Pe cararile mistretilor. Singur în Penteleu. (Muntii Penteleu)

Când am scris aceste gânduri, sau măcar o parte din ele, eram în cort, pregătit de somn după o noapte nedormită și o zi lungă, lângă stația meteorologică din Munții Penteleu, sub vârful cu același nume. Deși rândurile ce urmează conțin și date de interes comun, precum detalii despre accesul în zona munților Penteleu, detaliile traseului urmat și alte curiozități ce se învârt în jurul aceleiași note, îmi cer scuze încă de pe-acum față de cei pe care îi vor plictisi detaliile legate de persoana mea, despre experiențele și trăirile avute pe parcursul celor 24 de ore petrecute pe cărările Penteleului.

Munții Penteleu fac parte din grupa Carpaților de Curbură, fiind încadrați în Munții Buzăului. Cu cei 1772m ai săi, vârful Penteleu este cel mai înalt vârf din Carpații de Curbură și oferă o priveliște cuprinzătoare în toate direcțiile, piramida sa străjuind cotul arcului carpatic ca un martor etern. Principala localitate de acces în masiv este satul Varlaam, aflat la confluența râurilor Bâsca Mare și Bâsca Mică, ambele venite din Munții Vrancei și limite ale Munților Penteleu. Varlaam este ușor accesibil prin DJ203K Nehoiașu - Gura Teghii, ce se desprinde din DN10 Buzău - Brașov, la aproximati 1km de orașul Nehoiu.

O după amiază de duminică în Varlaam este foarte diferită față de una dintr-un sat obișnuit din această parte a țării, de la câmpie. Strada este pustie, curțile închise. Nu vezi fețe curioase printre zăbrelele gardurilor. Magazinul mixt, un obișnuit al atâtor sate, este gol, iar vânzătorul plictisit nu are rest să dea la bancnote mari, semn că nu a avut prea mulți clienți astăzi. Poate că doar mi se pare, însă timpul curge altfel în satele de munte și nu pot să nu mă gândesc la satele de pe versantul estic al Pietrei Craiului, Măgura, Peștera și Șirnea, niște sate de o frumusețe rară în care pare că nimic nu s-a schimbat de veacuri.

Pe măsură ce te îndepărtezi de inima muntelui și te îndrepți către lumea civilizată a soșelei naționale, satele și locuitorii își schimbă rapid fațele. Bodegile pline de săteni gălăgioși, bătrâni la poartă și adolescente la plimbare prin praful ulițelor. O radiografie tristă a societății rurale românești.

 

Am plecat din București la ora 6.30, din Autogara Filaret, și am ajuns la ora 10.45 în Nehoiu; cursa costă 27 de lei, autocarul este curat și dotat cu aer condiționat. Legătura spre Varlaam a fost la ora 12.30 într-un autocar micuț, dar cochet. Costă 5 lei și drumul durează o oră. Șoferul îmi spune că recent s-a schimbat orarul curselor Nehoiu-Varlaam (asta explică de ce nu a venit nimic la ora 11, așa cum mă așteptam) și că ultima cursă de întoarcere a doua zi este la ora 14. Orarul nefericit al acestor curse m-a făcut să strâmb din nas în sinea mea, dându-mi peste cap traseele pe care aș fi vrut să le fac. La urcare am fost presat de lăsarea nopții, iar la coborâre de prinderea autocarului de întoarcere în Nehoiu, iar traseele au fost modificate drastic.

Hotărât, în cele din urmă, asupra traseului de urcare, pornesc din centrul satului Varlaam pe drumul ce parcurge valea râului Bâsca Mare, care separă Munții Podu Calului de Penteleu. Munții Podu Calului sunt un alt masiv al Buzăului, mai scunzi și mai împăduriți decât vecinul de la nord, cu mai puține locuri de belvedere, însă sălbatici, foarte curați și casă unor cai semisălbatici superbi. Am fost acolo în urmă cu două săptămâni, într-o tură propusă și organizată de Ioan Stoenică; jurnalul turei îl puteți citi pe blogul său.

Drumul șerpuiește pe coasta muntelui cale de aproximativ 7km până întâlnește podul de beton care îl poartă pe versantul Penteleului. La scurtă distanță de acest pod se desprinde drumul forestier Cernatu, care urcă pe valea râului cu același nume până la stâna omonimă, situată la ieșirea în golul alpin, la o altitudine de aproximativ 1400m. Drumul nu este spectaculos, pădurea deasă de pe partea râului nepermițând drumețului să se bucure așa cum se cuvine de priveliștea culmilor Viforâta și Monteoru. Traseul turistic marcat cu bandă roșie (BR) se înscrie pe acest drum forestier, pe care îl scurtează la serpentinele mai largi; marcajul este rar și apare de obicei la intrarea pe scurtături. Ce mi-a plăcut la acest drum este că, dincolo de urmele de cauciucuri lăsate de utilajele destinate exploatărilor forestiere din zonă și urmele copitelor cailor pădurarilor, sunt puține urme ale trecerii omului. Nu am văzut ambalaje de biscuiți, cutii de bere, recipiente din plastic sau declarații de dragoste eternă scrijelite în scoarța copacilor.

După aproximativ 3 ore ajung la stâna Cernatu, de unde priveliștile încep să se deschidă. Pe măsură ce urc, în spate, culmile din Podu Calului se dezvăluie din ce în ce mai tare, iar în față își face apariția vârful Penteleu, ușor de recunoscut prin forma sa de piramidă, antena din apropierea sa și stația meteo de la poale.

După ce treci de stână, drumul devine brusc mai obositor, panta este mai mare și ultimele 40 de minute, cât am făcut până la stația meteo, mi s-au părut cele mai solicitante din punct de vedere fizic. Odată ajuns la stație, dau binețe meteorologului de serviciu și mă interesez asupra unui loc cât mai bun pentru cort. Îl întreb dacă știe cum va bate vântul la noapte, îmi spune însă că nu va bate dintr-o singură direcție. "Ce vând bezmetic!", îmi zic în gând. La recomandarea sa așez cortul lângă băncuța din preajma cabanei, au mai stat și alții acolo. Se vede ușor asta, este o găleată de metal plină de resturi menajere, ambalaje și conserve goale. Nu-mi place asta, odată fiindcă strică aspectul zonei și a doua oară pentru că orice rest de mâncare poate atrage animalele sălbatice. Îmi asum riscul, totuși, și montez cortul apoi fug să mă aprovizionez cu apă de la izvorul din apropiere. Deși am plecat cu gândul de a urca până pe vârf, oboseala și vântul puternic mă fac să abandonez ideea și mă îndrept încet spre cort, fac câteva fotografii și, după câteva clipe de gândire, adorm rapid.

 Mă trezesc însă niște foșnete, niște sunete ca de pași. E ora 4. La început am crezut că e doar vântul, însă ritmicitatea sunetelor nu mă lasă să-mi iau gândul de la pași. Fac un pic de gălăgie, însă, deși intensitatea pașilor s-a rărit, tot se auzeau. Mă găndesc totuși că dacă era vreun animal mare, precum un urs sau un cerb, s-ar fi auzit niște pași mult mai greoi, însă ce auzeam eu erau niște pași la suprafața ierbii. Adorm la loc, fără alte griji. Când m-am trezit am aflat ce a fost până la urmă, urmele proaspete de mistreț din jurul unei bălți trădând intrusul. Deși mistreții sunt animale de turmă, masculii bătrâni sunt de multe ori solitari. O fi fost vreunul mai curios și s-a gândit să-mi facă o vizită neanunțată, cine știe?

Nu pot să nu remarc cum, odată cu ivirea soarelui de după creste, întreagul peisaj își schimbă brusc culoarea, de parcă anotimpurile s-a schimba cât ai pocni din degete. Ierburi care la apus erau arămii și ruginii devin acum aurii și verzi, pline de viață și căldură.

Cumva mă simt parte a acestei schimbări. Bine odihnit de aerul muntelui și îmbătat cu miracolul ce mă înconjoară, mă pregătesc de plecare. Pierd însă timp la strângerea cortului, vântul puternic impunându-și voința. Nici eu nu am vrut să împachetez cortul cum o fi, așa că am pierdut vreo 30 de minute peste ora la care îmi propusesem s-o iau din loc. "Ce vânt bezmetic!", îmi zic.

Urcușul până pe vârf are o pantă considerabilă, asemănătoare cu cea dintre stâna Cernatu și stația meteo. Odihnit fiind însă, înfrunt vântul puternic ce-mi șuieră pe la urechi și parcurg diferența de nivel de 100m în aproximativ 15 minute și iată-mă, sunt cel mai înalt din Carpații de Curbură! Priveliștea oferită de vârf este impresionantă. În toate direcțiile, cât vezi cu ochii se întind numai culmi muntoase, începând cu Munții Vrancei, la nord și terminând cu siluetele munților Ciucaș, Baiului și Neamțului, la sud-vest. Sunt sigur că în diminețile clare de iarnă se văd și Bucegii.

De pe vârf încep să cobor spre culmea Viforâta, fără potecă. Hărțile pe care le am indică existența uneia, însă sunt vechi și realitatea din teren este alta. Culmea Viforâta oferă priveliști cuprinzătoare asupra muntelui Cernatu, pe unde am urcat, și asupra muntelui Monteoru, pe potecile căruia mi-ar fi plăcut să se desfășoare călătoria mea - este o zonă mult mai sălbatică decât cea prin care am trecut.

Analizând orizontul și harta, mă orientez rapid și cobor în pădure. Covorul de frunze moarte așternut sub picioarele mele este brăzdat de o mulțime de hățașuri pline de urme de animale, de mistreț, în special. Atât de mult îmi place acest covor al pădurii, îmi place să aud foșnetul frunzelor sub pași, îmi place să-i simt moliciunea când sar și să zvâcnesc rapid când uneori parcă mă trage în interior. Prin deșis deslușesc susurul unui pârâiaș, îl găsesc și încep să cobor de-a lungul său. Ocolesc pe cât posibil zonele de noroi abundent (deși inevitabil îmi murdăresc noii bocanci) și pășesc cu grijă peste copacii doborâți. Mulți sunt putreziți, dacă nu ai grijă când calci peste ei, să îi încerci înainte, riști să-ți afunzi piciorul cu totul în trunchi. Și asta iubesc la pădure. Îmi place sunetul sec, fără ecou, al lemnului putrezit. La un moment dat aud zgomotul produs de o apă mai mare și trag concluzia că e vorba de apa Cernatului. Cobor și urc malurile abrupte ale acestuia, am mare grijă la trunchiurile prăbușite în apă, foarte alunecoase și ies în drumul forestier Cernatu, același pe care am urcat la venire. Presat fiind de timp, ultimul autobuz către Nehoiu plecând în cursă la ora 14, grăbesc pasul și am grijă să nu mai ratez nicio scurtătură, așa cum am făcut la urcare. Ultima scurtătură, cea mai importantă, de desprinde de la intersecția cu drumul forestier Vâna Mare (locul este marcat de o barieră și un izvor cu măsuță și băncuță), coboară abrupt foarte aproape de podul de beton de peste apa râului Bâsca Mare, scurtând asfel considerabil drumul. La sosire nu am zărit intrarea pe această scurtătură.

Cu dureri de tălpi și după 2km parcurși în căruță ajung în Varlaam, la 15 minute după plecarea autobuzului. Nu-mi rămâne de ales decât să mă odihnesc un pic și să continui mai departe pe jos, în speranța că voi prinde o ocazie spre Nehoiu, în caz contrar șansele de a ajunge luni în București scăzând considerabil - drumul are 16km. Ocazia apare de-abia în satul Nemerțea, după ce am parcurs mai bine de 10 km de la Varlaam. Prind autobuzul de la ora 17 spre Buzău (9 lei) și ajung seara în București, obosit, cu dureri de tălpi și bocancii murdari, dar mulțumit de excursie și bucuros că am spart în sfârșit gheața cu dormitul singur în cort.

 

Atras de vraja Munților Podu Calului, mi-am dorit mult să revin în Munții Buzăului. În viitorul apropiat intenționez să urc pe potecile Munților Siriu și pe cele din Culmea Ivănețu, ambele din aceeași zonă a Munților Buzăului. Culmea Ivănețu este presărată cu biserici rupestre și chilii, o veritabilă capsulă a timpului, poate unul dintre locurile care dădeau sens zicalei "codru-i frate cu românul".

Nu știu ce reacție să am față de turismul slab dezvoltat din unele zone ale țării. Este trist, pe de o parte, că multă lume înțelege prin "munte" doar Bucegi, Făgăraș și Piatra Craiului, însă reversul medaliei este că locuri superbe, precum Munții Buzăului, rămân naturale, sălbatice, neatinse de acele atât de numeroase exemplare de porcus turistus din masivele menționate anterior. Poate că este mai bine așa.

andrei, 6-9 august 2011

Mai multe fotografii pot fi vizualizate aici:

https://picasaweb.google.com/116625059267985636704/PeCararileMistretilorPenteleu2011 .

Marţi, 9 august 2011 - 23:05 
Afisari: 12,349 


baumwolle
(admin)