Parfumul potecilor eladice – un vechi drum din Thassos (Muntii -- Munti din afara Romaniei --)

Pentru că perioada vacanțelor se apropie, profit de ocazie pentru a schița un traseu de drumeție în Thassos, în ideea că poate se va încumeta cineva să își petreacă o mână de zile în insula de smarald. Cum în ultimii ani Grecia a devenit o destinație din ce în ce mai atrăgătoare pentru turiștii români, Thassos – fiind și cea mai apropiată insulă – nu face excepție de la această regulă.

La fel ca oricare dintre insulele grecești, Thassos se mândrește inclusiv cu o regiune muntoasă, situată în centru, asemenea unui castel medieval apărat de întinderile de apă care îl înconjoară.

Încă de pe ferryboat-ul care face legătura între continent și insulă, privirile vă vor fi furate de înălțimile vârfului Ipsario (sau Ypsario – 1.205 m) și vecinii săi nenumiți, din partea nord-estică a insulei. 

Drumeția la care vă invit în continuare este rezervată însă unei alte zone a insulei – mai micuțe ca înălțime, dar mai pitorești – anume descoperirii vechii localități Kastro.

Luând la picior insula, veți putea observa cu ochiul liber diferența dintre partea sudică – unde terenul este arid și vegetația mai săracă – și cea nordică, unde plantele luxuriante împânzesc culmile. În nord până și aerul este mai respirabil, simțindu-se din plin influența muntelui, pe când în sud aerul uscat parcă ne gonește de pe plajele toride, îndemnându-ne să căutăm refugiu către centrul înalt al insulei.

Pentru că eu am fost cazat în localitatea Potos, situată în sudul insulei, voi descrie itinerarul pornind de aici. Drumul spre Kastro nu este unul facil. Pe insulă asfaltul se găsește aproape exclusiv pe șoseaua de coastă, excepție făcând câteva drumuri ce cutează să străbată relieful specific podișurilor. Cum terenul până la destinație este accidentat, drumurile sunt greu de construit în zonă, așadar este recomandabil să lăsați mașina în parcare pentru această plimbare. 

Din rucsac nu ar trebui să lipsească suficientă apă, fructele (recomand citricele pentru că hidratează), dar nici crema de soare. Un turban, o șapcă sau o pălărie moromețiană vă va prinde bine, pentru că nu prea sunt locuri în care să vă puteți adăposti de soare – majoritatea arborilor de la marginea drumului sunt măslinii, salcâmii sau pinii, săraci în coroane umbroase. De aceea, este recomandat să plecați în drumeție dimineața devreme, când căldura este încă suportabilă. 

***

Plecați dimineața, nu la orele fierbinți ale prânzului, cum am făcut eu! Dar am o scuză – dimineața m-am dezmierdat pe malul mării cu un deliciu: iaurt de capră, miere, nuci, banane și căpșune. Mmm, sună bine, așa-i? Nu doar că-i bun, dar este și un mic dejun potrivit înaintea unei astfel de plimbări, pentru că este ușor și sățios. 

Am plecat singur în drumeție, deși eram în vacanță cu grupul de prieteni. Fac mențiunea asta pentru că ar fi fost cam dubios să fiu în vacanță în Thassos de unul singur, nu credeți? Dar, ca în democrație, nu tuturor le-a surâs mersul pe jos până în Kastro – nu găsești ciudați ca mine la tot pasul, așa că nu am utilizat nici un strop de persuasiune pentru a-i târî la deal. Facă-se voia lor! Lucian a preferat să pedaleze pe o rută mai lungă, iar fetele – mai aventuroase – au încălecat pe ATV-uri. Toți vizam o reuniune în Kastro după-amiază :)

Am plecat din Potos pe șoseaua principală cu direcția Limenaria, însoțit de fata morgana la orizont. Dar ochii nu-mi stăteau doar la ea, ci-mi săreau și dincolo de coasta plină de ciulini, spre marea albastră.

Este încântător să umbli pe țărmul insulei cu gândul că în câteva ore poți fi în munți! Pentru mine este inedit, pentru că noi, în țară, nu le avem pe amândouă la un loc. Tind să cred că le păstrăm chiar separat în suflet și avem categorii pentru a-i desemna pe cei ce preferă una dintre cele două tabere: iubitori de mare și iubitori de munte. N-am dreptate? Mă întreb cum ar fi stat oare lucrurile dacă munții Măcin ar fi fost încă în floarea vârstei...

Sau cum ar fi fost pentru mine dacă aș fi fost pui de olimpiot: m-ar mai fi fascinat imaginea aceasta acum? E discutabil, dar la cât de mult îmi plac insulele grecești, mă încumet să spun că barza a făcut o regretabilă eroare de orientare când m-a transportat pe lume. Îmi stă în putere să o corectez eu lumește, vizitând locurile pierdutei copilării.

Da, rămâi fermecat privind de pe țărm spre înălțimea munților sau scrutând întinderea mării de pe piscuri. Aici jos cresc măslini, grupați în livezi, dar și smochini sălbatici, din care avid am smuls un fruct – ca să constat ulterior că e necopt, dar pe care l-am păstrat în buzunar și l-am tot mirosit întregul drum. Mmm, parfumul libertății :)

Sus, pinii au pus stăpânire pe versanți. De altfel, smaraldul insulei este dat de însăși pădurea nesfârșită de pini, pe care e păcat să nu o vedeți dacă tot vă aflați aici.

Spre surprinderea mea, la marginea drumului am găsit un cactus înflorit. Nu știu dacă era plantat special de cineva – nu era nicio locuință cât vezi cu ochii, ori dacă acolo a ajuns sămânța purtată de vânt. 

Cred că pe aici ploaia lipsește multe luni pe an, iar vegetația este una adaptată la condiții secetoase. Asta ar susține ideea că pot exista cactuși care să crească de capul lor. La fel de adevărat e că un cactus poate să prindă rădăcini cam oriunde pică pe pământ, așa că nu m-aș mira dacă aș afla că a fost aruncat de cineva dintr-o mașină. Oricum ar fi, e cert că nu am mai găsit nicăieri pe insulă cactuși.

Între Potos și Limenaria sunt cam 4 km, desfășurați pe șosea. Îi puteți urmări ușor pe hărțile goagăl cu funcția street view dacă aveți nelămuriri. Chiar dacă mi-a luat doar vreo 3 sferturi de oră să-i parcurg, mi s-au părut foaaarte lungi pentru că am mers pe asfalt, iar șoseaua e îngustă și a trebuit să fiu atent la mașini. Pe insulă nu am văzut poliție și nu poți ști dacă sau cât a petrecut cel din spatele volanului. Vă recomand să faceți această porțiune cu maxi-taxi dacă aveți posibilitatea, oricum e cea mai anostă.

Odată ajuns la primele gospodării din Limenaria, eu am părăsit șoseaua spre dreapta și am continuat pe un drum prăfuit, coborând spre o livadă mare de măslini. Dacă mergeți pe șosea până în centrul localității Limenaria, veți găsi indicatoare rutiere spre Kastro, dar luând-o pe acolo ar însemna să ocoliți. Vă veți putea orienta după indicatoare chiar dacă la început e mai greu cu alfabetul lor hieroglific dacă nu ești învățat cu literele, dar din fericire panourile cu indicații (importante) sunt (dublate) în alfabetul latin. Altfel, puteți nota pe o hârtie corespondentul fiecărei litere. Cine știe, poate veți găsi interesantă decriptarea mesajelor. Iată cum s-ar scrie numele meu în greacă: Χριστός Ιλιέσκου :)

Deviind de la drumul principal, reperele mele erau fragile pentru a rămâne în traseu. Vizam intersecția cu drumul spre Kastro, dar nimic nu trăda în vreun fel faptul că mă îndrept în direcția dorită. Am continuat să merg pe drumulețele dintre măslinării urmărind busola și orientându-mă după dispunerea culmilor de la orizont. Înainte de a părăsi definitiv gospodăriile localității, am trecut și pe lângă o fabrică împrejurul căreia era plin de var. La un moment dat, am luat-o de-a dreptul prin livada de măslini, pe pământul afânat.

(Sunt convins că ați verificat în google translate traducerea numelui meu, poate și al vostru, iar acum ați rămas cu gândul acolo și nu vă mai puteți concentra pe citirea textului de față. Fără aceste cuvinte, ați fi realizat târziu că nu mai sunteți atenți :D Bunăoară, vă invit înapoi.)

La cât sunt de piperniciți, copăceii ăștia nu trădează deloc măreția care îi caracterizează! Măslinii sunt arbori foarte longevivi, trăiesc sute sau – în cazuri rare – chiar peste o mie de ani. Îmi pot doar imagina ce ar fi putut vedea acești măslini de-a lungul timpului dacă ar fi avut ochi! În plus, măslinii au capacitatea de a se regenera foarte ușor, îndeosebi dacă sunt îngrijiți. Am remarcat multe crengi și cioturi înfășurate prin livezi, probabil în urma tăierii uscăturilor, altoirii sau ruperilor cauzate de vânt.

Apropo, ați văzut vreodată cum se culeg măslinele? Eu am avut ocazia acum câțiva ani, în Corfu. Toamna, în jurul trunchiului sunt așezate folii sau plase pe pământ, pe care cad fructele coapte. Cultivatorii doar strâng foliile din când în când și răstoarnă măslinele în alte recipiente. Cred că de aceea măslinii sunt plantați cu precădere în zonele plane, pe versanții mai înclinați ar întâmpina dificultăți la cules. Dacă aș fi cultivator, eu unul mi-aș face casa sub un astfel de versant, unde să aștept să pice măslina mălăiață în plasa lui nătăfleață :) Fructele verzi sunt foarte amare, cu un gust imposibil, nici coapte nu sunt prea bune dacă le mâncați direct de pe jos. În plus, aveți grijă ce băgați în gură, printre măslini mișună multe capre și oi!

Ajuns la drumul spre Kastro, ai hev ei surpraiz! Poteca de care mă așteptam să dau se... modernizează. Drumul a fost tasat cu un utilaj și s-au montat rigole pe margine. Din câte am aflat ulterior de la locuitori, a intrat într-un proces de pre-asfaltare. Pe mine nu mă bucură prea tare treaba asta, dar pentru locuitori probabil că este o necesitate. În viitorul apropiat, în funcție de data la care începe și la ei campania electorală, pe aici se va putea circula pe asfalt.

... și am început urcarea. Diferența de nivel între punctul inițial și cel final nu este mare. Nicicând nu mi-a fost mai ușor să reglez altimetrul ceasului la plecare, era indubitabil că mă aflu la 0 metri deasupra mării! Punctul cel mai înalt din Kastro măsoară aproape 500 m. Per total, pentru mine nu înseamnă mare lucru, dar mă gândesc să atrag totuși atenția celor neantrenați: ca să vă faceți o idee despre dificultate, traseul este comparabil cu o tură între Bușteni și Cabana Diham. Totuși, aici nu prea sunt locuri de popas în traseu, iar umbra este un moft. Decideți voi dacă asta vă obosește peste măsură sau vă motivează să mergeți mai repede pentru a scăpa de soare.

Insula are o istorie destul de zbuciumată. A trecut prin mai multe stăpâniri, fiind ocupată pe rând de către greci, macedoneni, romani, otomani. Practic, numai cine nu a avut treabă prin zonă nu a subordonat-o. Am găsit undeva că în timpul celui de-al doilea război mondial a fost pentru scurt timp sub administrație bulgară. În această perioadă, rezistența grecească s-a mutat în munții insulei, cum o făcuse odinioară când hoardele de pirați măturau în mod regulat țărmurile. Abia de la începutul secolului al XX-lea insula devine parte a Greciei... pentru a fi din nou cucerită, după nici 100 de ani (începând cu 2007), de către năvălitorii de la nord – românii!

E loc de imaginat cum aceste drumulețe erau bătute de oameni care își căutau refugiu în munți din calea piraților otomani ce le cotropeau gospodăriile. Așa au și luat naștere localitățile din inima munților – din nevoia de securitate a oamenilor. Viața pe munte e mai dură decât la malul mării: clima e mai rece, vremea schimbătoare, terenul e mai accidentat, resursele de mâncare pe care le găsești din belșug în apele mării aici sunt limitate, apa e mai puțină și mai greu accesibilă. Dar viața pe munte le-a redat oamenilor libertatea, iar acest lucru e cel mai important!

După câteva curbe, apar în față primele culmi care trebuie depășite. Mi s-a părut ciudat să nu știu denumirile lor și să nici nu le pot afla, dar nu am găsit nicio hartă pe care să apară alte toponime în afara localităților și a vârfului principal al insulei. Tot mergând așa prin tărâmul nenumit, mi-a răsărit în față un mic grup de fete cu două ATV-uri puse de-a dura în drum. Nu puteau fi decât fetele noastre, și erau sărăcuțele așa neajutorate! Văzându-mă la rândul lor, au izbucnit într-un râs isteric – nu se așteptau să fie ajunse de cel mai lent din grup. 

Păi, de! Unui ATV i se mai defectează motorul, îi mai cade lanțul, mie în schimb nu mi se strică motorul atât de ușor! Așteptau să vină cineva din Potos pentru a le înlocui unul dintre vehicule, care avea probleme. Se uitau la mine cu evlavie, de mi-am suflecat mânecile de la tricou hotărât să le ajut, dar cum nu mă pricep la motoare nu am putut decât să fac glumițe! Ce bine mi-ar fi prins o șurubelniță :p Într-un final, au apărut la orizont și salvatorii, care le-au schimbat vehiculul. Cu forțe noi, fetele au pornit la deal, lăsându-mă să inspir aerul curat al munt... vreau să spun norul de praf și fumul de eșapament. Cam din cauza asta detest eu drumurile, asfaltate sau nu. Păi pe o potecuță îngustă își mai dădeau ele în petic?!

În continuare, drumul urcă mai accentuat pe un brâu spre stânga, pentru a ajunge pe o terasă superioară. La primul cot, am remarcat o potecă secundară care se înscrie prin spatele muchiei, pe latura expusă către sud. Cercetând pe harta pe care o aveam, am văzut că acest drum ajunge tot în Kastro și este chiar mai scurt decât cel principal. Probabil că terasamentul drumului principal este mai bun, dar pe mine nu acest aspect mă interesa, ci îmi doream să merg pe poteci cât mai sălbatice cu putință. E lesne de înțeles că am luat imediat decizia de a porni pe drumul secundar.

Îi bănuiesc pe locuitorii insulei că își lasă repere și mesaje scrise în mozaicuri de piatră la marginea drumurilor. Când am găsit prima dată un astfel de mesaj, nu am știut la ce se referă și l-am considerat un scrabble amestecat și de neînțeles. I-am dat eu repede un sens... 

... ca un mic Gandhi ce sunt, dar cred că ar fi bine să lăsați mesajele așa cum le găsiți, eventual să le decriptați cu hârtiuța pe care o aveți în buzunar, cea cu alfabetul grecesc :)

De-a dreapta drumului se cască o vale întinsă către sud, aridă din cauza expunerii la soare. Câteva muchii sunt zgâriate de drumulețe prăfuite. În depărtare, deasupra mării pe care o pot doar bănui peste culmile din față, se vede conturul slab al peninsulei care înaintează semeț în inima mării, cu vârful cel mai înalt – Athos. În stânga am culmea pe care tocmai am ocolit-o pe din dos, bolovănoasă și plină de vegetație scundă. Mai departe se vede coborând pe coastă o pădurice verde, de pini. Probabil că doar acolo mă voi bucura de umbră.

Mă întrebam cum ar fi fost dacă aș fi urcat și mers pe linia culmii din stânga până spre Kastro. Cu siguranță, la un moment dat, versanții ar fi devenit destul de verticali. Din locul în care mă aflam, de exemplu, nu aș fi putut să cațăr povârnișul spre muchie din cauza unghiului terenului și a grohotișului alunecos. M-am mulțumit să privesc înălțimile. O creastă de cocoș crenelată mi-a atras atenția. Păstrând proporțiile, mi se pare că seamănă cu zona vârfului Mytikas din Olimp ori cu Tigăile Mari din Ciucaș.

Stâncăriile Thassosului sunt alcătuite din gnaisuri strălucitoare – așezate în straturi – și marmură. În partea de nord chiar există o carieră din care se extrage marmura, demontând muntele bucată cu bucată. Geologia insulei este practic asemănătoare cu cea a munților Rodopi, aflați pe continent, ceva mai la nord. Am citit undeva că munții insulei ar fi chiar o continuare a Rodopilor de sud. La nivel macro, insula pare că s-a desprins din Golful Kavala și plutește în derivă spre mare.

Cu ochii la cai verzi pe pereți, am fost surprins la un moment dat să aud în stânga un foșnet și să zăresc o tufă scuturându-se. Chiar dacă știam că pe aici nu sunt urși sau lupi, m-am întrebat totuși stăpânit de emoție ce animal ar putea să fie. Un centaur? Un minotaur?? Cerber însuși??? În câteva secunde și-a făcut apariția un frumos exemplar de capră... albă. Sau – dacă vreți – un hibrid între capra neagră și capra albă, pentru că de la gât în sus era neagră, de parcă se adăpase cu păcură. Curând, au apărut și suratele ei la vedere, unele dintre ele chiar tăindu-mi calea și îndreptându-se în salturi mari spre vale.

Norișorii pufoși de deasupra mea nu păreau capabili să mă salveze de la coacerea la foc continuu, dar erau tare simpatici pe cerul dalmațian! Iar combinația cu nuanțele de verde din plan apropiat parcă însuflețesc peisajul :)

Apropiindu-mă de mult dorita umbră a pinilor, gândul mi s-a îmbătat cu miresme din nuvelele eliadești. Mă și vedeam lăsând rucsacul din spate și sorbind apă rece, dar odată ajuns la pădurea de pin am constatat că umbra nu e deloc răcoroasă cum speram. Te sufoci în aerul după-amiezilor din insulă! Cum nu mă ademenea nimic pentru popas, am hotărât să continuu drumul până în Kastro. În cele din urmă am făcut o pauză la un cot al drumului, unde am traversat un firicel de apă. E un loc numai bun pentru a te răcori.

Izbucul trebuie să fi fost puțin mai sus, în perete, dar necunoscând sursa apei, nu am fost convins că e potabilă, deși nu am văzut broaște în iazul format lângă potecă. Pe cât de ispititoare era apa rece de izvor, salata aceea verde crescută în perete pe care se scurgea apa mi-a tăiat pofta. M-am mulțumit cu apă de la magazin, clocotită de soare. 

După încă o curbă am fost răsplătit cu o imagine care m-a lăsat mut (nu că în rest aș fi vorbit de unul singur!). Văzând localitatea Kastro cocoțată pe o culme înaltă, mi-am amintit desenele văzute în copilărie în cartea Biblia povestită copiilor, cu orașele din vechiul testament. De la un astfel de oraș nu prea poți să îți iei privirea, fie el Kastro, Sodoma sau Gomora :D

Pentru a mă apropia, am ținut drumul pe curbă de nivel spre stânga, pentru că între mine și localitate se căsca o vale adâncă pe care n-aș fi coborât-o nici de-aș fi primit pinteni în coapse.

Vedeți caprele din această imagine? Foarte fain e că pe insulă zburdă libere, iar acestea nu erau păzite de câini. Nici păstori nu există să le însoțească, stăpânii le lasă la păscut în voie și le așteaptă seara acasă. Poate aceștia socotesc că Pan încă protejează animalele, de altfel tradiția este păstrată vie, zeului fiindu-i închinat și un templu în capitala insulei. În plus, turmele sunt păzite bine de câțiva țapi care te conving din priviri că nu e potrivit să le stai în cale. Până și vegetația crește după cum dictează aceste turme, care practic rad totul în cale, ca niște mașini de tuns peluza. Caprele sunt foarte afurisite, îți stă mintea în loc văzând unde reușesc să se cațere, de parcă ar avea degete opozabile, nu copite! Și mănâncă orice, de la conifere cu ace amare, la arbuști plini de țepușe. Priviți numai copacul din fundal, care a decis să se înalțe suficient pentru a-și proteja coroana de dinții necruțători ai acestora.

După aproape 4 ore de la plecare am ajuns la porțile castelului. Apropo, Kastro este termenul grec pentru castel. Lespezile de piatră din care au fost construite casele vechi provin din ruinele unui vechi castel. Locuințele actuale sunt în mare parte casele de vacanță ale insularilor și sunt nelocuite multă vreme din an. Cu toate astea, Kastro rămâne cea mai veche așezare macedoneană (aprox. 600 ani) și, tot ca fapt inedit, este localitatea cu cea mai mare elevație din insulă: aproximativ 450 m. Încă sunt persoane care locuiesc permanent așezarea. Eu chiar am văzut copii cu ghiozdane în spate venind de la școală, dar nu știu dacă în localitate este o școală funcțională sau dacă studiile se țin undeva jos.

Casele sunt construite în întregime din pietre de râu (cred că aici s-a inventat urarea Casă de piatră!), inclusiv acoperișul, care e doar susținut de grinzi de lemn, emanând un aer de epocă de piatră. Dacă vă întrebați ce puteți face aici, ei bine, dacă vă nimeriți în cele câteva luni de sezon (mai – septembrie), vă recomand să vizitați vechea biserică și taverna lui Kostas. Este ușor să vă orientați, după intrarea în sat veți vedea scris pe o fundație de piatră: Old tavern – 400 m.

Kostas e o gazdă plăcută – un munte de om, dar tare simpatic! Vorbește bine limba engleză și la taverna lui veți primi, pe lângă bunătățile comandate, joculețe care vă vor umple fețele de zâmbete în timpul petrecut acolo. Nu mă refer la table sau rummy, ci la jocuri care vă vor pune mintea la contribuție, mâinile la lucru și vă vor supune ochii la iluzii vizuale. Nu spun mai multe, mergeți acolo și veți vedea. În imagine: Kostas în stânga, iar în dreapta doi nefericiți care i-au acceptat provocarea și au intrat în încurcătură :)

Dacă încă nu v-au stârnit interesul până acum, am să zăbovesc eu o clipă asupra expresiilor noastre românești, atât de colorate: munte de om. O expresie menită să definească superlativul absolul al namilei :)) În aceeași logică, pe omul mai mărunt ar trebui să îl numim deal de om. Cel mai plăpând va fi numit probabil șes de om și tot așa (mă tem să continuu exercițiul). Cei temperamentali sunt vulcanici (probabil că sunt munți de oameni, că vulcanii nu răsar pe orice deal). Din nou, foarte ciudat: cât suntem tineri, suntem înalți ca brazii; când îmbătrânim, o luăm la vale. Sau mai sunt expresii precum dulceață de copil – eu personal nu am mâncat așa ceva, dar copilul nu cred să fie prea dulce, deci e musai să presari mult zahăr când îl pui la fiert :-O Apoi, miere de fată – am mâncat multe soiuri de miere... dar, serios, fetele pot face multe lucruri, numai miere nu! Și totuși înțelegem despre ce este vorba. Fain, nu-i așa? E frumoasă limba noastră pentru că nu e de lemn (ups!), ne permite să visăm :)

Dacă nu nimeriți la Kostas, trebuie să știți că în Kastro sunt numai vreo două-trei taverne și e posibil să nu fie niciuna deschisă în extra-sezon. Meniurile sunt simple, cele mai bune opțiuni sunt salatele de vară cu brânză de capră (care chiar e brânză de capră, veți rămâne uimiți gustând-o, cred că la noi în comerț găsim făină cu zer în loc de brânză). Nu vă recomand fructele de mare (dacă au, de regulă nici ei nu-și bat capul) decât la malul mării, unde sunt proaspete. O limonadă vă va răcori într-o zi fierbinte de vară. 

Localitatea pare pustie, nu vezi țipenie de om pe străzi. După ce veți străbate străduțele înguste, vă recomand să mergeți și în punctul maxim, unde se află actuala biserică și osuarul localității. Biserica are înfățișarea unei simple case și numai poarta pe care apare o cruce trădează faptul că acolo este un lăcaș de rugăciune. În osuarul din incintă sunt adăpostite rămășițele pământești ale tuturor locuitorilor decedați de-a lungul timpului. Bizar obicei, însă ei țin la acest aspect, de a se aduna cu toții laolaltă chiar și după moarte. Dincolo de osuar se ridică semețe culmile ce tind spre 1.000 m, către inima insulei. De altfel, de aici pornește un drum foarte frumos până sus, pe Ypsario, acoperișul insulei. 

După ce am petrecut împreună cu grupul o oră la masă, le-am încredințat fetelor rucsacul din spate pentru a-l duce jos pe ATV și am continuat la liber. Am păstrat doar frontala și un bidon de jumătate de litru de apă.

De pe coasta pe care e așezată biserica am putut privi spre toată valea dinspre sud-vest, văzând și drumul pe care am venit. În depărtare, deasupra mării, se intuiește conturul slab al muntelui Athos.

Așezat pe muchie, am reperat drumul pe care urma să merg în continuare până spre Potos. De-a lungul talvegului văii din față se zărește un drumuleț, dar nu acela este cel de întoarcere. Trebuie urcată prima culme din imagine și continuat pe fața ascunsă din acest punct al muchiei către dreapta.

Am coborât cu grijă pe stânci, ocolind peretele spălat pe care altfel ar fi trebuit să mă descațăr vreo 10-15 m printr-o fisură. Chiar alegând varianta ușoară, am resimțit lipsa unui bocanc în picioare care să îmi ofere stabilitate. 

Până la un punct, poteca spre vale este ușor intuibilă. Am văzut în câteva locuri și urme de vopsea roșie, dar nu știu dacă a fost vreo intenție de a se trasa un marcaj turistic. Mai curând tind să cred că ajută localnicii la orientare, pentru că mai jos se desprind o sumedenie de potecuțe prin pădurea de pini și e greu să intuiești firul bun. Dar dacă mențineți direcția și mergeți la vale, nu aveți cum să nu ajungeți unde trebuie.

Răzleț, în cale mi-a mai ieșit câte un măslin. În terasele terenului se vede foarte bine cât de mari sunt rădăcinile acestui arbore, cu mult mai mari decât suprafața sa supraterană. Răsărise luna, cam palidă pe cerul luminat al după-amiezii târzii, întregind acest tablou ancestral pe care mi-a fost greu să îl părăsesc. Era aproape 6 și jumătate și trebuia să mă mișc mai cu talent dacă nu voiam să mă prindă noaptea pe coclauri.

Jos curge un râu. Pe maluri, alături de pini apar și foioasele. Am traversat cu grijă pășind pe bolovanii mai răsăriți. Debitul nu era prea mare, cred că vara pârâul doar picură. 

Pe malul celălalt am întâlnit o plăcuță de piatră care informează că drumul duce în Theologos. Eu nu voiam să ajung în localitate, dar deocamdată ruta era bună, urma să deviez spre dreapta la o răscruce de drumuri.

Sunt foarte multe albine în Thassos. Și sunt albine de pădure, mai mari decât albinuțele pe care le știm noi. Deși sunt mulți stupi pe care i-au populat, încă sunt albine sălbatice care trăiesc în pădure. Am văzut între acele pinilor niște ghemotoace de mătase de mărimea unui căuș de palme, care presupun că sunt cuiburi de albine. Nu sunt convins pentru că instinctul de supraviețuire mi-a interzis să le iau la scuturat. 

Mierea de pădure de pin e nemaipomenită! Iar polenul e din belșug aici, se simte în aer, mireasma dulceagă este inconfundabilă. În bătaia razelor de soare chiar poți vedea fulgișori de polen care plutesc în aer. Sau îi observi depuși pe frunzele mai late. Chiar m-am mirat că nu mi s-a declanșat alergia într-un astfel de mediu!

În câteva serpentine am urcat înapoi vreo sută de metri deasupra văii. Drumulețul e flancat de pădurea de pini, iar pe jos e plin de conuri. Sus am ieșit pe o coastă golașă, la o intersecție de drumuri: la stânga e un drum ce pare să urce pe munte, înainte e drumul spre Theologos, iar la dreapta e o potecă ce urmează culmea spre Potos. În 5 minute eram într-un punct de belvedere spre Theologos, o localitate tradițională așezată în punctul în care se îngustează valea între culmi. Cine alege să meargă spre Theologos de la intersecție va putea vizita o așezare veche încă locuită, unde tradițiile sunt păstrate vii de locuitori. Există și un muzeu pentru cei interesați, precum și o herghelie unde puteți călări. Dacă vreți să vedeți o față mai sălbatică a zonei, vă recomand aceeași rută făcută de mine pe poteci mai neumblate. Drumul dintre Potos și Theologos este asfaltat și puteți reveni cu mașina într-un sfert de oră în altă zi, păstrând pentru moment bucuria unei plimbări pe poteci.

În liniștea înserării, de undeva din dreapta se auzeau stins clinchete de tălăngi, scoase parcă de un xilofon. Mi-am ascuțit privirea până când am zărit și turma care se îndrepta spre staul. Neputând să îmi stăpânesc entuziasmul, am filmat aici câteva zeci de secunde cu telefonul doar pentru a-mi păstra viu în amintire sunetul acela care mi-a oferit o liniște interioară de neegalat. 

Într-un astfel de moment de relaș, am remarcat traseul nesfârșit al unui șir de furnici, care defilau pe un fel de autostradă foarte bine stabilită de la care niciun individ nu se abătea. Și aproape toate cărau merinde spre mușuroiul pe care nu am reușit să îl identific. 

În această porțiune am dat de câteva pășuni populate nu doar cu oi și capre, ci și cu vite. M-am mirat să nu văd niciun om care să orânduiască animalele spre culcare, deși probabil că erau undeva în apropiere în hrubele pe care le-am zărit ici și colo. Nu cred să aibă televizor, aici știrile serii se urmăresc live pe plaiurile verzi, în lumina roșie a apusului, între mugete prelungi și-n mireasmă de iarbă fragedă.

Ciudat om mai sunt!, mi-am spus. Tot drumul am mers cu un zâmbet larg pe chip. Prin perdea de polen, prăfăraie sau soare nemilos. Dacă aș fi mers în aceleași condiții distanța asta în București, sigur aș fi umblat încruntat tot drumul! Da, tare bine era acolo, în libertate, și n-am fost deloc încântat când am început coborârea, dar nu aveam de ales pentru că soarele mergea deja spre apus.

Am nimerit pe o vale îngustă și verde, unde un drum pronunțat însoțește un râuleț spre țărm. Pinii au rămas în urmă, cocoțați pe muchii, iar eu m-am lăsat însoțit din nou de măslini și platani. Drumul acesta primitiv duce negreșit spre Potos, fiind varianta neasfaltată și mai lungă a drumului spre Theologos. După ce soarele s-a ascuns după culmea semeață din dreapta, păsările au amuțit iar fondul sonor a fost asigurat de greieri și cosași.

La înserare am ajuns la primele gospodării, ce par părăsite. Ce-i drept, nu sunt chiar atât de aproape de localitate. De la una din dreapta drumului, suită pe un deal, m-au lătrat câțiva dulăi dar n-au avut tupeul să coboare la mine, ehei! Poate știau că sunt prietenul pisicilor care subordonează insula și s-au temut. Apropo, ați văzut câte mâțe sunt în Grecia?

Mi se pare totuși trist că pe aici nu mai poți vedea animale sălbatice. Așa urâtă cum zic mulți că e, țara noastră e printre ultimele din Europa unde se găsesc specii neprețuite precum ursul, râsul, lupul. Mulți vizitează pădurile din munții noștri tocmai pentru a vedea aceste animale în libertate. Vedem prea bine unde a dus vânătoarea (excesivă și agresivă) în alte locuri: a depopulat pădurile, a deposedat de viață munții. Întrebarea pe care trebuie să ne-o punem cât mai curând e tocmai asta: de terenuri intravilane prin păduri avem nevoie sau de a le acorda acestor animale șansa la viață? Alegerea logică este una singură într-o țară normală, trebuie să alegem cu simț de răspundere! Avem o comoară care ne-a fost dată de natură, noi nu trebuie să mai facem nimic! Ne stă în putere să ocrotim pădurea și animalele pe care le adăpostește și, dacă vreți, să exploatăm aceste resurse. Dar nu la exploatarea cu securea și pușca mă refer, ci cu observatoare amenajate în scopuri turistice.

Aici, în Thassos, nu prea ai ce animale sălbatice să întâlnești, pentru că au fost toate stârpite. Chiar mă întreb dacă mai au vulpi pe insulă, eu nu am găsit urmele niciuneia. Pe drumul de întoarcere am găsit chiar câteva leșuri de capră intacte, ceea ce mă face să cred că au murit de viață lungă și bună, nu în ghearele unui prădător. Singurul animal pentru care am stat cu ochii în patru e vipera, altfel poți dormi sub cerul liber fără teama unei vizite inopinate.

De asemenea, mi s-a părut ciudat să găsesc foarte des cartușe cu alice trase. Mă întreb care era vânatul. Iepuri? Turiști care umblă singuri prin munți? Hait!

Drumul continuă printre livezi de măslini până la intrarea în Potos. Deși afară era semi-întuneric, am aprins doar lumina roșie de la frontală, pentru că vedeam destul de bine. La marginea localității am dat cu ochii de un țânc ce mă privea lipit de un gard. Toate bune, dar când m-am apropiat a rupt-o la sănătoasa în curte. Nu mi-am dat seama imediat, dar cred că nu i-a picat bine să vadă un cyborg cu un ochi roșu în frunte venind noaptea dinspre pustiul deșertic.

Nu-mi amintesc cine a ajuns primul la malul mării: eu sau întunericul. Dar ne-am împletit toți 3 de minune! După o astfel de zi, o baie în mare e binevenită. Dacă mai erau cititori care nu găsesc fascinant să ai mare și munte la un loc...! Seara s-a încheiat cu povești, între prieteni, la o masă delicioasă cu fructe de mare și un pahar de vin. Cum, nu v-ați făcut încă bagajul?

Drumuri bune!

Cristi Iliescu

aprilie 2016

Joi, 21 aprilie 2016 - 00:20 
Afisari: 2,386 


cristi.ilies..