Skin Classic Skin White Skin Black & Whilte Skin Default Adauga la Favorite (In contul carpati.org)
Cautare:

Doneaza

Calendar

Iulie 2021
LMMJVSD
1234
567891011
12131415161718
19202122232425
262728293031

August 2021
LMMJVSD
1
2345678
9101112131415
16171819202122
23242526272829
3031

Online

Vremea
Varful Cosana
Muntii Capatinii

Voluntar in Carpati

Homepage

Lista de discutii

Pe dealurile Dobrogei vei intalni desertul verde (Muntii Macin)

   Am trecut de multe ori prin Dobrogea, fiind de fiecare dată fascinat de munții Măcinului, de dealurile împădurite si binențeles de deltă, însă una din cele mai frumoase zone vizitate a rămas si este pentru mine porțiunea drumului DN22D, dintre comuna Horia (județul Tulcea) și satul Atmagea. Drumul înaintează precum un șarpe printre dealurile împădurite ale Dobrogei. Prima oara trecusem cu bicicleta pe acest traseu in 2007, cand într-o vale am atins fantastica viteza de 70 de km/h (nu pare prea mult atunci cand mergi cu masina). În 2010 am făcut încă odata acest traseu – atunci m-a cucerit cu adevărat peisajul – soarele bătea cu putere pe cerul de un albastru azur, verdele crud cuprindea întreg peisajul și urcând anevoios acele dealuri cu pante chinuitor de obositoare, am obserbat deodată de pe un deal, panorama uluitoare a comunei Horia, împânzită de lanuri întregi de rapiță. Mi-am spus că oricât de dificil ar fi acest drum merită să ajung aici iar și iar...așa că hotărât să revăd acest splendid peisaj si totodată să încerc să îmi dobor recordul de viteză cu bicicleta, am decis alături de prietena mea Alina, de Laurențiu și Ana-Maria, să facem o mică drumeție în această zonă. Întrucât doar eu aveam să parcurg cu bicicleta cei 60 de km până la destinație, am decis că ar fi ideal să plec înaintea celorlarți, pentru a avea un prim avantaj în fața mașinii.


                                                                                                                                   Sâmbătă, 12 mai 2012  


   Am plecat din Brăila la ora 6.45. Am ajuns în șase minute la bacul mare, care spre norocul meu, părea că tocmai se pregătește de plecare. Am mai așteptat câteva minute până s-a încărcat bacul, timp în care începusem să mă îngrijorez că voi fi ajuns din urmă de prietenii mei. Bacul a plecat în sfârșit și în scurt timp am ajuns pe partea cealaltă a Dunării, în comuna Smârdan, de unde am plecat în jurul orei 7.05.


   Vântul era de partea mea așa că m-am și putut bucura de peisaj. Până în orășelul Macin, șoseaua șerpuiește în 36 de curbe între Dunărea Veche și Culmea Pricopanului. Pe partea dreaptă a drumului, brațul Dunării Vechi (Măcin) te duce cu gândul la deltă, te încântă cu frumusețea nuferilor albi și diversitatea speciilor de păsări.        De cealaltă parte poți observa cum se ridică brusc din câmpie poalele Culmii Pricopanului, respectiv vârful Orliga (116 metri alt.).


   Am ajuns în scurt timp în Măcin unde, ca de obicei era forfotă de oameni în piața din centrul orașului. Am continuat drumul pe DN22D. Din Măcin până dincolo de Turcoaia, pe mai mult de 15 km, drumul se strică și mergi un pic zguduit de trepidații. În jurul orei 8 am trecut și pe lângă comuna Greci, comună din care pornesc patru din cele opt trasee turistice către Parcul Național Munții Măcinului. Deja mă așteptam să fiu depășit de ceilalți trei membri ai drumeției aflați în maxi-taxi pe drum, însă nici urmă de maxi-taxi. Am trecut în scurt timp și pe lângă Turcoaia, localitate aflată la poalele vârfului Iacobdeal (341 metri alt.) sau muntele Carol, așa cum fusese denumit în urmă cu 110 ani de primul ministru de atunci, Dimitrie Sturdza. Din depărtare se zăresc carierele care par să înghită încet-încet întreg versantul...probabil că peste 50 de ani va exista o placuță în mijlocul câmpului pe care ar putea scrie „ aici s-a aflat vf. Iacobdeal „.


   La câțiva kilometri de Turcoaia am făcut primul popas, unde am staționat cinci minute. Am sunat-o pe Alina, îngrijorat oarecum de faptul că mașina nu mă ajunsese din urmă și am aflat că maxi-taxi făcuse opriri în fiecare localitate, motiv pentru care întârzia să apară. Mi-am continuat drumul către Horia, făcând al doilea popas în Mircea Vodă, unde am staționat 15 minute, timp în care am servit o mică gustărică. Pe la 9.10 am văzut în sfârșit maxi-ul în care erau prietenii mei.


   Eram bucuros că mașina a făcut atâtea popasuri, fapt ce a minimalizat diferența de cai-putere dintre mașină și bicicleta mea. Am intrat în Horia la ora 9.29, după circa două ore și 20 de minute de mers. Vorbisem cu Laurențiu să coboare din maxi la prima intersecție, care ducea spre satul Atmagea, respectiv la Constanța, însă cum nici unul din cei trei nu mai merseseră pe acest traseu, nu au coborât unde trebuia și au mai mers vreo 2-3 kilometri față de locul stabilit. După ce i-am găsit pe rătăciți ne-am întors din drum spre Atmagea, așa cum stabilisem de acasă. Am ajuns înapoi în Horia, apoi am continuat să urcăm dealurile pe șosea în căutarea unui loc de campare. Am mai mers 2-3 kilometri de la ieșirea din Horia cercetând pădurea de-o parte și de alta a șoselei. Am găsit într-un final un luminiș în pădure prin care ne-am croit drum cu oarece dificultate.


   Ne-am oprit la 500 de metri de șosea întrucât ne era greu să avansăm cu rucsacii și bicicleta prin pădurea încâlcită care părea că vrea să ne pierdem urma. Am așezat corturile apoi am hotărât să facem o plimbare până pe cel mai înalt deal din zonă. Cum coordonatele GPS nu ne ofereau o prea mare relevanță în pădure, am decis să ne bazăm pe simțul propriu de orientare așa că am ieșit din nou la șosea. Ne-am lăsat ca punct de reper o creangă pentru a ști de unde am ieșit și am continuat să urcăm pe șosea până ce am dat de un drum forestier ce părea că ne va duce pe vârful vizat de noi. Am înaintat prin lizieră până ce am intrat din nou în pădure. Soarele arzător specific Dobrogei începuse să se facă resimțit așa că umbra copacilor era o adevărată binecuvântare.


   Dacă înainte să campăm căutam o potecuță prin pădure, acum ajunsesem la o răscruce cu trei-patru drumuri, așa că am ales să mergem pe poteca cea mai abruptă. Un urcuș ușor pieptiș mi-a amintit de prima mea drumeție în munții Măcinului, când fără să am cunoștință de existența unor trasee turistice, am urcat spre vârful Ghinaltu (442 m.) pe de-a dreptul. În jurul nostru zburau frenetic fluturașii în timp ce prin tufișuri fugeau speriate șopârlițele cu o viteză fulgerătoare. În scurt timp am ajuns în vârful dealului. Aici am găsit un greieraș borțos uriaș, cred că mâncase prea mult și se balonase. Nu departe de greieraș, o șopârliță se ascundea la umbra unui arbust moleșită până și ea de soarele pârjolitor. Sub același arbust își făcea siesta și o broscuță țestoasă dobrogeană ascunsă în frunzișul uscat de stejar. Ajunși pe vârf, am putut admira panorama dealurilor împădurite, un peisaj de o frumusețe aparte.


/Dobrogea/dsc07524.jpg

/Dobrogea/dsc07534.jpg

greierașul borțos

/Dobrogea/dsc07561.jpg


/Dobrogea/dsc07562.jpg

/Dobrogea/dsc07563.jpg

gușterul dobrogean

/Dobrogea/dsc07571.jpg

broaca țestoasă dobrogeană

/Dobrogea/dsc07589.jpg

/Dobrogea/dsc07590.jpg

/Dobrogea/dsc07669.jpg


  

Plictisită de faptul că eu faceam poze la toate „firele de iarbă”, Ana-Maria a propus să sărim în sus…așa că am trecut aparatul foto pe multi-burst și am început să sărim pe rând cu toții- întâi Alina, apoi Ana-Maria, eu și Laurențiu. După câteva minute de sărituri și zeci de cadre instantanee am decis să ne întoarcem. Întrucât nu am mai coborât pe unde urcasem am ajuns în altă răscruce de poteci și implicit am ales altă potecă bazați încă o dată pe simțul propriu de orientare. Deși ne echipasem de acasă fiecare cu câte patru litri de apă, după doar câteva ore nu ne mai rămăsese prea multă, iar la noi nu ne luasem decât câte jumătate de litru de persoană, care acum era pe terminate. Planul era fie să ne alimentăm de la vreun pârâu întâlnit pe drum, fie să cobor eu cu bicicleta până în Horia.


/Dobrogea/dsc07686.jpg

/Dobrogea/dsc07749.jpg

/Dobrogea/dsc07798.jpg

/Dobrogea/dsc07857.jpg

/Dobrogea/dsc07896.jpg

/Dobrogea/dsc07897.jpg

/Dobrogea/dsc07908.jpg


   Întâmplător, poteca pe care am urmat-o ducea în satul Cloșca, nu departe de Horia (nu știu unde era Crișan) deci, implicit și la o sursă de apă. Îndrumați de un domn cioban am ieșit din pădure și coborând, am găsit în vale un izvor amenajat, de unde ne-am potolit setea și realimentat bidoanele cu apă. În jurul pârâului se perindau o mulțime de păsări – rândunici, prigorii, codobaturi etc. ce se întreceau parcă în acrobații aeriene. Ne-am continuat drumul spre Horia de unde aveam să urcăm înapoi pe șoseaua principală aproape de care eram campați. Făcusem deci un traseu circular de jur-împrejurul dealurilor doamoale ale frumosului peisaj dobrogean. De o parte și de alta a drumului nostru prăfuit peisajul îmbelșugat cu dealuri împădurite și lanuri întregi de grâu aflat deja în stadiul de pârgă ne-a făcut să uităm de cele aproape cinci ore de mers continuu, dându-ne impulsul de a merge mai departe.


/Dobrogea/dsc07912.jpg

/Dobrogea/dsc07909.jpg

/Dobrogea/dsc07929.jpg

           /Dobrogea/dsc07924.jpg                                                  

/Dobrogea/dsc07927.jpg


   Am ajuns la corturi în jurul orei 18.30. În scurt timp Laurențiu a început să strângă lemne de foc, în timp ce căutam plante să facem un ceiuț tradițional la foc de tabără. Am încheiat ziua servind masa lângă foc și admirând cerul plin de stele.

 /Dobrogea/p1020383.jpg                                                                                                                                       

           /Dobrogea/dsc07936.jpg


                                                                                                                           Duminică, 13 mai 2012


   Ne-am trezit în jurul orei 8. Răcoarea parcă a unei primăveri timpurii ne-a făcut să dârdâim puțin de cum am ieșit din cort. Așa cum îmi propusesem am pornit cu bicicleta în căutarea acelei văi unde în urmă cu cinci ani îmi stabilisem un record de viteză în Dobrogea și pe care speram să obțin acum un nou record pentru această zonă. Până să ieșim la șosea am întâlnit iarăși o broscuță care, de data asta nu dormea așa că i-am oferit o ședință de shooting. Am continuat drumul pe șosea alături de Alina, în timp ce Laurențiu și Ana-Maria s-au întors la corturi. Știam că acea vale se află undeva între Horia și Atmagea și că între cele doua localități sunt 7 km, însă nu știam exact unde, așa că am decis să o găsesc mai repede și să îi dau de veste și Alinei, care urma să mă filmeze în timp ce aș fi coborât dealul.


/Dobrogea/p1020398.jpg

/Dobrogea/p1020399.jpg

/Dobrogea/dsc07952.jpg

/Dobrogea/dsc07949.jpg

/Dobrogea/p1020419.jpg


   Am început să urc și să cobor multe pante, însă nici una nu era suficient de lungă în linie dreaptă pentru a atinge viteza dorită și să mă mai întorc și întreg, motiv pentru care am tot înaintat până ce am ajuns în Atmagea. Chiar înainte de intrarea in sat panta se alungea însă nu tot nu am reușit să ating mai mult de 66 km/h. Mă distanțasem de Alina cu câțiva kilometri și știam că trebuie să mă întorc, cu dezamăgirea însă că nu imi puteam depăși recordul propus. Am zis să mai încerc o ultimă pantă, să vad dacă drumul coboară mai mult din Atmagea și spre norocul meu șoseaua se întindea în linie dreaptă îndeajuns probabil cât să ating viteza propusă.


   Mi-am zis să încerc și aici...așa cum mă așteptam panta era mai înclinată și mai lungă, fapt ce m-a ajutat să prind viteza de 76.7 km/h. Am tras concluzia că cel puțin în acestă zonă a Dobrogei unde șoseaua face atâtea curbe, nu se poate depăși cu bicicleta 80 km/h fără să îți asumi riscuri inutile. Oricum diferența dintre prudență și imprudență în astfel de cazuri se află la o secundă distanță. Bucuros de viteza atinsă și trist în același timp că nu am avut unde să trag mai mult, m-am întors înspre Alina, care spre uimirea mea era foarte aproape de sat, așa că am ales să ne întoarcem și să ne realimentăm cu apă. Am ales locul de filmare și am urcat iarăși dealul înspre Horia, de unde am coborât atingâng de data aceasta 70.2 km/h.


/Dobrogea/dsc07957.jpg

/Dobrogea/dsc07959.jpg

/Dobrogea/dsc07994.jpg


   Ne-am întors înapoi spre corturi unde prietenii noștri ne așteptau cu sufletul la gură să afle dacă am stabilit un nou record. Pe drum puteam acum să ne bucurăm împreună de peisaj, care te cucerește imediat cu ale sale dealuri împădurite și pe a căror coline grâul se asemuia în bătaia vântului, cu dunele de nisip în formă de valuri ale unui deșert african – un ,,deșert” verde însă cu același soare canicular. Am ajuns la corturi unde Laurențiu și Ana-Maria își strânseseră deja bagajul. Întrucât singurul maxi-taxi ce mergea spre Brăila pleca din Horia la 14.45, am început și noi să ne strângem bagajul și să coborâm în Horia.


/Dobrogea/dsc07999.jpg


  

Am plecat la ora 13.45, lăsându-i iarăși în urmă pe Alina, Laurențiu și Ana-Maria, în aceeași idee de a avea un avantaj față de mașină. Am ajuns în scurt timp în Horia, de unde mi-am realimentat bidoanele cu apă, apoi am continuat drumul spre casă. Am observat în scurt timp că vântul era împotriva mea însă am sperat că odată ce voi schimba direcția nu mă va mai bătea din față. Am făcut un popas de 15 minute în Cerna, unde am servit masa. Am continuat să înaintez deja cu mare dificultate întrucât vântul se întețise și mai mult, atât de mult încât mergeam cu 10-15 km/h. În scurt timp m-a depășit maxi-taxi care iarăși i-a plimbat pe prietenii mei prin aproape fiecare localitate. M-am oprit în Măcin unde am poposit 15 minute. Ultima porțiune de drum, între Măcin și Smârdan, a fost cea mai ușoară deoarece vântul se mai domolise și în plus aici drumul este plat și ferit în cea mai mare parte de o ,,perdea” de plopi.



   Am sosit în Smârdan în jurul orei 17.10 unde nu mai traversa decât bacul mare din cauza furtunii de pe Dunăre. După alte câteva minute bacul a pornit încet spre Brăila, clătinat de valurile uriașe. Ca și cum nu ar fi fost de ajuns că se lăsase frigul, un val înalt s-a spart de bac și m-a udat tot. Am ajuns acasă la 17.37 după aproape patru ore de mers, vlăguit de vremea nefavorabilă însă bucuros de reușita unei frumoase drumeții în sânul Dobrogei.















Duminică, 27 mai 2012 - 02:50 
Afisari: 5,970 


Postari similare:





Comentariile membrilor (2)

gigicepoiu
gigicepoiu
Coarda
 
1
Din cate am inteles din descriere si fotografii, se pare ca tabara ati pus-o undeva pe Culmea Carierei.
Intr-adevar, drumul de la Horia la Atmagea strabate doua pasuri si o vale cu peisaje foarte frumoase. Felicitari pentru zona aleasa pentru aceasta tura de primavara si, nu in ultimul rand, pentru performantele realizate cu bicicleta! Mai ales faptul ca ai inlocuit deplasarea cu maxi-taxi cu mersul pe bicicleta. (Localitatea cu numele Crisan ar putea fi cea din delta.)


Luni, 28 mai 2012 - 15:44  

sirrion
sirrion
Coarda
 
2
Nu stiu daca zona aceea se numeste Culmea Carierei, cert este ca nu am vazut nici o cariera...spre rusinea mea nu stiu varful pe care am ajuns intrucat nu am gasit nici o harta topografica completa...de stiut stiu insa unde am ajuns dar nu am gasit numele dealurilor...iar referirea la Crisan era o simpla aluzie la capii rascoalei de la 1784...multumesc pentru apreciere Carpati.org


Luni, 28 mai 2012 - 17:13  


 




Trebuie sa te autentifici pentru a putea adauga un comentariu

 
0,0634 secunde

GetaMap.org | Maps from all over the world | ro | fr | es | de | Calculator distante
ViewWeather.com - A new way to view the weather | nl.ViewWeather.com | sv.ViewWeather.com
Regulament carpati.org
© copyright (2004 - 2021) www.carpati.org