Skin Classic Skin White Skin Black & Whilte Skin Default Adauga la Favorite (In contul carpati.org)
Cautare:

Calendar

Ianuarie 2023
LMMJVSD
1
2345678
9101112131415
16171819202122
23242526272829
3031

Februarie 2023
LMMJVSD
12345
6789101112
13141516171819
20212223242526
2728

Online

Vremea
Varful Moraru
Muntii Godeanu

OFRANDE ABEONEI XXVII - HAIDUCUL (Muntii Rodnei)


                                                            OFRANDE ABEONEI XXVII

                                                                       HAIDUCUL                                                                                                                                    (Munții Rodnei, 12-14 octombrie 1992)

 

     1. LUNI  

    După o noapte moțăită în două trenuri, un accelerat de la Iași și un mixt (știți, pe vremuri erau trenuri de marfă pe linii secundare ce mai aveau și vagoane de călători) hodorogit, cu pauze interminabile prin gări, iată-mă, când tocmai se crapă de ziuă, pe peronul pustiu al gării din Rodna Veche. Până aici am venit pe roți, de aici voi merge pe pingele vreo patru-cinci kilometri până în satul vecin, Șanț, de unde voi ataca traseul propriu-zis care mă va duce la creasta principală a Munților Rodnei trecând peste două vârfuri spectaculoase din extremitatea răsăriteană a acestora, Roșu și Ineuț.  

    Drumul ce pleacă din Rodna Veche este o șosea locală ce urmează valea Someșului Mare pentru ca, trecând peste Pasul Rotunda, să coboare pe valea Bistriței Aurii. Este un drum acoperit cu piatră spartă pe care circulă mașinile ce fac legătura cu exploatarea minieră Valea Blaznei.  

    Cât o mai lălăi, prin gară prinde a se aduna ceva lume ce dorește să meargă, care și pe unde are nevoie, cu trenul ce m-a adus pe mine și care, după manevra de rigoare, va face cale întoarsă spre Ilva Mică. O bătrânică, nu cu mult mai înaltă de o șchioapă, dar ageră (spirt, cum se mai spune) mă abordează, curioasă asupra destinației mele, nedumerită că „numa′ ce-or coborât oile dă pă munte; dumneata la ce te duci cu așa bagaj greu?“ Dumerită asupra intențiilor mele, pune mâna la gură, a mirare, și grijulie asupra stării mele de sănătate mintală mă sfătuiește să aștept în stradă mașina ce duce minerii la Valea Blaznei, care mă va lăsa la câțiva pași de tabăra de pionieri (adică ... fosta) unde voi da de oameni de treabă ce mă vor găzdui cât mi-e voia; că de nu sunt oi pe munte la ce să-mi mai bat picioarele, că nici flori nu mai sunt că „le-or ucis bruma“. 

   Nu mă poate lămuri cam pe la ce oră sosește mașina.  „Așteaptă dumneata în drum că tre′ să vie“, mă îndeamnă.

   Ceața groasă stă deasupra caselor lingând hornurile fumegânde iar aici jos aerul este umed și rece că nu prea mă încântă să aștept o mașină care nu se știe când va veni. Așadar o iau cătinel pe drum în sus, trec pe lângă niște ruine ce par a fi ale unui fost castel, cotesc la dreapta și curând ies din sat. Nădăjduiesc că mașina ce vine din urmă să mă scutească de o parte de efort. Nu aș apela la ea dar pentru a-mi ușura bagajul nu am luat cortul cu mine propunându-mi să petrec nopțile în stâne; intenționez ca în cursul zilei de astăzi să ajung până la acea stână de sub Coasta Netedă unde am dormit când am făcut cunoștință cu Munții Rodnei.

   Trebuie să ajung în comuna Șanț de unde voi părăsi valea Someșului Mare pentru a mă angaja în urcuș pe o ramură desprinsă din creasta Rodnei urmând a trece peste vârfurile Cobășel, Roșu și Ineuț pentru a ajunge la traseul crestei principale de sub Ineu. Merg cu spor; deși bruma este destul de groasă nu este frig, iar mersul vioi mă încălzește. Ajung în Șanț (nu în șanț!) fără ca mașina minerilor să apară. Nici eu nu zăbovesc mult și după ce, pentru mai multă siguranță, întreb un localnic de drumul spre tabăra de la Valea Blaznei (și care îmi confirmă ce înțelesesem eu după studierea hărții) o iau pe drumul ce urcă prin dreapta impozantei biserici de aici. Trebuie să mă abat la dreapta pe al doilea drum dar cu sufletul vibrând de muzica iscată de plăcerea mersului o iau pe primul la dreapta până dau cu nasul în poarta de fier a unei gospodării ce mă aduce cu picioarele pe pământ și mă obligă să fac cale întoarsă; noroc că-i vorba doar de vreo cincizeci de metri. Îndată ajung și la ramificația cu pricina; deci virez la dreapta, urc pe lângă un gard și curând ies în câmp. De sus prinde a cerne mărunt; curge dintr-o fleandură de negură ce bântuie purtată de adierea de vânt dar văzând albastrul cerului din urma-i bănuiesc o ploaie de scurtă durată. Mă retrag pe marginea drumului și, pe un taluz, îmi fac adăpost, mie și rucsacului, dintr-o folie de polietilenă. Pentru a nu pierde timpul în zadar mănânc și micul dejun. Cam jumătate de oră durează pauza aceasta fără voie după care soarele prinde a se iți printre nori. Nu cred să am o zi însorită pentru că de pe văile din preajmă și de pe păduri se ridică fuioare de ceață care, ajunse la o oarecare înălțime, se turtesc asemenea unor ciuperci și unindu-se acoperă o bună parte din cer. Încurajator este faptul că nu se ridică prea sus așa că sper să ajung deasupra lor. Privind în jur descopăr și semnul de marcaj; sunt pe drumul cel bun!

   Și o iau din nou la picior. Forestierul este acoperit cu un strat gros de piatră spartă, foarte bun pentru cauciucurile mașinilor dar nu și pentru tălpile bocancilor mei. Așadar îmi caut loc pe potecuța de pe margine, doar jilavă de la ploița ce fusese; nu însă și iarba de pe margine care în scurt timp îmi îmbibă jambierele cu picăturile de apă ce le scutur în trecerea-mi. Drumul merge pe curbă de nivel, în amonte, la oarecare înălțime față de apa Someșului lăsându-mă să admir priveliști cu frumoase gospodării risipite pe plaiurile Bârgăului ce se înalță dincolo de vale, ducându-mă tot înainte îndepărtându-mă, după părerea mea, de linia crestei dar cum semne de marcaj nu mai văd, iar sus, în stânga mea, se vede zidul compact al pădurii nu am de ales decât să-l urmez sperând ca undeva să se abată în urcuș către culme.

   Ajung la o linie de înaltă tensiune ce se întretaie cu drumul și urmărind-o cu privirea văd că urcă în direcția dorită de mine străbătând pădurea printr-un culuar destul de larg îndreptându-se către turnul impozant al antenei unui releu de televiziune. Mă uit pe hartă, consult busola și constat că duce în linie dreaptă către tabăra de la Valea Blaznei. Deși urcușul este deosebit de aspru hotărăsc să urmez această cale; nu merg mult că-mi vine să strig unul din acele cuvinte venite din Occident și ... implementate în vocabularul românesc: „bingo!“ Pe un stâlp din față se lăfăie crucea albastră a semnului de marcaj.

   Și urc măi fratele meu de-mi sare inima din piept de greutatea pantei. Ajuns la culuarul tăiat prin pădure am de făcut slalom printre puii de molid ce se străduiesc din răsputeri să ocupe locul înaintașilor dar mă ajută și pe mine obligându-mă să urmez o cale sinuasă pentru a-i ocoli, abătându-mă astfel de la epuizantul urcuș în linie dreaptă. Iau drept reper antena, ascunsă o vreme de pădurea în care pătrunsesem, a cărei vârf prinde a se iți printre copaci, tăind-o pieptiș la fel ca stâlpii de înaltă tensiune și a unei poteci firave ce prinde a se înfiripa; traversez drumul în vreo două rânduri și după o luptă a cărei durată mă străduiesc s-o ignor răzbat în poiana străjuită din trei părți de curba forestierului și cu scheletul de fier al antenei înfipt în mijloc. Amiaza e undeva prin preajmă așa că îmbin plăcutul (odihna) cu utilul (masa de prânz). Pădurea mă împiedică să văd cât mai am de urcat până la golul alpin dar din cele observate de jos, din sat, se pare că mult nu mai este. Fac un efort ca să înving ispita trândăviei și pornesc mai departe. Poteca, devenită tot mai clară, mă poartă în urcuș când mai aspru, când mai blând, tăind curbele drumului, și la o vreme zăresc lumina prevestitoare a limitei pădurii; ajuns din nou la drum regăsesc marcajul ce-l însoțește în linia-i prelungă către vest. Copacii prind a se rări din ce în ce mai mult până ce lasă loc pajiștii ce se avântă în pantă aspră spre nord slobozindu-mi privirea spre forestierul ce urcă în serpentine dese către orizont.

   Ceasul mă informează că sunt cam în întârziere și de vreau să ajung la stâna de sub Coasta Netedă până în seară, trebuie să zoresc. Nu știu cât voi câștiga la timp dar totuși optez pentru un urcuș epuizant luând panta în piept printr-o abordare directă. Câștig în înălțime și după două sau trei traversări a drumului prinde a se ivi acoperișul prelung al clădirii de la Valea Blaznei (care de fapt se află ... în deal) ce, încet-încet, pe măsură ce urc, apare în întregime ca ieșind din pământ.   Ajuns la poartă sunt întâmpinat de doi mioritici a căror blândețe mă descumpănește; se manifestă atât de prietenoși de parcă ne-am cunoaște de când lumea. Lătratul lor (deh, îndatorire de serviciu!) scoate din clădire un tânăr ce mă invită să intru la un ceai. Pătrund astfel într-o încăpere cu aspect de bucătărie unde se mai află o tânără, soția celui ce mă invitase. Din difuzorul unui aparat de radio aflat pe o măsuță răzbate zvon de muzică populară. Mai este puțin până la ora 14.00 când se difuzează pe postul de radio „România Actualități“ buletinul principal de știri a zilei. Ne aflăm la o zi după turul al doilea al alegerilor pentru președintele României și tocmai urmează să se comunice rezultatul final. Așteptăm cu sufletul la gură acest comunicat sperând ca cel pentru care am optat eu și gazdele mele, Emil Constantinescu, să fi învins. Dar nu a fost să fie; cataracta de pe ochii majorității românilor încă persistă așa că înșelătorul zâmbet va mai pluti peste România încă o vreme. Dezamăgirea provocată de știre nu afectează concordia stabilită între mine și ocazionalele mele gazde așa că ne despărțim cu cele mai cordiale manifestări, inclusiv cu promisiunea de a mă găzdui în incinta taberei, de voi dori, în una din următoarele mele treceri pe aici. Îmi pun în gând ca anul care vine s-o aduc pe Cecilia pe aceste meleaguri astfel că facem un schimb de numere de telefon pentru a menține legătura.

   Ajuns afară constat că negurile s-au ridicat dar cerul rămâne înnorat determinând un caracter de toamnă veritabilă zilei umede și reci. Poiana largă și întinsă nu îngăduie marcarea mai frecventă așa că zărind pe un stâlp de înaltă tensiune a rețelei ce taie în lung poiana bănuiesc că acela este traseul așa că-mi îndrept pașii în urcuș direct neținând cont de drumul pastoral ce urcă în serpentine spre stâna ce se zărește tocmai sus, în marginea poienii. Răsuflu ușurat când, ivită complet în raza vederii, constat că nu este populată; așadar nu voi mai pierde timp ducând tratative cu câinii pentru a mi se acorda cale liberă. Ajung în marginea de sus a poienii la drumul ce-mi taie dintr-o parte în alta calea. Marcajul nu-l mai urmărisem, iar acum îl caut în zadar. Pun în acțiune „gepeseul“ (glagoria personală cu schepsis) și prind a cugeta: în față am zidul pădurii care nu pare a fi străpuns de vreo potecă; drumul coboară spre apus și suie spre răsărit către creasta muntelui; deci, logic, trebuie s-o iau spre soare-răsare. Și așa fac. După zece minute constat justețea raționamentului meu, confirmat de albastrul crucii ce-l zăresc mai întâi pe o piatră apoi pe un copac. Drumul se ramifică: o parte se orienteză spre valea Someșului, iar cealaltă, după ce descrie trei sferturi de cerc, ocolind un pisc, se lasă către apus, în valea Cobășelului. Cum nici una din direcții nu corespunde intențiilor mele, îmi îndrept pașii în urcuș scurt dar abrupt, pe urma unei vagi poteci. Și iarăși „bingo!“ Semnul de pe copacul din față îmi dă de veste că am nimerit drumul cel bun. Poteca îngustă dar bine bătută și dens marcată mă duce pe o muchie mărginită de pante foarte înclinate, împădurite de o parte și cealaltă. După alt sfert de oră îmi iese în cale o spinare de piatră de vreo trei-patru metri înălțime unde poteca se bifurcă: o parte ocolește prin dreapta, iar cealaltă se îndreaptă spre o scară de lemn ce suie pe imensul bolovan. Marcajul aplicat exact la ramificație nu mă dumirește încotro s-o iau așa că aleg să urc pe bolovan. De aici sunt răsplătit cu efemere imagini, strecurate printre vârfuri de molizi, din magnificul amfiteatru glaciar de la obârșia Cobășelului străjuit de vârfurile Roșu și Ineuț. Nu merg prea mult și întâlnesc poteca cealaltă, ce pare a ocoli bolovanul, iar foarte curând ies din pădure în gol alpin. Poteca se zărește vag pe pe plaiul năpădit cu rugi de afin și merișor urcând spre vârful Cobășel. Dacă de la distanță poteca abia se ghicește, când mergi pe ea o vezi clară, bine bătută, prin afiniș. Merg încă puțin, în urcuș ușor, până la un pinten ce saltă abrupt spre culme; sub el, orientându-se către stânga (apus), se iscă un drum clar de căruță. Constat că ora e destul de târzie și sigur nu voi putea ajunge, dacă voi urma creasta matematică, până la căderea serii la stâna unde mi-am propus să înnoptez (sub Coasta Netedă). Ignorând zicala conform căreia „Leneșul mai mult aleargă, iar zgârcitul mai mult păgubește“ consider că de aș lua-o pe drumul ce pare că ocolește vârfurile urmând curba de nivel aș mai scurta din timp, fără ezitare, mă angajez pe el lăsând în dreapta muchia Cobășelului care suie spre cer și hrănindu-mi sufletul cu imaginile ce se deschid către valea râului ce poartă acelaș nume, adâncită între culmile Curățelului și Roșului ce se înalță de o parte și de alta, străjuită în nord de Ineuț. Dar după cum „ulciorul nu merge de multe ori la apă“ de data asta raționamentul meu dă greș. Dă greș pentru că drumul pe care am luat-o mă duce la o stână după care prinde a coborî spre fundul văii. Caut cu binoclul să descopăr vreo posibilitate prin puzderia de poteci bătute de copitele oilor spre a-mi urma direcția propusă. Ce văd nu mă încurajează să-mi urmez intenția; porțiunea cu poteci clare alternează cu râuri de grohotiș scurse din coastele muntelui, iar mai încolo cu desișuri de jnepeni greu de străbătut. Unica soluție sigură este calea întoarsă și urmărirea marcajului ce duce peste cele trei vârfuri: Cobășel, Roșu și Ineuț. Soarele palid ce răzbate printre norii ce se subțiază mă avertizează că nu va mai sta mult să-mi lumineze calea, așa că iau cea mai înțeleaptă hotărâre; înnoptarea în stâna în preajma căreia tocmai mă aflu.

   Pătrund în interior și o găsesc curățică, cu vatră și lemne de foc dar cu câteva găuri în acoperiș tocmai deasupra priciului de scânduri; în preajma focului ar fi loc numai bun de amenajat un culcuș însă nu am cu ce. Îngerul meu păzitor îmi îndrumă pașii spre ușa ce se vede în fundul stânei dincolo de care descopăr încăperea în care se păstrează cașul, bine acoperită și protejată de vânt, iar raftul de sus, culcuș altădată pentru rotocoalele de caș, îmi poate servi pentru amenajarea culcușului meu. Fără a sta prea mult pe gânduri mă gospodăresc pentru noapte și constat că micul spațiu unde voi dormi îmi induce un curios simțământ de intimitate. Treburile fiind puse la punct, aprind focul pentru a-mi pregăti ceva cald, iar până când fumul se va risipi din stână ies la aer curat. Constat cu încântare că cerul s-a degajat în mare parte de nori, iar puzderia de stele sclipește auriu pe fundalul albastru. Cu fiecare minut ce trece aerul devine mai dens, răcindu-se din ce în ce astfel că în curând mă silește să mă retrag la căldura focului din stână. Alung întunericul cu sâmburele de flacără a două lumânări, îmi potolesc foamea și setea consumând o cantitate de impresionantă de lichide fierbinți și mă retrag la adăpostul temporarului meu ... alcov. Aștept somnul ascultându-mi gândurile și ... tăcerea muntelui.


   2.MARȚI

   După un somn ca de prunc, mă trezește aerul tare ce-l inspir. Costat după dârele de lumină însorită ce se strecoară prin spațiul dintre bârnele construcției că afară ziua e stăpână. Scot nasul din culcușul cald și descopăr nedumerit dâre prelungi de boabe de orez care vrâstează dintr-o margine în alta adăpostul meu. Analizându-le constat că nu sunt boabe de orez ci bobițe mici de măzăriche de gheață.

   Mă extrag din sacul de dormit și ies să văd ce-i pe afară. Mai întâi constat că aerul este deosebit de rece silindu-mă să pun grabnic pe mine o haină mai groasă. Deschid ușa stânei și constat că împrejurimile sunt acoperite cu un strat subțire de minuscule picături înghețate, cernute de norii din timpul nopții. Acum cerul este absolut senin; albastrul foarte închis prezintă deasupra culmii Cobășelului, sub care se află stâna, de acolo de unde trebuie să apară soarele, o largă jumătate de aură în care albastrul se combină cu galbenul vestind apropiata apariție a astrului zilei. Mă îndrept către izvorul ce-și varsă prinosul de apă în teica prelungă scobită într-un imens trunchi de molid dar o forță necunoscută mă pune cu tălpile spre cer. Sub nasul meu descopăr cauza: un strat consistent de gheață ce mărginește dinspre vale sursa de apă. Tratez evenimentul ca pe o întâmplare oarecare și caut să ocolesc prin iarbă porțiunea cu probleme. Și iarăși, absolut inexplicabil, mă trezesc aterizând pe părțile mai moi ale trupului-mi. Ei, de data asta se impune o cercetare! Descopăr astfel că striurile de pe tălpile bocancilor mei sunt în mare parte inexistente, fiind uzate, astfel că priza cu solul este destul de firavă. Simt cum mă învăluie deznădejdea generată de un iminent abandon. În astfel de condiții îmi este imposibil să mai pot continua drumul așteptându-mă ca la o altitudine mai mare stratul de măzăriche să fie mai consistent, deci solul mult mai alunecos.

   Cât servesc micul dejun cuget la ce am de făcut. Singura soluție este calea întoarsă fie coborând pe drumul pastoral la firul izvorului Cobășelului, fie întoarcerea pe același drum pe care am venit. Optez pentru a doua variantă, nu dintr-un motiv anume, și după ce-mi pun burta la cale o iau cătinel fără grabă, către Valea Blaznei fără a-mi face vreun plan. Când drumul ajunge în „coada“ de sud a Cobășelului dau de căldura molcomă a soarelui, care încă nu răzbătuse dincoace de muchie, ce topise pelicula de gheață de pe fața expusă a muntelui. Oroarea la gândul abandonului se reactivează și, făcând un scurt popas, caut noi soluții. Decid, nu schimbarea gândului de abandon ci doar pentru a evita să mă întorc pe același drum, să urc vârfurile Cobășel, Roșu și Ineuț pe care le văd inundate de razele soarelui, iar din Șaua Ineuțului să cobor pe la tăurile Lala și valea Lalei la șoseaua de pe Bistrița Aurie de unde, cu vreo ocazie, să merg la Vatra Dornei.

   Și numaidecât pun în aplicare nou-mi plan. Înaintez cu spor, fără pericol, atenția fiindu-mi solicitată doar când amprenta potecii întipărită printre ierburi este acoperită de acestea deoarece constat că și iarba udă este alunecoasă (pentru tălpile bocancilor mei) precum ghețușul. Dar cum avansez eu avansează și soarele pe bolta cerească dându-mi un nesperat ajutor atât prin topirea gheții cât și prin uscarea ierbii. Speranțele încep să-mi renască; nu-mi fac planuri noi ci le amân pentru când voi ajunge în Șaua Ineuțului. O zi splendidă este în curs de desfășurare; ușoara pâclă ce acoperea orizontul este dizolvată de razele soarelui dezvăluind privirilor imagini până ... la marginea Pământului. Nu este foarte cald ci doar atât ca mersul pe munte, în ciuda greutății rucsacului, să devină o adevărată plăcere. Mă simt copleșit de o minunată stare de bine ce-mi alungă vaga tristețe a senzației de singurătate ce prinsese a-mi da târcoale. Constat că totuși nu sunt singur; dintre ierburile, acum uscate, îmi ies în cale gândăcei viu colorați în albastru, verde sau roșu (supraviețuitori tenaci ai înghețului de peste noapte), iar eu, recunoscător pentru că-mi alungă singurătatea, caut cu atenție unde să-mi pun talpa bocancului pentru a nu strivi acești firavi conviețuitori ai mei. Cuprins de gânduri plăcute nici nu-mi dau seama că am trecut peste vârful Cobășel; doar greutatea urcușului pe Roșu, ce-mi grăbește respirația și bătăile inimii, mă aduce cu picioarele pe pământ silindu-mă să-mi domolesc graba.Merg pe culmea muntelui, nu foarte largă, ținând latura mai însorită dinspre dreapta astfel că am la vedere valea de la obârșia Someșului Mare spre care se răsfiră, desprinse din „coloana vertebrală“ a Suhardului, picioare de munte, asemenea unor coaste, ce se lasă către valea Someșului, iar mai încolo a Coșnei.

   Urc făcând popasuri dese dar scurte, de reglare a respirației, și ajung pe vârful marcat de gurguie gemene al Roșului. Iarba roșcată de arsura brumei pare a justifica denumirea acestui munte. O adiere rece venită dinspre valea Cobășelului mă silește în timpul scurtului popas să mă adăpostesc în adâncitura dintre cele două vârfulețe; aici, căldura plăcută a soarelui mă face să prelungesc popasul mai mult decât mi-aș fi dorit dar trebuie să fac un efort de voință pentru a-mi urma drumul.Înaintez pe o custură îngustă, nu periculoasă dar care impune o oarece prudență, ce duce în șaua dinspre Ineuț. Aici am imagini din ambele părți; spre est și nord-est către Pasul Rotunda și Omul Suhardului dincolo de care se desfășoară Obcinele Bucovinei și departe, ca o părere, Rarăul și Giumalăul; către sud și sud-vest culmile someșene ale Munților Rodnei și, dincolo de vale, ca niște căpițe de fân, măgurile Bârgăului din care iese în evidență Heniul Mare, ușor de recunoscut după turnul antenei ce-i împodobește creștetul. Ineuțul mă întâmpină dichisit, curățat de razele soarelui care, nici el, nu zăbovise într-un loc și avansase în azur apropiindu-se de crucea amiezii. Sus mai fac un scurt popas și studiez prin binoclu culmea muntelui. Ce văd mă umple de bucurie și alungă din mintea-mi ideea abandonului. Doar la dosuri, jos sub culme, se văd albind vag efectele nopții trecute. Creasta este complet degajată și chiar de vor fi rămas mici petice înghețate, până voi ajunge eu acolo soarele își va fi îndeplinit menirea. Doar o singură problemă mai rămâne: timpul. Dacă vreau să ajung la Puzdrele, așa cum mi-am propus, trebuie s-o iau iute la picior mai rărind-o cu pauzele. Dacă de la Șanț până aici traseul este parcurs pentru prima dată, în continuare locurile îmi sunt oarecum cunoscute.

   Așadar o întind cu nădejde la drum. Las abaterea către Ineu pe altădată și calc cu spor pe poteca ce mă duce în linie dreaptă peste șei și vârfuri următorul popas făcându-l în Tarnița lui Putredu. Nici aici nu zăbovesc prea mult pentru că soarele a scăpătat spre apus de ceva vreme. Urc în pas vioi vârful Omului, trec pe lângă Clăi, mă strecor printre zidurile de la „La Cepe“ și urc prelung spre Gargalău. Renunț la popasul ce-l aveam plănuit aici. Pentru a-mi ușura bagajul luasem doar o mică provizie de apă însă mersul alert a scos valuri de transpirație din corpu-mi secătuindu-l de mi s-au uscat și glandele salivare care nici nu mai au de unde să ... saliveze la gândul izvorului cu apă limpede și rece ce mă așteaptă în Șaua Gargalău. Ajung aici cu degetele picioarelor făcute ferfeniță de coborâșul abrupt, făcut în grabă prin bolovănișul piciorului vestic pe unde-și face loc poteca de creastă. De câtva timp simt acel tremur al picioarelor care-mi semnalizează că rezerva energetică a organismului e pe sfârșite. Soarele se apropie de dunga asfințitului dar ținând cont că mai am vreo două ore de mers până la Puzdrele, chiar dacă voi intra un pic în noapte, îmi îngădui un popas cât să-mi consum în tihnă ceea ce ar fi trebuit să fie masa de prânz.

   Pe timpul pauzei mă descălțasem pentru a-mi odihni degetele oropsite ale picioarelor așa că acum, la parcurgerea ultimei porțiuni a traseului, nu-și mai manifestă suferința. Mersu-mi alert (dar parcă și soarele zăbovește mai mult pe cer) mă duce la poarta cabanei Puzdrele înainte ca înserarea să coboare pe munte. Mă uit după uriașul mioritic ce-l știam străjer strașnic al cabanei dar, cu toată gălăgia ce o fac pentru a-mi semnala prezența, nu văd vreun semn de viață din partea unei ființe, fie ea om sau câine.

   Pătrund în curtea cabanei și bat la ușa închisă fără a primi vreun răspuns. Cu inima strânsă la gândul că nu voi găsi găzduire apăs pe clanța ușii și răsuflu ușurat când aceasta se deschide cu un scârțâit discret. Dau glas către pustiul holului în formă de „L“: „hei, este careva pe aici?“; „intră, intră!“ aud dinspre camera ce o știam a cabanierului. Mă eliberez de greutatea rucsacului și bat la ușa din dosul căreia răzbătuse chemarea. Găsesc înăuntru, aplecat în fața ușiței de la soba cu plită, o siluetă ce se străduie să activeze un foc ce se lasă greu convins dar se pare că valul de aer proaspăt ce a năvălit pe ușa deschisă de mine a fost mai convingător pentru că îndată limbi de foc au prins în mreaja lor bucățile de lemn din sobă. Omul se ridică în picioare și am în fața mea, vag perceptibilă la puțina lumină a apusului, un om în floarea vârstei, cu părul lung și o mustață a cărei vârfuri ce coboară până sub bărbie îi încadrează gura. 

   „Bună seara!“ salut și îi întind mâna prezentându-mă. „Gavrilă“ mi se răspunde scurt și-i simt strângerea fermă a mâinii. Solicit găzduirea pe care mi-o acordă fără ezitare indicându-mi ușa de la capătul culuarului pe care este situată camera în care ne aflăm. „Gând la gând cu bucurie!“ îi zic, pentru că aceasta este camera 2, acea cameră în care am fost găzduit și prima dată când am fost aici. „După ce vă instalați treceți cu buletinul pe la mine să vă scriu în carte, îmi zice Gavrilă, și să vă dau o lampă cu petrol, pentru că aici nu avem lumină electrică“.

   Și iată-mă, odată instalat, stând de vorbă la lumina unei lămpi cu a cărei slabă intensitate, treptat, mi se obișnuiesc ochii, cu tânărul Gavrilă a cărui privire albastră (se spune că strămoșii noștri, dacii, aveau ochii albaștri) mă cercetează de parcă ar vrea să vadă în mine. Aflu de la el schimbarea proprietarului cabanei, sau mai bine zis o preluare spre exploatarea în scop turistic a acesteia de către un fost inginer la I.P.E.G. Baia Mare, oferind cazare și un bufet cu băuturi alcoolice și nealcoolice, dulciuri, biscuiți și conserve, iar Gavrilă este angajat cabanier și paznic în același timp. Probabil că rezultatul cercetării asupra-mi a dat rezultate favorabile pentru că Gavrilă scoate dintr-un dulăpior o sticlă cu horincă și o ... discutăm până târziu în noapte. Aflând că pentru mâine mi-am propus o ascensiune pe vârfurile Laptelui Mare și Puzdrelor se hotărăște să mă însoțească.


   3.MIERCURI

   Imaginea însorită a muchiei ce coboară din vârful Puzdrele mă informează de începutul unei noi zile minunate de toamnă. Încă mai lenevesc în pat dar pun gândirea la treabă pentru planificarea zilelor următoare. Starea tălpilor bocancilor mei nu-mi îngăduie să merg în siguranță pe solul care în fiecare noapte se îmbracă cu strat gros de brumă sau, cum a fost ieri noapte, mai și îngheață. Deasemenea, instabilitatea atmosferică, firească pentru jumătatea toamnei, îmi poate face oricând surprize. Așadar, astăzi voi face un scurt circuit cu urcare în Șaua Laptelui, ascensiune pe Laptelui Mare, coborâre în Șaua Puzdrele, ascensiune pe vârful Puzdrele și coborâre directă la cabană. Mâine voi coborî în valea Repedea, voi face o vizită familiei lui Gheorghe Brandis, apoi voi trece Culmea Prelucilor pentru a mai sta de vorbă la un pahar „de dragul păcii“ cu dragul meu prieten „MoșGheorghe“.

   Când aud mișcare pe holurile cabanei mă îndur și eu să ies din căldura culcușului pentru a începe o nouă zi. Îl aflu pe Gavrilă făcând ordine la bar; mă invită pentru mai încolo la o cafea și o horincă. Până atunci merg să mă informez la fața locului asupra condițiilor meteo. Afară este rece, iar împrejurimile sunt acoperite de un strat consistent de brumă. Soarele încă nu s-a ridicat peste culmea Piciorului Păltinișului, ce coboară spre nord din vârful Galațului. Cerul este de un albastru intens, fără pic de nor și presupun că razele ce vor răzbate curând către fundul Negoiescului vor topi bruma. Așadar, nu-i nici o grabă.

    După ce la invitația lui Gavrilă, care nu admite refuz, servesc un mic dejun alcătuit din slană groasă de un lat de palmă, vrâstată cu dungi rozalii de carne macră și cu un vag iz de fum, „asortată“ cu foi dintr-o ceapă imensă spartă cu pumnul, stropită apoi cu o horincă de 60 de „focuri“ a cărei tărie este domolită de iuțimea cepei ne punem la o cafea pe care, tot fără drept de apel, o servesc eu. La lumina zilei am prilejul de a-l studia mai bine pe Gavrilă. Vocea-i este domoală sugerând un om bun de pus la rană dar chipu-i ascetic, ochii tăioși care te străpung și, mai ales, uriașa-i mustață ce-i îmbracă bărbia de jur-împrejur spun cu totul altceva. Refuz să-mi imaginez cum arată când este furios. Dat fiind faptul că mergând cu mine Gavrilă lasă cabana singură ne gândim la o soluție pentru a informa eventualii turiști ce vor veni în lipsa noastră; dar odată cu informarea turiștilor vor afla și eventualii răufăcători acest lucru. Așadar compunem o misivă ambiguă din care să rezulte că lipsim dar nu și intervalul în care nu va fi nimeni la cabană, iar locul unde este plecat cabanierul se află pe undeva prin împrejurimi.

   Toatea acestea fiind puse la punct luăm cu noi o sticlă cu apă și niște dulciuri apoi pornim la drum. Din latura dinspre sud a cabanei se desprinde o potecă nu prea circulată ce face legătura acesteia cu poteca de creastă în șaua dintre vârfurile Galațului și Laptelui Mare. Cândva încercasem să urmez acest traseu pentru a ajunge în creastă dar, din vina marcajului deficitar și a lipsei de vizibilitate (ceață densă, lapoviță) o rătăcisem. Dar cum Gavrilă cunoaște foarte bine locurile, iar condițiile meteo sunt pe departe mai bune ca atunci nu-mi fac nici o grijă.

   Așadar, ieșim la drumul ce ocolește prin josul cabanei și de la cotul ce-l face acesta către izvorul Negoiescului, orientându-se spre vest, noi ținem sudul luând în vizor adâncul Șeii Laptelui Mare. Urcăm strecurându-ne prin vegetația deasă ce mărginește firul apei, urme vagi de potecă zărindu-se ici și colo; câte un molid mai pipernicit, desprins din strânsoarea lăstărișului de arini, năzuiește către lumina soarelui. Într-un loc, Gavrilă îmi arată o sculptură ciudată, închipuită într-un ciot de copac, ce înfățișează un chip uman și-mi spune că reprezintă pe fratele autorului, ce murise în timpul satisfacerii stagiului militar. Nu mă impresionează în mod deosebit sculptura ci locul în care se află. O minusculă poieniță năpădită de flori prin marginea căreia se scurge aproape neauzit, cu suprafața doar ușor încrețită, firul unuia din izvoarele ce mai jos zămislesc râul Negoiescului; în față, parcă sprijinind eternitatea albastră a cerului, saltă vârfurile Galațului și Laptelui Mare. Curând ieșim la limpeziș și, părăsind firul râului ce vine din dreapta, o ținem tot înainte spre fundul zănoagei. Poteca prinde contur și se avântă într-un urcuș din ce în ce mai aspru, la început rectiliniu prin iarbă, apoi curbându-se în serpentine pentru a ocoli bolovanii ce i se pun în cale; după ce străbate o mică porțiune de grohotiș se cațără printre stânci răzlețe în Șaua Laptelui Mare unde dăm de poteca bine bătută, marcată cu bandă roșie, ce străbate de la un capăt la altul creasta principală a Munților Rodnei. Urmând-o ne orientăm spre vest și, nelăsându-ne amăgiți de varianta de vară, mai clară, ce ocolește în urcuș ușor prin dreapta, năzuind către Șaua Puzdrele, căutăm pe cea care urcă direct pe vârf, la început vizibilă doar pentru un ochi avizat dar urmărind spinarea muntelui dăm curând de amprenta-i clară. Pe măsură ce urcăm temperatura aerului scade și dacă mai înainte aș fi dorit să dau jos vreo haină de pe mine, acum aș mai pune una. De pe cerul limpede, un „soare cu dinți“ ne încălzește doar din când în când, în momentele de răgaz luate pentru liniștirea respirației când ne ferim de firul de vânt la adăpostul vreunui bolovan sau cute de teren. Pe drum, Gavrilă îmi dezvăluie motivul principal pentru care mă însoțește. Un cioban de la o stână aflată la Izvorul Laptelui luase pe datorie ceva băutură de la barul cabanei și nu mai venise să aducă banii; acum Gavrilă vrea să arunce o privire într-acolo pentru a vedea dacă oile mai sunt sau nu la stână.


/Haiducul/1-img_3319.jpg


   Ajunși la cei 2172 m. ai vârfului suntem la cheremul firului rece de vânt ce adie tăios dinspre nord, făcându-și loc chiar și prin găurile de la nasturi pentru a ne înfrigura pielea jilavă de transpirația efortului. Ne adăpostim grabnic în dosul unei ridicături de pământ înierbat.


/Haiducul/4-img_3332.jpg


   Privesc cu invidie la mănușile groase de lână, cu un deget, care protejează de frig mâinile lui Gavrilă; eu mi le bag pe sub poalele hanoracului pentru a le încălzi la sân. După ce-și trage sufletul tovarășul meu se ridică într-un genunchi, pune mâna pavăză deasupra ochilor pentru a-i feri de lumina puternică a soarelui și iscodește cu privirea în adâncul gropii din sudul vârfului, acolo de unde-și adună apele Izvorul Laptelui ce, înfrățindu-se cu altele, grăbește să zămislească Anieșul Mare. Privindu-l în această poziție am senzația de déjà-vu. O scânteie luminează un colț al memoriei și-mi pune în față o imagine dintr-un film, „Haiducul de pe Ceremuș“ (mi se pare) în care personajul principal, bineînțeles că un haiduc, aidoma la înfățișare cu Gavrilă stătea tot așa pe vârf de munte, privind cu mâna streașină la ochi către drumul pe care trebuia să apară rădvanul boierului pe care plănuise să-l jăcmănească și, pe loc, Gavrilă a devenit pentru mine „Haiducul“. Caut și eu într-acolo, privind parcă spre fundul pământului, așa de mare este diferența de nivel, stâna zărindu-se aproape ca un punct, imposibil de a detecta prezența umană. Îi dau binoclul meu pentru a-i ușura cercetarea. Privește îndelung, apoi pe fondul zgomotului produs de scrâșnetul măselelor ce răzbate din desișul mustății disting mormăitul amenințător: „s-or dus, las′ că pun io mâna pă ei!“ 

   Când începem a coborî spre Șaua Puzdrelor aerul parcă se mai încălzise; pe măsură ce altitudinea scade ieșim de sub acțiunea vântului care, jos în șa, abia își mai face simțită prezența prin câte o efemeră adiere. Dacă din Șaua Laptelui până aici mersesem pe drum cunoscut, de aici încolo calc pentru prima dată. Prisma impozantă a culmii din care se ridică vârful Puzdrele îmi aruncase ispititoare chemări încă de când o văzusem prima dată. Acum urmează să mi se îndeplinească un vis. Ideea mea nemărturisită este să mă abat de la planul inițial și, cautându-mi drum, să ajungem la extrema nordică a culmii punctată de vârful Feții (de unde aș avea o fantastică priveliște către valea Repezii dar și către gropile de la fundul Buhăescului), de acolo să coborâm către Prislopaș și să ne întoarcem la cabană pe forestierul ce duce spre fundul Negoiescului. Lipsind poteca, e de la sine înțeles că lipsește și marcajul. Luăm ca ghid spinarea ce se îngustează din ce în ce mai mult a culmii și prindem a urca, la început prin iarbă, apoi printre stâncării, către primul orizont ce de aici pare a fi altitudinea maximă dar știu că nu este. Înclinația urcușului se dovedește a fi mai mare decât o bănuisem din șa astfel că sunt nevoit să mai domolesc ritmul înaintării pentru a nu-mi sări inima din piept. Pe măsură ce urcăm, raza vederii noastre se lărgește astfel că, ajunși pe primul gurgui al Puzdrei, deja am senzația că mă aflu în centrul Universului. Facem popas și privim în jur. Către nord, cam o treime de peisaj este acoperit de vârful Puzdrele dar în rest privirea aleargă nestingherită asupra acestei minunate porțiuni de planetă ce cuprinde Bucovina cu ale ei Obcini, Suhardul asemănător șuviței de păr, ondulat cu drotul, a vreunei cochete, linia pierdută în neguri a Călimanului ce poartă pe pieptu-i podoabele Rarăului, Giumalăului și Munților Bistriței înțepând cerul cu orgoliul Pietrosului apoi, mai încoace, către Transilvania, Bârgăul, o aglomerația de măguri asemănătoare unor căpițe puse alandala pe pologul cuiva fără simțul simetriei, cei trei pinteni ai Țibleșului care nu te mai lasă să vezi altceva din culmile ce-i înconjoară, Munții Maramureșului cu incitantul Pop Ivan ... și în mijlocul Universului, iubirea vieții mele, Munții Rodnei. La picioarele noastre, spre est, tocmai jos, Zănoaga Puzdrele (sau, cum am auzit de la unii, groapa de la fundul Negoiescului) unde se zărește, mică jucărie într-o lume de păpuși, actuala cabană Puzdrele dar, undeva sub Fața Meselor, se vede bine conturată fundația a ceea ce a fost odată cabana turistică Puzdrele a cărei imagine s-a diluat până la dispariție din memoria-mi pentru că o văzusem doar o singură dată, și atunci aflată într-o stare de jalnică părăsire. Către apus, dincolo de crestătura adâncă săpată de vijeliosul șuvoi al râului Repedea, iluzorie senzație a unei apropieri, se prelungește greabănul Pietrei Albe la capătul cărei zvâcnește, cu cei 2303 m., regele Orientalilor, Pietrosul Rodnei. Atât eu cât și Gavrilă avem pentru prima dată în față această priveliște pe care o privim cu nesaț.

   Dar timpul trece și noi trebuie să ajungem la cabana la care, deocamdată, nu se vede năvală de turiști. Coborâm, sau mai curând mergem pe o porțiune aproape orizontală apoi urcăm abrupt printre bolovani la 2189 m., altitudinea maximă a vârfului. Zăbovim doar cât să mai căutăm către degetul amenințător al fostului nostru „mare prieten“ de la răsărit, U.R.S.S., închipuit de trei sfere care, deși albe, maculează înălțimile Ucrainei, apoi plecăm în coborâre către Tarnița Negoiescului Mic. Aproape de fundul tarniței îl văd pe Gavrilă luând poziția ... haiducului, cercetând către marginea de jos a poienii în care se află cabana. Întinde mâna și face semn să-i dau binoclul. Se dumirește repede și spune: „trebuie să coborâm îndată pentru că Doca, nevastă-mea, vine spre cabană.“ Iau și eu binoclul și ce descopăr, deși ar trebui, nu mă uimește. Răzbită de pe valea Negoiescului deasupra pădurii, și urmărind marginea acesteia, binoclul îmi aduce aproape silueta unei femei ce călărește bărbătește un murg impozant de șaua căruia se văd atârnate ceva bagaje. Dacă nu vom coborî ar trebui să aștepte afară sosirea noastră care, de ne-am urma planul, s-ar putea produce peste două-trei ore. Așadar o luăm în coborâre directă fixându-ne o linie dreaptă către cabană, călcând grohotișuri, strecurându-ne prin desiș de jnepeni; ajungem nesperat de repede mânat de curiozitatea de a cunoaște, pe cine altcineva decât pe ... haiduca haiducului, amazoana de Maramureș ce sosise doar cu puțin înaintea noastră.Nu am timp s-o observ decât pentru a-i constata statura nu prea înaltă și trupul suplu pentru că, observând că au ceva de discutat mă duc la alte cele. Mănânc ceva și mă lungesc în pat cu Rebusul în mână și, concentrându-mă asupra unui careu dificil, plonjez într-un somn profund. Când mă trezesc și ies din cameră îl aflu pe „Haiducul“ singur, consoarta-i grăbindu-se spre casă. Petrecem seara la un pahar de horincă și la povestiri spuse de Gavrilă, povestiri despre ... haiduci și bandiți ascunși prin peșteri cunoscute doar de puțini inițiați, povestiri cu data desfășurării ambiguă, aruncându-mă cu presupunerile când în vremuri vechi, când în actualitate și pe care, până la urmă, le consider a fi doar fantezii produse de imaginația noului meu prieten.


   4. JOI

   Negurile plutesc puțin mai sus decât coșul de fum al cabanei. Deși soarele trebuie să fie destul de sus pe cer, lumina-i nu reușește decât în mică măsură să răzbată prin ceața groasă de deasupra capului. Nu plouă dar simt aerul îmbibat cu umezeală. Cât stăm la o cafea și un păhăruț, de despărțire, „Haiducul“ mă invită, când voi mai trece prin Borșa, să-i fac o vizită acasă, explicându-mi cum să dau de gospodăria lui situată pe Valea Negoiescului, tocmai sus, sub munte.   Îmi iau rămas bun de la gazda mea și întind pasul către Borșa intenționând să fac o scurtă vizită și prietenului Gheorghe Brandis de pe valea Repezii apoi să trec Culmea Prelucile în valea Pietroasei la „idolul meu“ „MoșGheorghe“.Trec astfel prin stâna din fundul Negoiescului, acum pustie, urc forestierul, în pantă ușoară, pe sub culmea Puzdrelor, ajung în culmea Prislopașului și prind a coborî către Repedea. Negurile au rămas în urmă lăsând loc liber vederii spre creasta Pietrei Albe și pe măsură ce cobor, aerul prinde a se încălzi de la soarele răzbătut de peste nori.

   Pe Gheorghe și Mărioara nu-i găsesc acasă; aflu de la vecini că sunt plecați la țară pentru a munci la recoltarea porumbului; acesta-i obiceiul pe aici, unde lipsa terenului agricol este totală; atât vara cât și toamna oamenii se duc să muncească la fermele agricole din zona de deal și câmpie fiind plătiți în natură, în general cu porumb.   Fac un salt de vreo oră și jumătate trecând dealul spre valea Pietroasei pentru a-i îmbrățișa pe „MoșGheorghe“ și ai lui.


   P.S.   La „MoșGheorghe“ am stat trei zile. Trei zile care, chiar petrecute la doar cei 800 m. altitudine la care se află gospodăria lui, nu prea au a face cu poteci turistice. Totuși pe poteci am mers. Pe nemarcate. Poteci care m-au dus la prieteni sau rudenii de-ale lui „MoșGheorghe“, fie la magazin la Parasca, la capătul fiecărei poteci zăbovind la câte un păhăruț „de dragul păcii“. Oboseală mare cu ... pălinca aceea de 50 de „focuri“!Povestindu-i lui „MoșGheorghe“ despre „Haiducul“ de la Puzdrele îl identifică pe dată. Este Gavrilă Timiș (Mândruleanu), unul din cei vreo zece-unsprezece frați ai familiei, bărbați tot unul și unul, cărora nu prea le ... suflă nimeni în borș. Cele trei zile au trecut ca trei clipe, clipe în care am trăit o continuă bucurie oferită de mai vâstnicul meu prieten, „MoșGheorghe“.



Vineri, 21 martie 2014 - 00:29 
Afisari: 2,771 


Postari similare:





Comentariile membrilor (1)

zentai
zentai
Coarda
 
1
Felicitari pentru povestire...Foarte pitoresc domnul Gavrilă, mai degraba nascocitor de vorbe, decat haiduc!
He...ce vremuri!zaiafeturi electorale, pungi cu fagaduinte, alegeri...si dv.in Muntii Rodnei!Carpati.org
Multumesc pentru pacea sufletului care o da aceasta povestire!


Luni, 24 martie 2014 - 13:58  


 




Trebuie sa te autentifici pentru a putea adauga un comentariu

 
0,0812 secunde

GetaMap.org | Maps from all over the world | ro | fr | es | de | Calculator distante
ViewWeather.com - A new way to view the weather | nl.ViewWeather.com | sv.ViewWeather.com
Regulament carpati.org
© copyright (2004 - 2023) www.carpati.org