mi-a placut, am coborat si apoi am urcat pe varianta „clasica”, pe un horn pe stanga. Ioan, peste cateva zile, a urcat-o pe muchia din centrul imaginii... .

    


     Iata si o imagine mai de ansamblu a saritorii:


/Padina/63dsc_8369cr_filtered700_200.jpg



     Am urcat acel hornulet, am gasit deasupra pietrele prezente acolo intotdeauna, mereu altele, dar oricand gata sa cada in capul celui care urmeaza la rand...


      Dincolo de aceasta saritoare, un sir de mici trepte ne conduc in sus pe vale. Trecem pe langa un loc pe care nu ma pot abtine sa nu-l fotografiez:


/Padina/16.jpg


Cum? Nu spune nimic acest peretel? Dar asa? :


/Padina/18.jpg



     La inceputul anilor '90 am indraznit sa-mi iau copii in ture. Am plecat pe Padina Lancii si a venit o ploaie de pe Papusa... Ne-am adapostit sub acel perete surplombat, care providential, ne-a iesit in cale. Radu si-a gasit un loc la balcon, Monica si cu mine ne-am inghesuit dedesupt, iar Bossul,


/Padina/17.jpg



    ... si-a amenajat imediat culcus pentru un somn mic. Dupa vreo jumatate de ora, ploaia s-a mai domolit. Dar norii nu se terminasera:


/Padina/19.jpg



     Am plecat la deal, urmariti de amenintarea unei noi averse. Nu stiu cum am ajuns in Poiana Inchisa. Nu ne-am putut bucura prea mult de priveliste, ca ploaia ne-au gonit la vale pe poteca pamantoasa spre Marele Grohotis. Am luat fiecare dintre adulti, cate un copil in grija, legat cu cordelina si hai pe poteca printre jnepeni si urzici... Am coborat cu bine, printre picurii de ploaie, in poteca marcata. Abia la Spirla o geana de soare a vestit ca ploaia e pe sfarsite. Muntele, ud, reflectand lumina soarelui la apus:


/Padina/20.jpg



     In tabara, am ajuns pe intuneric. Deja se instituise ”celula de criza” iar mustrarile au curs din toate partile. Dar, totul e bine cand se termina cu bine.


     Mai sus de peretele care ne-a adapostit, urmeaza o saritoare care se urca in ramonaj:

  


/Padina/21.jpg



     De-a lungul timpului, fiecare si-a manifestat talentul si indemanarea in ale catararii pe aceasta saritoare. Iata o varianta 2012:

/Padina/62dscn4009_700_200.jpg



     sau:


/Padina/22.jpg



     Varianta 1980, colorata, decolorata si putin fotoshopata, ni-l arata pe Nea Didi, profesorul nostru in ale Craiului, deschizand drumul. Pe stanca uda e o adevarata placere:


/Padina/23.jpg



     Am ajuns si noi sub aceasta saritoare. Mugurel o urca imediat. Vin si eu imediat... dar mie nu-mi iese cu rucsac. Il rog sa-mi traga rucsacul cu cordelina, cu promisiunea ca vin si eu dupa aceea. Si urc usor, fara probleme. Cand ajung sus, Mugurel statea jos langa un piton batut in talveg, iar rucsacul ma astepta alaturi. Ma uit la Mugurel, ma uit la piton si zic: „ce bun ar fi fost pitonul acesta atunci cand am fost cu copii pe ploaie!”. Si apoi: „cum am putut sa fac asa o chestie necugetata copiilor mei?”


     Dar cum parerile de rau nu ajuta, mergem mai departe, peste cateva mici praguri stancoase, intalnind pe dreapta panta ieboasa a Braului de Mijloc ce coboara din seaua Coltului Carugelor:


/Padina/24dsc01579_700_200.jpg



     Asta e o portiune mai putin circulata a Braului de Mijloc, deoarece lumea prefera sa dea binete Poienii Inchise, daca tot a ajuns pana aici... Alt motiv poate fi si faptul ca de la intersectia Braului de Mijloc ce vine dinspre sud cu firul Padinei Lancii si continuarea lui spre nord prin firul secundar, este (de urcat pe fir) o diferenta de nivel destul de mare. Mugurel, metodic cum i-e felul, vrea sa stie cum arata spre sud Braul de Mijloc. Face de unul singur o incursiune pana deasupra seii varfului Lancia. Eu nu risc sa fac acest efort. Daca dincolo nu e ceva care sa merite efortul? Stau pe prispa Braului de Mijloc:


/Padina/25.jpg



...si ma uit cum coboara Mugurel de deasupra seii pentru ca apoi sa urce pana la mine:


/Padina/26dsc01581_700_200.jpg



     Din Braul de Mijloc, o singura saritoare ne desparte de Poiana Inchisa. O saritoare care intotdeauna am gasit-o umeda si respingatoare. Dar prajitura era deasupra... Acum insa, pe langa faptul ca era uscata, mai avea si un cablu sanatos pentru cei mai slabi de inger...



     Aceasta saritoare se poate ocoli prin dreapta, pe niste fete de iarba inalte si foarte inclinate care te scot direct in Poiana Inchisa in apropierea promontoriului din aval. Eu ocolesc de la distanta astfel de solutii...


     Poiana Inchisa... Inchisa pe trei laturi de pereti impresionanti, a incantat cu frumusetea ei generatii de oameni care au indraznit sa-i treaca pragul.


/Padina/27.jpg



     Firul Padinei Lancii se infunda in peretii care o inchid spre est si nord. In stanga fotografiei, peretele pe care se va desfasura in continuare o parte din traseul nostru. Din acest punct de statie, este greu de observat traseul, chiar de catre cei care stiu pe unde este...


     E atat de frumos, ca ne piere foamea. Rontaim cate ceva si pornim, fiecare in ritmul lui, luind in piept panta de iarba...

 


/Padina/28.jpg



Mugurel ajunge primul (de ce nu ma mir...?), se aseaza la umbra, ca mai are de asteptat (pana apar si eu) :


/Padina/29.jpg



     Mie insa, urcatul pieptis a unei pante de iarba, fie si a Poienii Inchise, imi cam stoarce fortele. Am ajuns la limita de sus a poienii si i-am si facut o poza:


/Padina/30.jpg



Si daca tot e loc de pozat, ne-am si pozat reciproc:


/Padina/31.jpg


/Padina/32.jpg



     Sub noi se deschidea o parte din Poiana Inchisa cu al ei promontoriu. In departare, Papusa – barometrul Pietrei Craiului – ne arata vreme buna.



/Padina/33.jpg



      Drumul nostru se va desfasura spre nord, pe sub perete, pana la hornul „pliat” din fotografie:


/Padina/34.jpg



     Am hotarat sa nu urcam prin horn, ci pe panta cu stanci si iarba din stanga (cum urcam).Locul e cam priporos si se lasa greu fotografiat... Incerc o fotografie panoramica de sus in jos, direct pe verticala hornului:


/Padina/35.jpg



     Mai sus, intalnim urmele unei ascensiuni sau coborari dramatice prin aceste locuri aeriene:


/Padina/36.jpg



     Trebuie sa fii tare disperat sa-ti lasi viata in asa o asigurare. Dar, dacat nimic... Iar faptul ca mai e acolo, e dovada ca a tinut... sau nu a fost solicitata.


     Iata cum se vede, privind in jos si in urma, peretele care inchide Poiana Inchisa:


/Padina/37.jpg



     E un loc de unde, ma pot uita, nu stiu pentru a cata oara, sa inteleg descrierea pe care a facut-o Dunareanu in cartea din 1943 acestei cai de acces (sau a uneia apropiate), din creasta in Poiana Inchisa. Ma uit degeaba. Nu se potriveste si pace.


      De aici, iesim pe o muchie destul de aeriana, unde intalnim inca o „asigurare”. Urmand directia muchiei pe fetele de iarba, sau chiar pe muchie, ajungem pe o brana comoda care in ascensiune spre nord, ne va scoate in creasta Pietrei Craiului. Privind in urma spre muchia pe care tocmai am mers:


/Padina/38.jpg



      Pe fotografie, muchia este pe diagonala din stanga sus, pana in centrul imaginii. Si poza asta e facuta cu obiectivul privind aproape pe verticala...


     De aici, ajungem imediat in creasta, unde Mugurel imi propune sa schimbam planul. Initial, de aici trebuia sa o luam spre sud si sa coboram inapoi in Poiana pe coborarea lui Cristea, apoi spre Marele Grohotis, poteca TA, Spirla, Plaiul Foii. Mugurel imi propune sa mergem pe creasta spre nord, pana la seaua Grindului si de acolo sa coboram pe Lanturi. Am stat si-am socotit: „Atat varianta initiala cat si asta nu-mi ofera ceva nou. Dar noua propunere ma va duce prin locuri pe unde nu mai aveam speranta sa mai calc. O portiune de creasta sudica, frumoasa, dar pana la care drumul de acces e descurajant si Lanturile, un traseu pe care l-am coborat de nenumarate ori si de fiecare data mi-am luat angajamentul ca nu voi mai reveni. Chiar atat de rele sa fie? Am uitat. Deci, pe acolo mergem!”


     Si am plecat. Simteam deja cum oboseala pune stapanire pe mine. Dar era atat de frumos! De dupa o muchie, ochi umezi ne urmareau miscarile:


/Padina/39.jpg



      Apoi, s-a aratat:


/Padina/40.jpg



     Drumul peste Coltii Grindului pana in sea a fost greu, oboseala ma cam chinuia, soarele ardea nemilos. Si apoi, drumul spre nord urca si coboara, dar mai mult urca, mai bine de o suta de metri pana in Seaua Grindului. Dupa o pauza in preajma refugiului, am plecat pe Lanturi. Repetam coborarea de acum 39 de ani, cand am facut cunostinta cu Piatra Craiului.


     http://www.carpati.org/jurnal/cum_am_facut_cunostinta_cu_piatra_craiului/2442/


     Eram obosit, dar imi controlam miscarile cu grija. Am coborat, asa cum faceam de obicei, fara sa ma ating de cabluri. Dar drumul tot urat arata. Parca natura s-a apucat sa faramiteze cu precadere pietrele de pe aici... Mugurel mi-a rabdat cu stoicism incetineala, stia ca are de ales intre repede si sigur...



     Incursiunea si asa cam lunga, pe Padina Lancii ar fi trebuit sa se sfarseasca aici. Dar, ajungand acasa, am gasit in arhiva cateva lucruri interesante, care vi le prezint in continuare. Perechi de fotografii facute in 2012 si 1977:



         Hornul pliat 2012:


/Padina/41.jpg



     Hornul pliat 1977:


/Padina/42.jpg



      Crop din Hornul Pliat 2012: 


/Padina/43.jpg



     Crop din hornul Pliat 1977: 

/Padina/44.jpg



      Personajul care tine muntele sa nu se darame sunt eu.



      2012: Carpatisti urcand ultima satitoare spre Poiana Inchisa:

/Padina/45.jpg



       1977: Grup cu cel putin un viitor carpatist, coborand aceeasi saritoare...


/Padina/46.jpg



     2012: Ioan privind in sus pe Padina Lancii:

/Padina/47.jpg



       1977: Dan privind in sus pe Padina Lancii cum incepe ploaia... 


/Padina/48.jpg



     Sa va spun ce e si cu tura asta din 1977. Atunci, am urcat Umerii si am coborat din Creasta Sudica in Poiana Inchisa pe acesta ruta, stiuta de Nea Didi (Ovidiu Lupascu) de la Mircea Florian. Dupa ce am intrat pe firul Padinei Lancii, a inceput sa burniteze. Si atunci m-a apucat teama. Stanca aluneca, mai jos se vedea multa zapada... Iar eu ma gandeam: „Ce caut eu aici, cand urmeaza sa ma casatoresc peste doua saptamani? Nu prea arata asta a petrecere de burlaci...”


     Viitoarea mireasa a facut ochii mari cand a aflat ca plec in Piatra Craiului... Dar eu aveam un motiv foarte serios. Nea Didi, profesorul nostru de Piatra Craiului implinea 30 de ani de mers prin acesti munti. Trebuia onorata invitatia, chiar daca in pripa. Si asa am ajuns sa cobor pe Padina Lancii, pe ploaie, cu incaltari precare, fara materiale tehnice care sa ne scoata dintr-o eventuala incurcatura.


       Dar, cum stiam de atunci ca ceea ce nu te omoara te intareste, mi-am zis ca voi iesi nevatamat din chestia asta...

      Iata cateva fotografii de pe drum:

/Padina/49.jpg


/Padina/50.jpg


/Padina/51.jpg



      Am coborat prin rimaya pana aproape de debuseul vaii. In poze nu par prea ingrijorat... Si dace ne-a ars si de poze, inseamna ca n-a fost chiar asa rau.


     Voi pune una dupa alta doua fotografii, una din 2012 si una din 1977, care reprezinta firul Padinei Lancii aproape de intersectia cu poteca TA:



        2012: 


/Padina/52.jpg



       1977: 


/Padina/53.jpg



     Se poate observa ca in 2012, valea e cu aproape un metru mai adanca(daca nu mai mult)...


     Si acum imagini in premiera din fostul refugiu Spirla:

/Padina/54.jpg



     De la dreapta la stanga, Nea Didi (Ovidiu Lupascu), mentorul nostru in ale Pietrei, la mijloc Nicu, cel cu Hornul lui Nicu, iar la stanga, cu voia dumneavoastra, ultimul pe lista, eu.


     Apoi, alta poza care ne degradeaza total de la ravnitul titlu de montaniarzi:


/Padina/55.jpg


 

       Baietii din primul plan erau din Azuga si i-am gasit in refugiu cand am sosit. Daca se vad (si se recunosc), sa-mi dea un mesaj. Cei trei din planul al doilea, sunt cei din poza precedenta.


      Istoria acestor poze va face obiectul altui jurnal, pe acesta l-am lungit prea mult. Acum, ca ati vazut ce lux era in interiorul vechiul refugiu Spirla, sa va arat cum arata pe dinafara, si cine misuna prin jurul lui cu o zi inainte...



/Padina/56.jpg



     La sfarsit, cateva poze de pe drumul de coborare, tot din 1977:

/Padina/57.jpg



/Padina/58.jpg



     Sfarsit de jurnal si sfarsit de film, Plaiul Foii 1977:



/Padina/59.jpg




          ... Singur.   Mergeam spre Spirla pe o ploaie marunta. Am inchis telefonul, desi nu cred ca era semnal. Cand esti singur cu gandurile tale, uiti ca exista sentimente „sociale” ca egoismul, invidia, ura...   Dar dragostea?    Ma trezesc fredonand L'ete indien... Et on s'aimera encore, lorsque l'amour sera mort...  E frumos in padure, insotit de ropotul molcom al ploii pe frunze.

Sunt momente care doresti sa nu se mai termine.



      Cred ca voi mai reveni, lorsque...



Vineri, 22 februarie 2013 - 14:08 
Afisari: 3,694 


Postari similare:





Comentariile membrilor (16)

bobimanta
bobimanta

 
1
Un jurnal de pus pe rana Carpati.org .


Vineri, 22 februarie 2013 - 14:54  

pisti2004
pisti2004
Cort
 
2
Frumos jurnal!


Vineri, 22 februarie 2013 - 15:11  

crissie
crissie

 
3
Frumoasa paralela.

Imi plac mult pozele ''de atunci'', toti aveti un aer de invingatori, adevarati pionieri, neajutati de echipamentele care mai de care mai sofisticate de azi, dar cu atitudinea ca nimic nu va poate opri sa descoperiti cotloanele muntilor.
Acum vad tineri inarmati pana in dinti cu tot felul de minuni ale tehnologiei, dar parca nu mai au in priviri acea scanteie a exploratorilor ce descopereau traseul pas cu pas, fara sa fi citit inainte despre el pe N bloguri, fara sa fi vazut poze pe Facebook cu nu stiu ce pas cheie al vreunei saritori.

Sper ca cei mici din poze sa va fi mostenit pasiunea pentru munte.

Sa aveti parte de cat mai multe plimbari prin munti si aveti grija de pozele din prezent, poate peste 20 de ani veti mai scrie astfel de paralele Carpati.org


Vineri, 22 februarie 2013 - 17:52  

zoly
zoly
Busola
 
4
Marfa livrata a ajuns la destinatie. Carpati.org
Tot la inima a nimerit si jurnalul acesta.

Ne-ati impartasit atatea amintiri frumoase adunate de-a lungul anilor dintr-o singura padina! Inmultindu-le cu o suta, cam cate vai, padini, muchii, valcele, brauri si alte cotloane are Craiul, ca sa nu mai pomenesc de traseele care o iau de-a dreptul in sus pe pereti, nu ne ajunge o viata ca sa putem acoperi intreg Craiul cu amintiri. De aceea Craiul ne surprinde mereu cu ceva nou, iar ispita asta a Pietrei Craiului, odata intrata in suflet, nu va fi potolita niciodata.

Multumesc, domnule Marza!


Vineri, 22 februarie 2013 - 18:06  

dan_marza
dan_marza

 
5
@bobimanta: Mi-ar placea sa stiu ca un jurnal poate ajuta la vindecarea ranilor fizice si/sau sufletesti!

@pisti2004: Va multumesc pentru aprecierea de acum si pentru cele de altadata...

@crissie: „toti aveti un aer de invingatori” Nu ne-am gandit la asta... atunci eram cu totii egali in saracie, dar iubeam muntele. Il iubeam... nu poti spune ca iubesti ceva sau pe cineva pentru ca... Dar cum sa spun... muntele, si cu precadere acesta, ne oferea „fiorul pasului in necunoscut” . Am pus ghilimele pentru ca am mai folosit azi aceasta sintagma. Si pentru ca reflecta foarte bine unul din motivele atractiei muntelui, o refolosesc.

Cei mici nu mai sunt mici demult. De mostenit, eu le-o las, numai s-o vrea... Ei nu merg pe munte asa ca mine. Vremurile s-au schimbat. Eu am schiat, fata merge cu snowboardul. Eu am cotrobait prin salbaticia abrupturilor, baiatul se mai catara la Basarbovo... fiecare-si randuieste viata dupa cum simte (si cum poate...).

Multumesc pentru urari, peste douazeci de ani.... cine stie... Filmele mele foto pe acetat de celuloza vor fi intregi, iar DVD-urile de mult topite sau de necitit...

@zoly: Ma bucur ca v-am prilejuit bucurii.

M-ati simtit ca nu joc bine tenis si-mi ridicati mingea la fileu... Multumesc de ajutor. Cand scriam jurnalul ma gandeam si eu la socoteala asta. Dar putin altfel: Cum se poate ca Padina Lancii, care mi-a placut atat de mult, dar era atat de departe, sa dea un jurnal care trebuie scurtat? Iar Calinetul, care a fost slabiciunea mea de-o viata si am umblat in zona de zece ori mai mult decat in Padina Lancii sa nu fie reprezentat proportional in jurnale?

Un raspuns ar fi faptul ca scriu jurnale de relativ putin timp. Jurnalul de acum nu ar fi fost, sau ar fi aratat altfel daca, asta vara nu mergeam in tura propusa de Mugurel. Jurnalul schiteaza ce a iscat in sufletul meu revederea acelor locuri. Probabil, alte jurnale vor fi altfel. Dar ma voi concentra sa tintesc. De nimerit insa...

Mie-mi spuneti de ispita asta? Imi face placere faptul ca o impartasim...


Vineri, 22 februarie 2013 - 20:13  

ioanstoenica
ioanstoenica..
Coarda
 
6
Am citit si eu, bucuros sa revad locurile pe unde, la doar cateva zile distanta, urcam si eu alaturi de Mugurel si altii.

Mi-au placut si pozele vechi, iar cele in care apar copiii adapostiti de ploaie mi-au amintit de o excursie pe care am facut-o in Bucegi cand eram mic - tata ne-a dus pana la Omu si ne-a prins ploaia... era un traseu mai usor, dar pentru un copil sentimentele probabil seamana mult in astfel de conditii. Sunt amintiri placute si cumva, o baza pentru ceea ce a urmat...

Mie inca mi se pare foarte tare cum unii oameni pot fi atat de pasionati si indragostiti de un anumit munte, incat sa ajunga sa-l cunoasca atat de bine...


Sâmbătă, 23 februarie 2013 - 10:00  

laura_beje
laura_beje

 
7
Interesanta alaturarea imaginilor din ani diferiti. Si mie mi s-a parut interesant sa fac un scurt colaj cu imagini din acelasi traseu din mai multi ani, dar aici alaturarea are un farmec deosebit, anii fiind atat de departati: 1977, 1990, 2012... si rememorand impresii si trairi de atunci si de acum...

Ma bucur sa vad pozele mele in jurnal, ma bucur ca v-au fost de folos. Arata mai bine daca cineva are timpul si rabdarea pentru a le prelucra putin Carpati.org


Sâmbătă, 23 februarie 2013 - 12:08  

dan_marza
dan_marza

 
8
@ioanstoenica: Asta vara, cand plecati in ture, bucuria era si a mea, stiind pe unde urma sa mergeti...

Ma bucur ca ti-au placut pozele vechi si ti-au trezit amintiri... Copii percep muntele ca un loc inedit de joaca. Atunci cand muntele se incrunta la ei, cauta imediat prezenta ocrotitoare a parintilor. Dar acesta joaca, asa cum spui, poate fi un punct de plecare pentru o dragoste de o viata. Poate deveni un loc preferat si pentru adultii care altadata s-au jucat impreuna cu parintii lor la Omu pe ploaie...

Banuiesc unde bati cand spui despre anumiti oameni indragostiti de un munte... dar te-ai gandit ca poate fi dragoste din interes? Glumesc. Ne potrivim si atat. Stiu relativ bine unele zone din Piatra Craiului, dar pentru a o cunoaste in amanunt nu-ti ajunge o viata. Dupa cum vezi, eu insa insist! Poate, poate reusesc...

Bucegii nu-i cunosc asa de bine ca Mugurel sau ca Mircea Ordean. Dar am umblat mult pe coclauri si pe acolo. Morbul cercetarii nu prea cunoaste limite...

Multumesc pentru permisiunea de a folosi in jurnal cateva din fotografiile tale. La unele am facut crop, astfel pierzandu-se watermarkul. Chiar am avut intentia sa propun cititorilor sa recunoasca pozele tale... dar in final,nu am vrut sa ma joc cu nervii lor... si asa jurnalul a iesit cam lung.

@laura_bejenaru: Cand am vazut alaturarea de fotografii din diferiti ani de pe Piatra Mare, pusa de tine pe Picasa si jurnalul aventurosului drum spre Predeal, am stiut ca-ti vor placea si alaturarile mele din jurnal. Se potriveste sloganul publicitar „gandim la fel”. Cand am conceput jurnalul, nu m-am gandit atat la impresia artistica, mai degraba la valoarea documentara a acestor alaturari. Nici nu ma prea puteam gandi la o impresie artistica, de vreme ce pozele din 1977 nu ar fi putut fi publicate daca nu s-ar fi bucurat de ajutorul tehnologiei moderne. Nu se prea intelegea nimic din ele...

E bine sa scrii jurnalele „la cald”. Cele scrise mai tarziu, „beneficiaza” de filtrul memoriei, care cam vopseste in roz toate intamplarile, atenuand uneori pana la disparitie dramatismul situatiilor descrise.

Fotografiile tale sunt oricum mult mai bune decat ale mele. Iti multumesc pentru acceptul de a le folosi. Iar pentru faptul ca am avut tupeul sa le prelucrez, imi cer scuze... Intradevar, am rabdare, uneori lucrez o saptamana pentru trei minute de film... Dar asta e alta poveste. Sper sa-mi mai permiti sa inserez si in alte jurnale fotografii de-ale tale, sigur, putin prelucrate, sau nu. Dar, toate la timpul lor.


Sâmbătă, 23 februarie 2013 - 20:47  

laura_beje
laura_beje

 
9
Am uitat sa zic apropo de urcusul prin iarba prin Poiana Inchisa: mi s-a parut cea mai grea parte din traseu; cand am ajuns la portiunile expuse de stanca de pe urcarea de la "ora 11" ceilalti aproape ca imi stateau in cale Carpati.org Mi-a placut pe acolo.

Desigur, abia astept sa vad fotografii facute de mine si in alte jurnale. Cat timp nu trebuie sa ma ocup eu de text e perfect Carpati.org Ma bucura si imbunatatirile aduse pozelor.


Sâmbătă, 23 februarie 2013 - 21:11  

dan_marza
dan_marza

 
10
@laura_bejenaru: Urcusul pe iarba Poienii Inchise... Alt (posibil) slogan publicitar: „simtim la fel”... Deci iti plac deopotriva si muchiile si hornurile... Si mie mi-a cam placut pe acolo. Dar, doar in urcare...

Multumesc pentru acesta pemisiune acordata pnv. Si pentru increderea totala in avans acordata textului... Iar despre imbunatatirea pozelor, nu ma incuraja prea mult. Intreaba-l pe Ioan de ce...


Sâmbătă, 23 februarie 2013 - 21:34  

mmaxalb
mmaxalb

 
11
Foarte putine lucruri ma impresioneaza (exceptand muntele) dar acest jurnal mia trezit amnintiri pozele pe film cate te obligaunsa astepti pana in oras sa le developezi sau le luai de la UNION ,desfaceai cu mainile tremurand plicu si vedeai pozele , dupa tura nu aveai net sa le imparti , ne strangeam la unul din din noi sau la o bere si sa vezi atuncea comentarii
Din fericire pentru mine fac parte din generatia care la inceput avea la dispozitie decat rucsaci cu cadru si corturi cerna de 5kg ,iar acum am echipament ultrausor , ultra compact si alte chesti cu nume englexesti dar bucuria de a merge pe munte e data doar de locul in care esti si poate fi amplificata daca te afli intro companie placuta indiferent cat cantareste ruksacul
Se pare ca tu ai avut parte de toate de cate ori ai urcat pe padina lanci
Ture faine , vreme frumoasa si sa ne mai incanti si cu alte jurnale


Duminică, 24 februarie 2013 - 14:05  

mike
mike
Rucsac
 
12
Pot sa spun ca mie una, acest jurnal nu mi se pare lung deloc? Atatea trairi, fotografii de azi si de ieri, ne poarta printr-o poveste ce se intinde peste ani si ilustreaza atat de bine numitorul comun al (aproape) tuturor celor care sunt membri pe acest site: dragostea de munte.


Luni, 25 februarie 2013 - 12:59  

dan_marza
dan_marza

 
13
@mmaxalb: Am simtit si eu pe vremuri astfel de emotii in legatura cu fotografiile. Doar ca emotiile le traiam acasa, developandu-le in camera obscura (in baie...). Doar diapozitivele le developam „in oras”. Erau alte vremuri. Nici mai bune, nici mai rele. Altele si atat.

Sigur, pe vremea aceea, muntele nu era locul de etalare a echipamentelor sofisticate sau a tehnologiilor avansate. Oamenii isi luau pe munte strictul necesar, hainele pe care nu le mai puteau imbraca in oras, iar daca cineva avea o carabiniera, era privit cu admiratie ... Deci bucuria de a fi pe munte depindea, asa cum sugerati, doar de imbratisarea naturii si de o companie care sa impartaseasca acest sentiment.

Eu am avut parte de multe intamplari pe munte. Si pe Padina Lancii, dar si in multe alte parti ale Craiului si Bucegilor. Imi amintesc si de cele bune si de cele rele. Dar din cele rele, doar partea buna...

Multumesc pentru urari, cat despre jurnale, mai tarziu...

@mike: Atunci cand am vazut ca la firul naratiunii s-au adaugat peste saizeci de fotografii, am inceput sa-mi pun problema lungimii. Am trecut prin diverse stadii cu povestirea, am scos unele episoade, am introdus altele, pentru ca jurnalul sa poata fi citit de cat mai multi. Asa cum spuneti,
sa gasesc un „numitor comun”.

Oamenii de azi, ori nu au timp, ori sunt parcimoniosi cu acesta. Cand spun aceste lucruri, am senzatia ca vin din alta lume. Lumea in care, daca nu-ti placea prima pagina dintr-o carte, o mai citeai si pe a doua, asteptand rabdator sa te cuprinda vraja lecturii... Vremurile acelea s-au dus, dar au pus totusi ceva in loc. Ceva, care daca-l stim folosi, e mult mai bun decat ce-a fost (cred eu...).

Merg de mult timp pe munte. Am amintiri si-n memorie si-n albume. Acest fapt poate m-a ajutat sa inteleg. Sa inteleg ca trecerea timpului nu ofileste dragostea de munte.

Eu privesc jurnalele de pe carpati.org ca pe niste oglinzi in care se reflecta crampeie din sufletele celor care le scriu. Pot spune ca, am citit jurnale care reflecta mai bine decat acesta, „numitorul comun” ...

Multumesc pentru aprecieri!


Luni, 25 februarie 2013 - 16:41  

boreal
boreal

 
14
Sunt de acord cu Mihaela (mike), jurnalul nu este lung și nu ia mai mult de 15-20 de minute pentru a fi parcurs (eu nu citesc repede). Eu l-am copiat în word ca să-l citesc mai ușor. Nu mă împac cu scrisul alb pe fond închis. Prefer să citesc negru pe alb. În acest fel, nu-mi obosesc ochii.

Jurnalul reprezintă într-adevăr o „picătură de nostalgie”. Mulțumesc


Luni, 25 februarie 2013 - 19:23  

lauramatei
lauramatei
(admin)

 
15
Emotionant! Minunate pozele vechi alaturate celor recente.

Pentru unii oameni, muntele nu inseamna doar sport si performanta, inseamna frumusete, emotie, poezie, regasire a sinelui...Toate jurnalele pe care le-ati scris mi-au placut foarte mult (de neuitat cel cu gemul de coacaze care tinea si de foame, si de sete, pe creasta Craiului, la prima intalnire cu acesti munti ..Carpati.org ), dar acesta reflecta si mai mult sensibilitatea si dragostea de munte.

Ture minunate si numai bine!...


Luni, 25 februarie 2013 - 19:38  

dan_marza
dan_marza

 
16
@boreal: „picatura de nostalgie” se poate numi si ce am sorbit eu la intalnirea dumneavoastra cu constructorii telefericului de pe Jepi. Nu pentru ca as fi fost contemporan cu ei... Ci,

...pentru ca, la primele mele ascensiuni pe acolo, era in functiune. Chiar am o fotografie cu un bustean trecand pe deasupra capetelor noastre.

...pentru ca, locomotivele electrice care sunt acum expuse in gara, atunci functionau, carand bustenii prin padurea de pe dealul care desparte strada Industriilor(Telecabinei) de poiana Palanca, de la statia terminus, la fabrica...

Enumerarea ar putea continua. Cat priveste jurnalul meu, nu l-am dorit nostalgic. L-am dorit cat mai neutru din acest punct de vedere. Dar referirile la alte vremuri, probabil i-au dat acesta tenta... Cred ca nostalgia este in sufletul fiecaruia dintre noi si iese la iveala atunci cand se vorbeste despre trecut.

Ma bucur ca l-ati citit. Poate vor mai fi si altele, unele dintre ele iar penduland intre prezent si alte vremuri.


@lauramatei: eu am o droaie de povesti si poze vechi, dumneavoastra amintiri proaspete din expeditie... (si ce expeditie!).

Expeditia pe Meridionali, pentru multi, a avut o tenta sportiva. Impresia mea e ca nu e asa. A fost mai degraba o cautare si regasire a sinelui. Cred ca aici parerile noastre converg. Muntele inseamna (in alta ordine) regasirea sinelui, frumusete, poezie, emotie si mai ales (iar ma repet!) fiorul pasului in necunoscut. Fara acesta, parca si celelalte se dilueaza...

Vedeti cum toate drumurile duc la ....Meridionali?

Si eu am un preferat printre jurnalele mele. Dar nu spun care, sa nu se supere celelalte...
Si printre jurnalele altora. Si de asemenea nu spun...

Multumesc pentru urari si aprecieri!


Luni, 25 februarie 2013 - 21:21  


 




Trebuie sa te autentifici pentru a putea adauga un comentariu

 
0,0971 secunde

GetaMap.org | Maps from all over the world | ro | fr | es | de | Calculator distante
ViewWeather.com - A new way to view the weather | nl.ViewWeather.com | sv.ViewWeather.com
Regulament carpati.org
© copyright (2004 - 2020) www.carpati.org