Pe-un picior de plai, pe-o brana de rai - Brana Portitei (Muntii Bucegi)
12 septembrie 2012
Uraaa! Începutul anului școlar se amână cu o săptămână,
iar vara nu se lasă urnită din loc. Combinație perfectă pentru încă o drumeție la munte
fără stresul temelor care-așteaptă pe birou să fie terminate până duminică seara.
Cu câteva zile mai înainte Iulia urcase Valea Albă, o reeditare a turei de-acum un an.
Tură lungă, dacă punem la socoteală și coborârea pe Valea Jepilor, destul de solicitantă
după o zi plină. Dacă acum un an o obosise lungimea turei, de data aceasta ceea ce a supărat-o
pe final a fost mărimea bocancilor. După o zi de mers piciorul se umflă puțin,
iar dacă dimineața intră aproape ca turnat, seara nu prea mai încape confortabil. Drept urmare, ca să mai tragem
de bocanci o lună-două, pe finalul lor de mandat, vom aborda ture mai scurte, de toamnă.
Vremea însă ne face cu ochiul și nu ne lasă inima să abandonăm deja Bucegii pentru vecinii lui mai mici.
Dar pe unde să mergem ca să nu ne obosim prea tare, și să și privim din primele rânduri spectacolul
de piatră și lumină al împărăției stâncilor? Cât mai aproape de Bușteni? Evident, Portița nu are contracandidat.

Muntele Caraiman și Portița
Și ca să fie o tură lejeră cu adevărat, nu ne-am mai trezit în toiul nopții pentru a prinde primul tren.
O oră în plus de somn, o oră în plus și pentru acumulatorii ce-au dormit în priză,
eu amintindu-mi abia seara târziu că nu mai am combustibil în aparatul foto. Bine odihniți,
Iulia, acumulatorii și cu mine, coborâm la 9 în Bușteni, oră la care soarele de vară târzie
își ambalează deja centrala termică. Conform tradiției, tura începe în părculețul copiilor
din fața cofetăriei.

Toboganul dintre Clăi (Valea Seacă) și toboganul din fața cofetăriei
La telecabină e liniște. Miercuri fiind, nu prea sunt clienți. Tot fără clienți stau la taclale
pe marginea străzii șoferii zecilor de jeepuri ale firmelor ce fac ture la Babele, Sfinx și Cruce, via Șaua Dichiului.
O afacere în plin avânt, cu acordul PNB. O fi bine, o fi rău?
Intrăm în traseul arhicunoscut ce urcă la cabana Caraiman, crucea albastră presărată cu cruci de metal pe margine.
Prin luminișul drumului ce duce spre
fosta carieră se întrezărește obiectivul nostru, Brâul Portiței.

În vizor - Portița. VS - Valea Spumoasă, VÎ - Vâlcelul Înspumat
Din unghiul acesta, noi fiind la poale, brâul foarte sus, nu prea este clar pe unde vom umbla.
Linia de brazi care se vede coborănd în diagonală la stânga Portiței este creasta ce coboară
spre Vârful Înflorit. Brâul Portiței este ascuns în spatele acestuia, la fel și o bună parte
a peretelui ce-o străjuiește, căruia i se vede doar creștetul.
Poteca părăsește drumul carierei, intră în pădurea de pe versantul Jepilor și
doar arareori mai ghicim printre frunze câte ceva din avanpostul sud-estic al Caraimanului,
Colțul Berbecului, de fiecare dată din unghiuri inedite.

Valea Jepilor - zona de mijloc
Urcând pentru a treia oară Valea Jepilor, pe care a mai parcurs-o și la coborâre
nu mai departe decât în ultimul weekend, Iuliei îi sunt deja foarte familiare locurile, astfel că
mă anunță din timp când vine prima traversare a pârâului (sec la vremea asta din an,
și mai ales după atâta secetă), a doua traversare și apoi a treia.
Unde ne și oprim pentru gustarea de dimineață.

După atâta urcuș, merge un sandwich.
Tot aici ajungem din urmă singurii oameni pe care-i întâlnim la urcare. O familie, tot cu un copil
de vârsta Iuliei, ce urcă spre Babele. Este mijlocul săptămânii, este liniște deplină pe Valea Jepilor,
numai bună de admirat una din cele mai frumoase văi ale Bucegilor, atunci când nu e poluată de răcnetele, praful și
manelele gâjâite pe mobil ale umblătorilor cu pantofi de ocazie. În timp ce stomacurile sunt ocupate
cu recepția pachețelelor cu mâncare, ochii se plimbă nestingheriți peste locurile pe unde vom umbla curând.
Surpriză! De sus ne veghează, cu arcadele încruntate, o fisură frumoasă dar uitată, de care am aflat
abia de curând:

Fisura de la Scări (4A)
Nu ratez ocazia de a o înhăța în memoria aparatului foto, căci, deși am colindat de nenumărate ori
pe Valea Jepilor, nu am remarcat-o niciodată până astăzi, nici n-am găsit vreun portret de-al ei prin pozele mele,
și nici pe net nu am găsit vreo imagine măcar. Așadar iat-o!
Pe platoul de pe creștetul peretelui cu fisura vom servi la întoarcere prânzul.
Cu stomacurile și ochii deopotrivă de mulțumiți, după câteva minute pășim
pe scările de piatră de lângă care se înalță fisura.
Curând atingem firul Șiștoaca Dracilor, adică Vâlcelul lui Beldie. Părăsim serpentinele pline de praf
ale traseului marcat și urcăm pe lângă firul vâlcelului căutând din priviri poteca brâului.

Vâlcelul Beldie
Ne angajăm pe potecuța firavă, dar totuși clară, care urmărește întreg Brâul Portiței.
O vom urma cu fidelitate pentru că altfel pantele de iarbă nu sunt prea confortabile la mers
și pe deasupra sunt și destul de înclinate, suficient cât să-ți taie pofta de admirat
din mers împrejurimile. Încă de la început brâul este vegheat de contraforturile Caraimanului,
pe sub care se strecoară din vâlcel în vâlcel.

Creastă stâncoasă în dreapta Vâlcelului Beldie
Pe măsură ce înaintăm pe brâu înspre est, Valea Jepilor coboară din ce în ce mai mult,
și curând nu îi mai vedem firul și poteca, ascunse de pragurile abrupte pe care se desfășoară
Brâul Portiței. Cei cu care ne-am întâlnit cu o jumătate de oră mai înainte sunt acum simple
punctulețe colorate ce se mișcă încet de tot pe serpentinele Vâlcelului Zăpezilor.
După prima unduire a brâului surpriză! La câțiva metri înaintea noastră, fix în potecă,
se odihnea la umbra unui pâlc de zade o familie fericită, două capre negre adulte și un ieduț.
Vântul abia adie, dinspre creastă, de aceea nu ne-au remarcat decât după ce am apărut de
dincolo de micul prag înierbat.

Doamnă capră, ne dați voie să trecem?
Am apucat două instantanee. Până să mai potrivesc reglajele aparatului, țuști, au tulit-o pe brâu.
De la înălțimea brâului, Valea Jepilor se vede mult mai frumoasă decât din poteca turistică,
răsplătindu-ne îndrăzneala cu panorame pitorești. Cred că primăvara aici este locul ideal din care se
poate admira întreaga Cascadă a Caraimanului ce pare că joacă special pentru spectatorii așezați pe brâu.

Valea Jepilor, zona superioară
Traversăm apoi un picior mai larg și ceva mai ridicat desprins din pereții Caraimanului,
pe creștetul contrafortului dintre firele vâlcelelor Beldie și Înțepenit, cel cu Fisura de la Scări.
Zadele și brazii se avântă din laterale pe pereții contrafortului asaltându-l până sus de tot.
Poteca trece printr-un pâlc de zade mângâietoare, dincolo de care reîntâlnim mica familie,
ce din nou o zbughește din loc, de data aceasta în jos, înspre vâlcelul împădurit.
Intrăm și noi în bazinul Vâlcelului Cuminte (Vâlcelul Înțepenit).

Polița lui Dan Oprescu
Poteca taie vâlcelul pe curba de nivel, urmărind sinuozitățile acesteia. Deși traseul brânei este scurt,
fiecare vâlcel vine la întîlnire cu lumea lui inedită de stâncării,
astfel că sărind mereu dintr-un univers în altul, mereu diferit, drumul până la Portiță nu pare scurt.

Zona superioară a Văii Jepilor rămâne în urmă;
nu se mai zărește de după muchia pe care am ocolit-o.
Alte locuri îmi captează atenția, dar și admirația pentru cei care le-au bătut cu piciorul.
Revăd imagini ce-mi sunt familiare din pozele unor carpatiști
ce-au urcat toamna trecută din vale până aici direct pe vâlcel:

Vâlcelul Cuminte
Aici pare într-adevăr cuminte, dar panta lui crește pe măsură ce privirea fuge spre vale
și se pierde la un moment dat, semn că nu-i o simplă plimbare abordarea lui, ca să nu mai vorbesc de datul la vale.
Din firul Văii Jepilor vâlcelul se prezintă fioros rău,
numele de Înțepenit fiindu-i mult mai potrivit pentru buștenii înțepeniți în lungul horn stâncos
prin care debușează.

După traversarea Vâlcelului Cuminte
Trecem pe sub Polița lui Oprescu printr-un alt pâlc de conifere ce urcă din vale până aici.
Ieșim din mica pădurice fix în Creasta Brânelor, în șaua lungă a Târlei Berbecilor. Creasta Brânelor separă
bazinul Văii Jepilor, înspre care se lasă în jos de aici Vâlcelul Țițeica, de cel al Văii Spumoase.
Ceea ce impresionează cel mai mult călătorul ajuns în acest loc este priveliștea care i se dezvăluie
brusc spre nord:

Peretele Portiței
Un perete vertical masiv ce poartă pe umeri un univers de țancuri, scocuri și brâne.
Potecuța ne va duce drept spre acesta. Yes! Până la el avem de traversat mai întâi o scurtă vîlcea
împădurită și dosită la umbra versantului Crestei Brânelor. Pentru câteva clipe zărim Bușteniul
prin adâncitura vâlcelei flancată de brazi înalți. Ceva mai încolo intrăm în amfiteatrul însorit al Spumoasei.

Valea Spumoasă în amonte de Brâul Portiței
Încă un pic și iată-ne la baza Peretelui Portiței! Poteca se ține strâns lipită de perete,
de teama Văii Spumoase ce vrea parcă să muște din brâul firav ce-l încinge.

Înclinarea consistentă și constantă a pantelor înierbate, tăiate de potecuța firavă,
pune la încercare atenția noastră. Micile obstacole din potecă, oricât de inofensive ar părea,
trebuie abordate cu grijă, căci gura larg deschisă a hăului din vale e gata să înfulece
orice neatenție sau dezechilibru.

Toată atenția și toate gândurile trebuie concentrate la pașii pe care-i facem.
O rog pe Iulia să amâne ce are de povestit, și are mereu multe să-mi povestească, până
se domolesc locurile sau până la prima pauză.
Pauză binevenită pentru a admira în voie sălbăticia
Văii Spumoase, cea a cărei gură prăpăstioasă se cască încă amenințător la noi.
Iulia profită de pauză pentru a-mi relata cu lux de amănunte ceea ce avea să-mi povestească.

Deasupra unui fir secundar al Văii Spumoase (Vâlcelul Tremuriciului)
Valea Spumoasă, deși este în prezent puțin umblată, a fost multe decenii,
până la construcția telecabinei, protagonista multor știri din ziarele vremii. Vechi traseu
al buștenarilor spre platou - alături de clasica potecă de sub funicularul fabricii fraților Schiel
de pe Valea Urlătorii - are un parcurs întortocheat, care ocolește capcanele dinspre Valea Jepilor,
săritoarea lui Magheriu și cascadele vecinului Înspumat.
Crucile de la Magheriu au pecetluit neatenția celor care au căzut în capcanele acestea.

Tremuriciului, Spumoasa. În plan secund Târla Berbecilor, de unde am venit.
La capătul peretelui poteca începe să urce repejor spre un mic picior al brânei.
Ne strecurăm printre doi, trei brăduți și deodată, ajunși pe mica ridicătură,
se ivește la numai câțiva metri în fața noastră, Portița.

Portița Caraimanului
Dar mai avem un hop de trecut. Între noi și Portiță brâna este întreruptă și
traversarea se face pe niște trepte înguste deasupra unei pante amețitoare.
Prize pe stânca din stânga sunt din belșug, dar numărul lor trebuie împărțit la cantitatea de adrenalină
pe care o livrează prăpastia din dreapta. Acest pasaj cheie al brânei
a fost recent asigurat cu un cablu trainic, o mană cerească pentru cei care ajung
pe-aici pe vreme rea. Reformulez pentru Iulia regula celor trei puncte de sprijin.
Două mâini țin cablul și-un picior pe brâna lată doar cât să stea bocancul comod pe ea,
sau ambele picioare convenabil pe trepte de stâncă
și-o mână încleștată pe cablu. Al patrulea membru al ecuației, fie mână, fie picior,
este singurul liber să zburde. Și așa, o mână, un picior, o mână, un picior,
traversarea se face fără teamă. Mi-au revenit însă în minte aventurile ei de la doi-trei
ani, din parcurile de joacă, când mă-ngrozeam privind-o cum își desprinde ambele mâini de pe leagăn,
sau rămânea atârnată de vreo bară a schelei strigând după ajutor. Iulia, prinde leagănul cu ambele mâini!
Iulia, ține-te de scară cu mâna! Iulia, nu apleca capul fără să te ții! Acum, mai mare fiind,
a respectat indicațiile mele și-a pășit apoi victorioasă pe mica platformă a Portiței.

Portița Caraimanului, avanpostul estic și cel mai înalt al brânei, ne oferă o panoramă frumoasă
asupra întregii Văi a Prahovei și a munților de dincolo.

Panorama Baiului, Buștenilor și Poienii Țapului
Vâjâie binișor vântul prin gaura Portiței. Ne punem polarele,
să iasă și poza în culori vesele.

Îmbrăcați bine, altă viață. Să tot stăm ore întregi la Portiță și tot nu ne-am sătura de privit!
Întoarcerea - pe drumul pe care am venit, pe sub Peretele Portiței.

O privire în sus:

Peretele Portiței
Peretele vertical, plin de fisuri și surplombe, a atras lumea cățărătorilor,
care au deschis mai multe trasee alpine. Cred că este tare faină senzația pe care o trăiesc aceștia
când de pe la jumătatea peretelui în sus li se dezvăluie Bușteniul la picioare!
Atârnați în surplombă deasupra Bușteniului.
Descățărăm privirea și o focalizăm pe poteca de la baza peretelui.
Grija de la venire trebuie păstrată intactă și la întoarcere,
căci panta înclinată a rămas între timp aceeași. Poate și mai multă grijă acum, după o jumătate de zi de umblat:

Pentru moment Portița s-a ascuns după colțul Peretelui Portiței.
Suntem în intrândul firului principal al Văii Spumoase, cel ce vine tocmai de sub Șaua Caraimanului.

Ascuns și el, dar după muchia înaltă desprinsă din Portiță spre Vârful Înflorit, Bușteniul
iese pas cu pas din culise arătându-se prin despicătura Văii Spumoase.

Ținta următoare - cofetăria "Floarea de Colț"
Încă puțin pe pantele împădurite ale Spumoasei și un urcuș scurt printre brăduți
ne scoate în orizontala odihnitoare din șaua Târlei Berbecilor. Berbeci ioc, bordeiul asemenea.
Zăbovim minute bune pentru a ne încărca cu imaginea splendidă a locurilor de unde tocmai am venit.
Cu cât stăm mai mult la încărcat, cu atât acumulatorii vor avea mai multă energie pentru zilele următoare.
Și-avem nevoie de multă energie căci va începe școala și năvălesc temele peste noi!

Brâul Portiței, Portița, Vârful Înflorit
Ne luăm rămas bun de la Portiță, cu promisiunea de a reveni într-o altă zi cu soare, și
cotim dreapta părăsind Valea Spumoasă pentru a intra pe flancul Jepilor.
Deja se văd locurile rezervate la separeu încă de dimineață, pentru masa de prânz.
Mai avem un pic până acolo: pe deasupra lui Țițeica, pe sub polița lui Oprescu,
tăind apoi bazinul mijlociu al Cumintelui,
regăsim în fine orizontala pierdută la Târlă pe un picior desprins din pereții Caraimanului.

Sub Cheia Brânelor
Înainte de prânzul festiv, o poză pentru marcarea drumeției de azi, să nu zică lumea
că am lăsat fata să umble de capul ei singură pe brâu.

Poza de grup
Locul unde am poposit este un mic platou deasupra peretelui vertical
brăzdat de sus până jos de Fisura de la Scări. Arunc o privire în vale.
Ea cade mai mult de o sută de metri. Brrrrrr!
Noroc că aparatul foto are ecranul rabatabil, să pot vedea și eu încadrarea când stau
pe buza prăpastiei, ținând aparatul cu mâna întinsă deasupra hăului și îndreptat spre fundul văii.

Deasupra intersecției Brâului lui Răducu cu Valea Jepilor
După un prânz savuros (cu garnitură de cipsuri - bucuria Iuliei) odihnă binemeritată
în iarba tomnatică dar încă moale, la umbra zadelor.
Toate lucrurile frumoase au însă un sfârșit.
Ne urnim greu, cu părerea de rău că trebuie să părăsim locurile astea fermecate.
Mai avem un pic până în Valea Jepilor. Trecem prin pâlcul de zade la umbra cărora se odihneau dimineața
locatarele patrupede ale brâului. Zade plăcute ochiului, prin verdele lor crud,
dar mai ales la atingere, cu acele lor catifelate.

Ajunși în Vâlcelul Beldie preferăm coborârea peste bolovanii din fir decât să inhalăm praful serpentinelor ce coboară
dinspre cabană. Vâlcelul este o simplă joacă aici, spre deosebire de brațele lui superioare care se înalță
amețitor spre Brâul Mare al Caraimanului printr-un amfiteatru de piatră cu rânduri de bancuțe de iarbă, Brâurile Mici.
Iulia este fericită că a adăugat încă un nemarcat în poșetuța ei cu trasee alpine.

Este abia ora 4. Coborârea pe Jepi va fi mult mai relaxată, nemaifiind presați de timp cum am fost cu trei zile înainte.
Astfel că Iulia ajunge în Bușteni veselă și cu gândul numai la cofetăria din fața părculețului. Comanda: un Foret Noire
si, bineînțeles, un Caraiman! Vă las pe voi să ghiciți cine a mâncat Caraimanul. Deși fiecare am gustat și din
prăjitura celuilalt, să nu fie niciunul din noi supărat.
În zilele ce au urmat, ca și după turele precedente, am bătut-o la cap pe Iulia să scrie o compunere,
așa, ca un exercițiu la Limba Română. De data asta au ieșit două pagini (cu tot cu ștersături):
Plimbare pe Brâul Portiței
Tata îmi promisese o plimbare în Bucegi, pe Valea Jepilor și pe Brâul Portiței.
Trebuia să urcăm Valea Jepilor. Urcarea a fost puțin interesantă deoarece era a patra oară,
dar o veveriță sprintenă m-a înviorat, apoi o băncuță ... un mic popas nu ne-ar strica, doar un minut.
Continuând urcarea, ieșim din pădure și trecem râul, care e secat.
În sfârșit am ajuns! Ne despărțim de Valea Jepilor. Pe brâu este liniște. Trei capre negre stau și pasc.
Ne ia cam o oră și jumătate până la portiță. La Portiță facem popas o jumătate de oră,
mâncăm un sandviș și facem câteva poze. Ne întoarcem pe unde am venit, și facem iar o pauză de masă.
Cipsuri, sandviș cu carne, niște suc. Apoi coborârea. La coborâre o capră neagră la numai
câțiva metri de noi [nota editorului: pe asta o uitasem!], altă surpriză!
Până să ajungem la poale ne-au trebuit vreo două ore. Dar prăjiturica promisă?
După multă mișcare merită o prăjitură! Miam! Apoi cu trenul înapoi acasă.
A fost o zi perfectă!
Iulia.
Un Photogoogleshop al zonei:

Brâul Portiței și versantul sudic al Caraimanului.
VB - Vâlcelul Beldie (Dracilor); VC - Vâlcelul Cuminte (Înțepenit); VȚ - Vâlcelul Țițeica;
PO - Polița lui Dan Oprescu (Poiana Babelor); TB - Târla Berbecilor; Tr - Vâlcelul Tremuriciului;
PP - Peretele Portiței;
VÎ - Vârful Înflorit; BMC - Brâul Mare al Caraimanului; CB: Colțul Berbecului;
În documentarea jurnalului de față am folosit informațiile prețioase ale împătimiților zonei,
cărora le mulțumesc pentru ajutorul lor indirect întru lămurirea universului alambicat al Caraimanului: în primul rând Mircea Ordean, apoi Adi Costache, cele două Laure, Bejenaru și Matei, și
ultimul de pe listă, dar de foarte multe ori capul de coardă, Mugurel Ilie.
Joi, 18 octombrie 2012 - 03:33
Afisari: 10,515
zoly
Joi, 18 octombrie 2012 - 12:54