Pe-un picior de plai, pe-o brana de rai - Brana Portitei (Muntii Bucegi)

12 septembrie 2012

Uraaa! Începutul anului şcolar se amână cu o săptămână, iar vara nu se lasă urnită din loc. Combinaţie perfectă pentru încă o drumeţie la munte fără stresul temelor care-aşteaptă pe birou să fie terminate până duminică seara. Cu câteva zile mai înainte Iulia urcase Valea Albă, o reeditare a turei de-acum un an. Tură lungă, dacă punem la socoteală şi coborârea pe Valea Jepilor, destul de solicitantă după o zi plină. Dacă acum un an o obosise lungimea turei, de data aceasta ceea ce a supărat-o pe final a fost mărimea bocancilor. După o zi de mers piciorul se umflă puţin, iar dacă dimineaţa intră aproape ca turnat, seara nu prea mai încape confortabil. Drept urmare, ca să mai tragem de bocanci o lună-două, pe finalul lor de mandat, vom aborda ture mai scurte, de toamnă. Vremea însă ne face cu ochiul şi nu ne lasă inima să abandonăm deja Bucegii pentru vecinii lui mai mici. Dar pe unde să mergem ca să nu ne obosim prea tare, şi să şi privim din primele rânduri spectacolul de piatră şi lumină al împărăţiei stâncilor? Cât mai aproape de Buşteni? Evident, Portiţa nu are contracandidat.

Muntele Caraiman şi Portiţa

Şi ca să fie o tură lejeră cu adevărat, nu ne-am mai trezit în toiul nopţii pentru a prinde primul tren. O oră în plus de somn, o oră în plus şi pentru acumulatorii ce-au dormit în priză, eu amintindu-mi abia seara târziu că nu mai am combustibil în aparatul foto. Bine odihniţi, Iulia, acumulatorii şi cu mine, coborâm la 9 în Buşteni, oră la care soarele de vară târzie îşi ambalează deja centrala termică. Conform tradiţiei, tura începe în părculeţul copiilor din faţa cofetăriei.

Toboganul dintre Clăi (Valea Seacă) şi toboganul din faţa cofetăriei

La telecabină e linişte. Miercuri fiind, nu prea sunt clienţi. Tot fără clienţi stau la taclale pe marginea străzii şoferii zecilor de jeepuri ale firmelor ce fac ture la Babele, Sfinx şi Cruce, via Şaua Dichiului. O afacere în plin avânt, cu acordul PNB. O fi bine, o fi rău? Intrăm în traseul arhicunoscut ce urcă la cabana Caraiman, crucea albastră presărată cu cruci de metal pe margine. Prin luminişul drumului ce duce spre fosta carieră se întrezăreşte obiectivul nostru, Brâul Portiţei.

În vizor - Portiţa. VS - Valea Spumoasă, VÎ - Vâlcelul Înspumat

Din unghiul acesta, noi fiind la poale, brâul foarte sus, nu prea este clar pe unde vom umbla. Linia de brazi care se vede coborănd în diagonală la stânga Portiţei este creasta ce coboară spre Vârful Înflorit. Brâul Portiţei este ascuns în spatele acestuia, la fel şi o bună parte a peretelui ce-o străjuieşte, căruia i se vede doar creştetul. Poteca părăseşte drumul carierei, intră în pădurea de pe versantul Jepilor şi doar arareori mai ghicim printre frunze câte ceva din avanpostul sud-estic al Caraimanului, Colţul Berbecului, de fiecare dată din unghiuri inedite.

Valea Jepilor - zona de mijloc

Urcând pentru a treia oară Valea Jepilor, pe care a mai parcurs-o şi la coborâre nu mai departe decât în ultimul weekend, Iuliei îi sunt deja foarte familiare locurile, astfel că mă anunţă din timp când vine prima traversare a pârâului (sec la vremea asta din an, şi mai ales după atâta secetă), a doua traversare şi apoi a treia. Unde ne şi oprim pentru gustarea de dimineaţă.

După atâta urcuş, merge un sandwich.

Tot aici ajungem din urmă singurii oameni pe care-i întâlnim la urcare. O familie, tot cu un copil de vârsta Iuliei, ce urcă spre Babele. Este mijlocul săptămânii, este linişte deplină pe Valea Jepilor, numai bună de admirat una din cele mai frumoase văi ale Bucegilor, atunci când nu e poluată de răcnetele, praful şi manelele gâjâite pe mobil ale umblătorilor cu pantofi de ocazie. În timp ce stomacurile sunt ocupate cu recepţia pacheţelelor cu mâncare, ochii se plimbă nestingheriţi peste locurile pe unde vom umbla curând. Surpriză! De sus ne veghează, cu arcadele încruntate, o fisură frumoasă dar uitată, de care am aflat abia de curând: 

Fisura de la Scări (4A)

Nu ratez ocazia de a o înhăţa în memoria aparatului foto, căci, deşi am colindat de nenumărate ori pe Valea Jepilor, nu am remarcat-o niciodată până astăzi, nici n-am găsit vreun portret de-al ei prin pozele mele, şi nici pe net nu am găsit vreo imagine măcar. Aşadar iat-o! Pe platoul de pe creştetul peretelui cu fisura vom servi la întoarcere prânzul. Cu stomacurile şi ochii deopotrivă de mulţumiţi, după câteva minute păşim pe scările de piatră de lângă care se înalţă fisura. Curând atingem firul Şiştoaca Dracilor, adică Vâlcelul lui Beldie. Părăsim serpentinele pline de praf ale traseului marcat şi urcăm pe lângă firul vâlcelului căutând din priviri poteca brâului.

Vâlcelul Beldie

Ne angajăm pe potecuţa firavă, dar totuşi clară, care urmăreşte întreg Brâul Portiţei. O vom urma cu fidelitate pentru că altfel pantele de iarbă nu sunt prea confortabile la mers şi pe deasupra sunt şi destul de înclinate, suficient cât să-ţi taie pofta de admirat din mers împrejurimile. Încă de la început brâul este vegheat de contraforturile Caraimanului, pe sub care se strecoară din vâlcel în vâlcel.

Creastă stâncoasă în dreapta Vâlcelului Beldie

Pe măsură ce înaintăm pe brâu înspre est, Valea Jepilor coboară din ce în ce mai mult, şi curând nu îi mai vedem firul şi poteca, ascunse de pragurile abrupte pe care se desfăşoară Brâul Portiţei. Cei cu care ne-am întâlnit cu o jumătate de oră mai înainte sunt acum simple punctuleţe colorate ce se mişcă încet de tot pe serpentinele Vâlcelului Zăpezilor. După prima unduire a brâului surpriză! La câţiva metri înaintea noastră, fix în potecă, se odihnea la umbra unui pâlc de zade o familie fericită, două capre negre adulte şi un ieduţ. Vântul abia adie, dinspre creastă, de aceea nu ne-au remarcat decât după ce am apărut de dincolo de micul prag înierbat.

Doamnă capră, ne daţi voie să trecem?

Am apucat două instantanee. Până să mai potrivesc reglajele aparatului, ţuşti, au tulit-o pe brâu. De la înălţimea brâului, Valea Jepilor se vede mult mai frumoasă decât din poteca turistică, răsplătindu-ne îndrăzneala cu panorame pitoreşti. Cred că primăvara aici este locul ideal din care se poate admira întreaga Cascadă a Caraimanului ce pare că joacă special pentru spectatorii aşezaţi pe brâu.

Valea Jepilor, zona superioară

Traversăm apoi un picior mai larg şi ceva mai ridicat desprins din pereţii Caraimanului, pe creştetul contrafortului dintre firele vâlcelelor Beldie şi Înţepenit, cel cu Fisura de la Scări. Zadele şi brazii se avântă din laterale pe pereţii contrafortului asaltându-l până sus de tot. Poteca trece printr-un pâlc de zade mângâietoare, dincolo de care reîntâlnim mica familie, ce din nou o zbugheşte din loc, de data aceasta în jos, înspre vâlcelul împădurit. Intrăm şi noi în bazinul Vâlcelului Cuminte (Vâlcelul Înţepenit).

Poliţa lui Dan Oprescu

Poteca taie vâlcelul pe curba de nivel, urmărind sinuozităţile acesteia. Deşi traseul brânei este scurt, fiecare vâlcel vine la întîlnire cu lumea lui inedită de stâncării, astfel că sărind mereu dintr-un univers în altul, mereu diferit, drumul până la Portiţă nu pare scurt.

Zona superioară a Văii Jepilor rămâne în urmă; nu se mai zăreşte de după muchia pe care am ocolit-o. Alte locuri îmi captează atenţia, dar şi admiraţia pentru cei care le-au bătut cu piciorul. Revăd imagini ce-mi sunt familiare din pozele unor carpatişti ce-au urcat toamna trecută din vale până aici direct pe vâlcel:

Vâlcelul Cuminte

Aici pare într-adevăr cuminte, dar panta lui creşte pe măsură ce privirea fuge spre vale şi se pierde la un moment dat, semn că nu-i o simplă plimbare abordarea lui, ca să nu mai vorbesc de datul la vale. Din firul Văii Jepilor vâlcelul se prezintă fioros rău, numele de Înţepenit fiindu-i mult mai potrivit pentru buştenii înţepeniţi în lungul horn stâncos prin care debuşează.

După traversarea Vâlcelului Cuminte

Trecem pe sub Poliţa lui Oprescu printr-un alt pâlc de conifere ce urcă din vale până aici. Ieşim din mica pădurice fix în Creasta Brânelor, în şaua lungă a Târlei Berbecilor. Creasta Brânelor separă bazinul Văii Jepilor, înspre care se lasă în jos de aici Vâlcelul Ţiţeica, de cel al Văii Spumoase. Ceea ce impresionează cel mai mult călătorul ajuns în acest loc este priveliştea care i se dezvăluie brusc spre nord:

Peretele Portiţei

Un perete vertical masiv ce poartă pe umeri un univers de ţancuri, scocuri şi brâne. Potecuţa ne va duce drept spre acesta. Yes! Până la el avem de traversat mai întâi o scurtă vîlcea împădurită şi dosită la umbra versantului Crestei Brânelor. Pentru câteva clipe zărim Buşteniul prin adâncitura vâlcelei flancată de brazi înalţi. Ceva mai încolo intrăm în amfiteatrul însorit al Spumoasei.

Valea Spumoasă în amonte de Brâul Portiţei

Încă un pic şi iată-ne la baza Peretelui Portiţei! Poteca se ţine strâns lipită de perete, de teama Văii Spumoase ce vrea parcă să muşte din brâul firav ce-l încinge.

Înclinarea consistentă şi constantă a pantelor înierbate, tăiate de potecuţa firavă, pune la încercare atenţia noastră. Micile obstacole din potecă, oricât de inofensive ar părea, trebuie abordate cu grijă, căci gura larg deschisă a hăului din vale e gata să înfulece orice neatenţie sau dezechilibru.

Toată atenţia şi toate gândurile trebuie concentrate la paşii pe care-i facem. O rog pe Iulia să amâne ce are de povestit, şi are mereu multe să-mi povestească, până se domolesc locurile sau până la prima pauză. Pauză binevenită pentru a admira în voie sălbăticia Văii Spumoase, cea a cărei gură prăpăstioasă se cască încă ameninţător la noi. Iulia profită de pauză pentru a-mi relata cu lux de amănunte ceea ce avea să-mi povestească.

Deasupra unui fir secundar al Văii Spumoase (Vâlcelul Tremuriciului)

Valea Spumoasă, deşi este în prezent puţin umblată, a fost multe decenii, până la construcţia telecabinei, protagonista multor ştiri din ziarele vremii. Vechi traseu al buştenarilor spre platou - alături de clasica potecă de sub funicularul fabricii fraţilor Schiel de pe Valea Urlătorii - are un parcurs întortocheat, care ocoleşte capcanele dinspre Valea Jepilor, săritoarea lui Magheriu şi cascadele vecinului Înspumat. Crucile de la Magheriu au pecetluit neatenţia celor care au căzut în capcanele acestea.

Tremuriciului, Spumoasa. În plan secund Târla Berbecilor, de unde am venit.

La capătul peretelui poteca începe să urce repejor spre un mic picior al brânei. Ne strecurăm printre doi, trei brăduţi şi deodată, ajunşi pe mica ridicătură, se iveşte la numai câţiva metri în faţa noastră, Portiţa.

Portiţa Caraimanului

Dar mai avem un hop de trecut. Între noi şi Portiţă brâna este întreruptă şi traversarea se face pe nişte trepte înguste deasupra unei pante ameţitoare. Prize pe stânca din stânga sunt din belşug, dar numărul lor trebuie împărţit la cantitatea de adrenalină pe care o livrează prăpastia din dreapta. Acest pasaj cheie al brânei a fost recent asigurat cu un cablu trainic, o mană cerească pentru cei care ajung pe-aici pe vreme rea. Reformulez pentru Iulia regula celor trei puncte de sprijin. Două mâini ţin cablul şi-un picior pe brâna lată doar cât să stea bocancul comod pe ea, sau ambele picioare convenabil pe trepte de stâncă şi-o mână încleştată pe cablu. Al patrulea membru al ecuaţiei, fie mână, fie picior, este singurul liber să zburde. Şi aşa, o mână, un picior, o mână, un picior, traversarea se face fără teamă. Mi-au revenit însă în minte aventurile ei de la doi-trei ani, din parcurile de joacă, când mă-ngrozeam privind-o cum îşi desprinde ambele mâini de pe leagăn, sau rămânea atârnată de vreo bară a schelei strigând după ajutor. Iulia, prinde leagănul cu ambele mâini! Iulia, ţine-te de scară cu mâna! Iulia, nu apleca capul fără să te ţii! Acum, mai mare fiind, a respectat indicaţiile mele şi-a păşit apoi victorioasă pe mica platformă a Portiţei.

Portiţa Caraimanului, avanpostul estic şi cel mai înalt al brânei, ne oferă o panoramă frumoasă asupra întregii Văi a Prahovei şi a munţilor de dincolo.

Panorama Baiului, Buştenilor şi Poienii Ţapului

Vâjâie binişor vântul prin gaura Portiţei. Ne punem polarele, să iasă şi poza în culori vesele.

Îmbrăcaţi bine, altă viaţă. Să tot stăm ore întregi la Portiţă şi tot nu ne-am sătura de privit! Întoarcerea - pe drumul pe care am venit, pe sub Peretele Portiţei.

O privire în sus:

Peretele Portiţei

Peretele vertical, plin de fisuri şi surplombe, a atras lumea căţărătorilor, care au deschis mai multe trasee alpine. Cred că este tare faină senzaţia pe care o trăiesc aceştia când de pe la jumătatea peretelui în sus li se dezvăluie Buşteniul la picioare! Atârnaţi în surplombă deasupra Buşteniului. Descăţărăm privirea şi o focalizăm pe poteca de la baza peretelui. Grija de la venire trebuie păstrată intactă şi la întoarcere, căci panta înclinată a rămas între timp aceeaşi. Poate şi mai multă grijă acum, după o jumătate de zi de umblat:

Pentru moment Portiţa s-a ascuns după colţul Peretelui Portiţei. Suntem în intrândul firului principal al Văii Spumoase, cel ce vine tocmai de sub Şaua Caraimanului.

Ascuns şi el, dar după muchia înaltă desprinsă din Portiţă spre Vârful Înflorit, Buşteniul iese pas cu pas din culise arătându-se prin despicătura Văii Spumoase.

Ţinta următoare - cofetăria "Floarea de Colţ"

Încă puţin pe pantele împădurite ale Spumoasei şi un urcuş scurt printre brăduţi ne scoate în orizontala odihnitoare din şaua Târlei Berbecilor. Berbeci ioc, bordeiul asemenea. Zăbovim minute bune pentru a ne încărca cu imaginea splendidă a locurilor de unde tocmai am venit. Cu cât stăm mai mult la încărcat, cu atât acumulatorii vor avea mai multă energie pentru zilele următoare. Şi-avem nevoie de multă energie căci va începe şcoala şi năvălesc temele peste noi!

Brâul Portiţei, Portiţa, Vârful Înflorit

Ne luăm rămas bun de la Portiţă, cu promisiunea de a reveni într-o altă zi cu soare, şi cotim dreapta părăsind Valea Spumoasă pentru a intra pe flancul Jepilor. Deja se văd locurile rezervate la separeu încă de dimineaţă, pentru masa de prânz. Mai avem un pic până acolo: pe deasupra lui Ţiţeica, pe sub poliţa lui Oprescu, tăind apoi bazinul mijlociu al Cumintelui, regăsim în fine orizontala pierdută la Târlă pe un picior desprins din pereţii Caraimanului.

Sub Cheia Brânelor

Înainte de prânzul festiv, o poză pentru marcarea drumeţiei de azi, să nu zică lumea că am lăsat fata să umble de capul ei singură pe brâu.

Poza de grup

Locul unde am poposit este un mic platou deasupra peretelui vertical brăzdat de sus până jos de Fisura de la Scări. Arunc o privire în vale. Ea cade mai mult de o sută de metri. Brrrrrr! Noroc că aparatul foto are ecranul rabatabil, să pot vedea şi eu încadrarea când stau pe buza prăpastiei, ţinând aparatul cu mâna întinsă deasupra hăului şi îndreptat spre fundul văii.

Deasupra intersecţiei Brâului lui Răducu cu Valea Jepilor

După un prânz savuros (cu garnitură de cipsuri - bucuria Iuliei) odihnă binemeritată în iarba tomnatică dar încă moale, la umbra zadelor. Toate lucrurile frumoase au însă un sfârşit. Ne urnim greu, cu părerea de rău că trebuie să părăsim locurile astea fermecate. Mai avem un pic până în Valea Jepilor. Trecem prin pâlcul de zade la umbra cărora se odihneau dimineaţa locatarele patrupede ale brâului. Zade plăcute ochiului, prin verdele lor crud, dar mai ales la atingere, cu acele lor catifelate.

Ajunşi în Vâlcelul Beldie preferăm coborârea peste bolovanii din fir decât să inhalăm praful serpentinelor ce coboară dinspre cabană. Vâlcelul este o simplă joacă aici, spre deosebire de braţele lui superioare care se înalţă ameţitor spre Brâul Mare al Caraimanului printr-un amfiteatru de piatră cu rânduri de bancuţe de iarbă, Brâurile Mici. Iulia este fericită că a adăugat încă un nemarcat în poşetuţa ei cu trasee alpine.

Este abia ora 4. Coborârea pe Jepi va fi mult mai relaxată, nemaifiind presaţi de timp cum am fost cu trei zile înainte. Astfel că Iulia ajunge în Buşteni veselă şi cu gândul numai la cofetăria din faţa părculeţului. Comanda: un Foret Noire si, bineînţeles, un Caraiman! Vă las pe voi să ghiciţi cine a mâncat Caraimanul. Deşi fiecare am gustat şi din prăjitura celuilalt, să nu fie niciunul din noi supărat. În zilele ce au urmat, ca şi după turele precedente, am bătut-o la cap pe Iulia să scrie o compunere, aşa, ca un exerciţiu la Limba Română. De data asta au ieşit două pagini (cu tot cu ştersături):

Plimbare pe Brâul Portiţei

Tata îmi promisese o plimbare în Bucegi, pe Valea Jepilor şi pe Brâul Portiţei. Trebuia să urcăm Valea Jepilor. Urcarea a fost puţin interesantă deoarece era a patra oară, dar o veveriţă sprintenă m-a înviorat, apoi o băncuţă ... un mic popas nu ne-ar strica, doar un minut. Continuând urcarea, ieşim din pădure şi trecem râul, care e secat. În sfârşit am ajuns! Ne despărţim de Valea Jepilor. Pe brâu este linişte. Trei capre negre stau şi pasc. Ne ia cam o oră şi jumătate până la portiţă. La Portiţă facem popas o jumătate de oră, mâncăm un sandviş şi facem câteva poze. Ne întoarcem pe unde am venit, şi facem iar o pauză de masă. Cipsuri, sandviş cu carne, nişte suc. Apoi coborârea. La coborâre o capră neagră la numai câţiva metri de noi [nota editorului: pe asta o uitasem!], altă surpriză! Până să ajungem la poale ne-au trebuit vreo două ore. Dar prăjiturica promisă? După multă mişcare merită o prăjitură! Miam! Apoi cu trenul înapoi acasă.

A fost o zi perfectă!

Iulia.

Un Photogoogleshop al zonei:

Brâul Portiţei şi versantul sudic al Caraimanului.

VB - Vâlcelul Beldie (Dracilor); VC - Vâlcelul Cuminte (Înţepenit); VŢ - Vâlcelul Ţiţeica;

PO - Poliţa lui Dan Oprescu (Poiana Babelor); TB - Târla Berbecilor; Tr - Vâlcelul Tremuriciului; PP - Peretele Portiţei;

VÎ - Vârful Înflorit; BMC - Brâul Mare al Caraimanului; CB: Colţul Berbecului;

În documentarea jurnalului de faţă am folosit informaţiile preţioase ale împătimiţilor zonei, cărora le mulţumesc pentru ajutorul lor indirect întru lămurirea universului alambicat al Caraimanului: în primul rând Mircea Ordean, apoi Adi Costache, cele două Laure, Bejenaru şi Matei, şi ultimul de pe listă, dar de foarte multe ori capul de coardă, Mugurel Ilie.

Joi, 18 octombrie 2012 - 03:33 
Afisari: 10,515 


zoly