Pe carari cu soare si ploaie in Piatra Mare (Muntii Piatra Mare)

Moto:

 

Eu sunt un melc cu casa-n spinare,

Iar tu ... o testoasa draga,

De-ar sti toti ce amintiri ne leaga,

Un munte, un cort, un varf ...

 

Participanţi: Razvan (razvan_ilie), Oana (oanam), Florin (grafit), Andy (darkmoon), Andreea (balbarau), Irina (crinuta) si Andrei, Dana (shanti), subsemnata (alexandra.p) si Cristi

SAMBĂTĂ: 3.07.2010: TRASEUL: Halta Timisu de Jos - Dambu Morii - Canionul 7 Scari - Cabana Piatra Mare (BG - 5h)

 

Desi am aflat de Sapte Scari acu cativa ani, cand mi-a povestit un coleg, abia anul acesta am reusit sa pun la cale o tura in Piatra Mare, care sa includă neapărat Canionul la care tot visam de atata timp. O sa ziceți așa şi? Pai, vremea nu era prea de acord cu mine. Eu ziceam ca plec, ea zicea ca ploua.. Văd însa într-o zi tura lui Răzvan şi zic: c-o ploua, că n-o ploua, eu mă duc in Piatra Mare! Am zis! :) Deja mă săturasem să aştept şi ăsta a fost imboldul de care aveam nevoie.

Așa ca sâmbătă, 3 iulie, ora 11 coborâm în halta Timişu de Jos din personalul ăla de merge ca melcu’... Vremea e superbă şi mă gândesc dacă avem oare norocul să ne plouă doar la noapte.

 

După cam 30 de minute de mers pe DN1, ajungem la Dâmbu Morii şi ne reunim cu jumătatea grupului care a venit cu maşina. O mică pauză în care se mai echipează lumea şi pornim. Am mers muuult tare de tot (vreo 10 minute) şi ne oprim la Cafe bar :))) Nu sunt băutoare de cafea, aşa ca tot ce fac e sa admir peisajul.

 

După ce trupa a terminat cu cicoarea magica, pornim la drum. Mergem cum îmi place mie cel mai tare, pe lângă pârâu, şi deja mă fura peisajul, sunetele apei şi ale pădurii îmi încântă urechile şi încep să uit un pic de durerea de spate care s-a instalat destul de repejor…

 

La soare era deja foarte cald, însă intram repede în pădure şi răcoarea ne liniștește un pic.

 

Într-o ora am ajuns. E ceva lume, dar în jurul meu dispare tot când vad prima scara. Am făcut câteva poze una după alta la același lucru, aşa de frumos era, mă simţeam ca într-un peisaj din ăla din cărţile cu povesti pentru copii. Şi eu evident, mă simţeam ca un copil mic.

 

Mi-am pus repejor husa pe rucsac şi pelerina pe mine şi am fost gata de urcat.

De aici s-a cam rupt firul. Urcam fiecare scară cu o sete extraordinară, inima îmi bătea în piept de parca vroia să iasă, eram super fericita… nici nu ştiu cum sa zic. Am realizat în ultimul timp ca mereu când povestesc ce simt când sunt pe munte, efectiv nu-mi găsesc cuvintele, e o fericire pe care nu o pot exprima prea uşor…

 

Scara cea mare evident mi-a plăcut cel mai tare! Pelerina s-a dovedit a fi utilă, mai ales că la începutul scării parca mi-a turnat cineva o găleata pe mana stângă. A fost super fun! Mi-am udat un pic şi pantalonii dar s-au uscat repede.

 

Când s-a terminat eram încă toata un zâmbet, însă mi s-a părut că a fost mult prea scurt. Vroiam sa „mă mai dau o dată”, şi înc-o dată… :)

 

După o mică pauză la intersecția de trasee am pornit urcuşul prin pădure. După ceva timp, eu deja obosisem niţel, şi mă uit la Răzvan: el n-avea nicio treaba. Alerga de colo colo parcă înnebunit de toate speciile de flori şi toate gazele pe care le întâlneam în drum, şi le făcea poze macro la fiecare dintre ele, şi din toate unghiurile. Prezint în continuare o selecţie a pozelor pe care le-a făcut, căci tare frumoase mai sunt!

 

 

Se pare că a avut mare noroc şi talent de a prins o grămadă de vietăţi, care mai de care mai ataşate de flori, sau de noi :)

Puţin înainte de ora 16 am fost la cabană. Yupppiii!!! Eram destul de obosita dar mi-a dispărut orice durere când am văzut cu ochii mei ceea ce văzusem pană atunci doar în poze. Efectiv îmi venea să mă tăvălesc pe jos, pentru că iubesc verdele ierbii, măgarii i-au fugărit de colo acolo de i-am înnebunit ca să le fac poze, câinii de la cabană mi s-au părut bestiali, mai ales că ştiu să dea “lăbuţa” … totul era super!

Imediat ce am ajuns ne-am găsit locuşorul nostru şi ne-am montat corturile. A ieşit o tabără tare frumoasă, de care am fost tare mândră.

 

Toată ziua cerul a fost destul de senin, din ce puteam să văd printre copaci în pădure, însă când am ajuns la cabană norii de ploaie se cam adunaseră şi am renunţat la traseul până pe vârf, de teamă să nu ne prindă ploaia, şi mai ales că nu era nicio treabă dacă ajungeam sus şi nu vedeam nimic. Şi bine am făcut, pentru că mai târziu a început să plouă serios.

 

Mi-a părut rău că nu am mai ajuns pe vârf, dar mi-a promis Răzvan că în septembrie mai face o tură în Piatra Mare, prin Tamina, şi atunci o să mergem şi pe vârf, aşa că m-am liniştit :D

 

Am avut totuşi timp să stăm un pic pe izoprene pe iarba, în faţa cabanei, dar apoi a început să picure şi ne-am refugiat în cabană. A plouat în vreo 2 reprize, după care a început zdravăn, de nu te mai vedeai om cu persoană afară. Am avut însă parte de un spectacol extraordinar de culori într-o pauză dintre primele ploicele, în care am prins şi un curcubeu. Toata lumea îşi înşfăcase aparatul şi făcea poze de zor, de parcă era şedinţă foto. Genial a fost!

 

 

Am încins apoi un joc de cărţi, la care deşi nu am participat, am râs pe burtă. Era atâta voie bună şi ne simţeam aşa bine unii cu alţii de parcă ne ştiam de o viaţă.

 

 

Pe la 9 jumate însă, am decis să mă duc la cort, chiar dacă ploua. Bineînţeles că m-am udat ca naiba, chiar dacă aveam geacă, şi că peste 30 de minute ploaia s-a oprit. Parcă îi şi vedeam pe măgarii ăia cu o pancarta pe care scria Jackass (adică eu, desigur), ca la MTV.

 

Un somn tare dulce am avut, cu micile excepţii când mă trezeam să mă târăsc ca o râmă, pentru că alunecam la vale, dar m-am simţit mult mai bine când am aflat dimineaţă că nu am fost singura. :)

 

DUMINICĂ: 4.07.2010: TRASEUL: Cabana Piatra Mare - Peştera de Gheaţă - Dâmbu Morii (BA + PR) - Halta Timişul de Jos (4 h)

 

Am avut o trezire şi mai dulce, când am deschis ochii şi mi-am dat seama unde sunt şi când am scos capul din cort să miros aerul curat de munte.

 

Vremea nu mai era chiar aşa bună, însă nu ploua. La 9:30 am pornit pe banda albastra spre Peştera de Gheaţă. La început traseul merge un pic prin balarii, unde n-am putut decat sa ma bucur ca am pantaloni lungi pe mine :)

 

După o oră am ajuns la indicatorul care arată spre peşteră. Aici am lăsat rucsacurile şi am coborât câteva minute până la gura peşterii. Dacă nu scria cu roşu pe perete, nici că ţi-ai fi dat seama că prin crăpătura aia super îngustă se intră într-o peşteră. Nu citisem nimic despre această peşteră şi nu mică mi-a fost mirarea să văd în ce constă de fapt. În peştera asta nu se INTRĂ, ci se URCĂ / CAŢĂRĂ. Când am văzut săritorile alea, am zic că nu-i adevărat.

 

Răzvan a fost aşa de convingător (sau poate am eu foarte multă încredere în el) astfel că am fost super hotărâtă să încerc, mai ales că a zis că mă ajută :)

 

La două dintre săritorile alea am crezut că e imposibil să le urc, deşi Răzvan le urca înaintea mea, dar el se căţăra de parcă era păianjen, aşa că nu se pune.. :)))

 

De la un punct încolo am avut mari dubii că mă voi întoarce întreagă, mai ales când mă gândeam la coborâre. Însă cu ajutorul lui Răzvan, bineînţeles, am ajuns atât eu, cât şi Dana, foarte întrege, înapoi la baza peşterii. M-am murdărit ca un porc, bineînţeles, pentru că atunci când apelezi la metoda foarte tehnică de a te da jos punându-te în fund, e cam inevitabil să nu iei pe pantaloni tot noroiul. Pantalonii mei super moi de polar arătau jalnic, aveam mizerie pe sub unghii, dar ce mai conta? Mi-a plăcut la nebunie şi asta e tot ce contează!

 

Am urcat înapoi la rucsacuri şi ne-am continuat traseul pe punct roşu, destul de repejor până la Şirul Stâncilor, pentru că ne grăbeam să prindem trenul. La Şirul Stâncilor din nou mi-a plăcut tare mult, mă picura în cap, probabil pentru că se scurgea apă de pe perete după ploile ce căzuseră, dar din nou, nu mai conta, şi nu mă deranja câtuşi de puţin. Eu erau ocupată să casc gura la peretele ală imens, care părea că nu se mai termină.

 

Când am ajuns jos şi n-am uitat în urmă să vedem de unde venim, sus se vedea că se rup norii. Ne-am gândit la colegii veniţi cu maşina, de care ne despărţisem sus ca să meargă pe vârf, pentru că ei nu se grăbeau la vreun tren, şi ne-am dat seama că probabil i-a prins ploaia. Ei, dar sunt băieţi mari, aşa că s-au descurcat. :)

 

Jos la Dâmbu Morii am ajuns pe la ora 13. Erau tot felul de muzici şi grătare în toi, aşa că am luat frumos direcţia haltei, cu gândul să mâncăm câte ceva când ajungem acolo.

 

Cu 5 minute înainte să ajungem în haltă a început să ne plouă şi pe noi cu găleata. Aveam noi pelerine, dar când am ajuns în haltă şi ne-am dat seama că nu e nici un adăpost sub care să ne băgăm…. am început să căutăm soluţii. Cea mai la îndemnă fiind, evident, nişte boscheţi :)))

 

La început am fost destul de sceptici, însă când am văzut că înăuntruchiar nu ploua, ci doar picura din an în paşte, ne-am luat în primire boscheţii. Nu era doar nişte simpli boscheţi, ci un fel de copaci / boscheţi care formau efectiv un cuib, care se vedea ca a mai fost folosit şi în alte ocazii si de alţii, probabil tot pe timp de ploaie.

 

Ne-am pus frumos 2 izoprene pe jos, am pus-o de un picnic şi am mâncat. Noi aveam o treabă doar, ce naiba? Cu sandvişuri, cu borcane de zacuscă cumpărate de la magazin, Răzvan cu o supă şi piure la primus… Ce să mai, a fost de pomină, şi atunci mi-am dat seama că aşa de multe lucruri faine am făcut şi am văzut în doar doua zile, încât a făcut ca asta să fie o tură pe care probabil n-o s-o uit nici la 70 de ani, când sper eu, o să merg cu nepoţii pe munte şi o să le zic despre tura asta.. „Să vă povestesc maică, io când eram în tinereţe…...”

 

Mii de mulţumiri lui Răzvan pentru ajutor, pentru organizare, pentru absolut tot!!! Un om cu adevărat deosebit! Şi desigur şi colegilor de tură că au fost o companie aşa plăcută!

Luni, 19 iulie 2010 - 17:49 
Afisari: 2,707 


alexandra.p