OFRANDE ABEONEI -XXII- Frica. (Muntii Obcinele Bucovinei)

FRICA

 

(Obcina Mare a Bucovinei, 15-17 mai 1991)

 

 

Miercuri

Zile de mai de o excepţională frumuseţe ce-mi crează impresia că mă aflu în plină vară şi-mi biciuiesc imaginaţia care o ia razna pe munte trăgându-mă, irezistibilă, după ea.

Gata! Nu mai pot rezista tentaţiei. Mă afund în ghiduri şi reviste şi hotărăsc: Obcina Mare, cea mai impozantă ca lungime, număr de vârfuri şi altitudine dintre Obcinile Bucovinei. Din experienţa excursiilor trecute ştiu că la altitudini mari încă mai este zăpadă care-mi poate provoca necazuri. Aceasta, însă, este puţin probabil să persiste la altitudini de sub 1500 m.. Deasemenea sunt nerăbdător să-mi pun cortul la încercare. Din „deturnarea“ fondurilor destinate regiei tutunului am adunat o sumă suficientă să-mi cumpăr un „cort proprietate personală“. Ziua cumpărării cortului a fost una din cele mai încărcate emoţional din viaţa mea. Mergând spre casă cu pachetul de 3,8 kg sub braţ mă simţeam cea mai importantă persoană de pe trotuarele Iaşiului. Este un cort izoterm, având capacitatea de două persoane (dar pot să încapă şi trei persoane), marca Păltiniş, fabricat la Urziceni. Primul experiment în ceea ce priveşte instalarea l-am făcut imediat pe malul râului Nicolina. Apoi, bucuros de achiziţie, uit că a doua zi (adică astăzi) mi-am propus să plec spre munte şi-mi cam fac de cap neţinând cont de numărul de pahare şi de grade.

Călătoria cu trenul de la Iaşi la Putna mă dărâmă; nu-mi este somn dar mă simt frânt de oboseală. Ajung totuşi cu bine la capătul călătoriei şi, fără a mai trece pe la mănăstire, urc direct pe Dealul Crucii ajungând la punctul de maximă vizibilitate, lângă crucea de beton, la ora 12.30.

Mă aşez pe o mică ridicătură de pământ şi privind, ca din avion, imaginile desfăşurate semicircular la câteva zeci de metri mai jos de mine îmi imaginez scene din legenda care spune că, de aici, Ştefan cel Mare a săgetat cu arcul marcând locul viitoarei mănăstiri. Pentru că tot m-am oprit, şi este ora prânzului, îmi refac rezerva de energie consumând din rezerva de alimente. Cu foamea potolită, simt că buna dispoziţie mă cuprinde şi pofta de drum îmi dă ghes. Vizibilitatea este bună, cerul este înnorat dar plafonul de nori este sus. Câte un nor mai morocănos îşi scutură, uneori, câteva picături de ploaie; chiar şi Sfântu' Ilie îşi face cunoscută prezenţa salutându-mă cu un tunet prelung, preluat şi multiplicat de ecoul dealurilor din jur. Remarc, ca pe o noutate, jos, în apropierea zidului mănăstirii, un pătrat proaspăt asfaltat, marcat cu un uriaş cerc alb în interiorul căreia se află închisă litera H; probabil sfinţii călugări aşteaptă întoarcerea marelui Ştefan şi i-au amenajat un ... „calodrom“ (litera H din interiorul cercului poate veni de la latinescul hippodromus).

Plec la drum hotărât să aplic tactica, deja obişnuită mie, a orei şcolare: 50 minute mers, zece minute pauză. Abia plec, că de sus începe a ţârâi mărunt. Intru în pădurea de molid, presărată ici-colo cu tufişuri de foioase; poteca este largă, cu aspect de drum de căruţă, marcată cu bandă galbenă (nu roşie ca în ghid), frecvenţa semnelor fiind foarte bună. Diferenţele de nivel sunt minore, urcuşurile line alternând cu coborâşuri la fel de dulci. Harta după care mă orientez (din „Ghidul turistic al Obcinelor Bucovinei“) este destul de zgârcită în detalii, iar punctele de reper mai mult le bănuiesc decât am certitudinea denumirii lor. După o serie de pendulări în plan vertical poteca urcă abrupt spre un vârf ce-l bănuiesc a fi Poiana Socilor (908 m.)apoi coboară într-o şa, prin marginea unei poieni, de unde se îndreaptă în ascensiune uşoară spre vârful Poiana Bulaiului (1063 m.). Continuă să cearnă din nori, iar dacă la plecarea din Dealul Crucii pădurea răsuna de cântecul păsăretului, aici este linişte, ploaia alungându-le poate. Treptat panta se aspreşte devenind la un moment dat destul de abruptă; urc greu din cauza solului alunecos, udat de ploaie şi, ca să pună capac la toate, la un moment dat ploaia se transformă într-o măzăriche deasă lăsându-se cu frig. Ajung pe vârful Poiana Bulaiului frânt de oboseală, udat de ploaie şi transpiraţie. Mă prăbuşesc pe un locuşor uscat de la rădăcina unui copac să-mi trag sufletul. Cât stau curgerea ploii încetează, soarele îşi face loc printre nori încălzind pământul, iar păsăretul începe din nou a cânta. Această schimbare îmi reface moralul cam şifonat aşa că plec voios să-mi continuu drumul.

În pădure, printre molizi, au început să apară şi frasinii. Marcajul dispare aşa că mă las condus de unul forestier care, după un coborâş prelung, mă scoate la un drum pe valea unei ape în preajma unei mici căbănuţe nelocuite. Mă aşez la masa făcută din nişte pari înfipţi în pământ, aflată în faţa ei, şi-mi pun în faţă harta pentru a mă dumiri asupra locului în care mă aflu; aşezând cap la cap ce văd pe hartă şi ce am în faţa ochilor; cele două drumuri care (venind pe văile a două ape) se unesc puţin mai sus de locul în care mă aflu, distanţa parcursă de la Putna precum şi direcţia din care am venit ( vest) trag concluzia că mă aflu pe valea râului Steja; deci m-am abătut de la linia crestei. De pe cele două drumuri apar oameni cu topoare şi ţapine pe umeri, coborând spre Putna. La indicaţiile lor stabilesc drumul pe care-l am de urmat pentru a reveni la linia crestei şi o apuc în sus pe valea apei. După vre-o cinci minute de mers întâlnesc un pădurar şi socotindu-l un bun cunoscător al locurilor îl abordez pentru a-i solicita amănunte asupra traseului care pe hartă apare ca marcat cu triunghi roşu (dar în realitate lipseşte). Îi explic că vreau să ajung în locul numit „La Palmă“ urmând linia crestei. Omul, cu amabilitatea specifică bucovinenilor, mă îndrumă înşiruindu-mi o sumedenie de amănunte care mă buimăcesc. Reţin doar că trebuie să merg până la capătul drumului forestier care se află la confluenţa a două râuri, iar de aici să urc pe piciorul de munte ce le desparte, prinzând o potecă foarte slab conturată... de aici nu mai reuşesc să recepţionez avalanşa de vorbe din care se aude pronunţat adesea cuvântul „huci“ (îl mai auzisem într-o situaţie asemănătoare dar încă nu ştiu ce înseamnă)

Plec mai departe ghidându-mă după cele ce reţinusem din explicaţie. Merg pe drumul forestier încă vre-o oră, ajung la unirea celor două râuri, iar de aici, negăsind poteca despre a cărei existenţă fusesem informat (de altfel este imposibil să găsesc aşa ceva pe abruptul foarte pronunţat năpădit de tufişuri dese), recurg din nou la hartă şi busolă. Ajung la concluzia că informaţia conform căreia ar trebui să urc piciorul de munte este eronată; harta îmi indică o cu totul altă direcţie. Mă hotărăsc să am încredere în instrumentele mele aşa că îmi îndrept paşii pe o părere de drum ce urmează râul din dreapta şi urcând un timp ajung la traseul de creastă unde întâlnesc şi marcajul care de data asta corespunde cu cel de pe hartă, bandă roşie. Însă din cauză că am părăsit pentru o vreme linia crestei nu mai am posibilitatea de a stabili cu precizie punctul unde am atins-o din nou. Voi avea posibilitatea să stabilesc lucrul acesta doar când voi ajunge în Pasul Ciumârna, loc pe care-l cunosc cu precizie. Urmez în continuare marcajul prin pădure până ajung într-o poiană, la o ramificaţie unde dau de un indicator turistic nu prea bine fixat în pământ. De aici treburile se cam încurcă; nu prea am încredere în indicatorul al cărui stâlp este dislocat din sol ( îl bănuiesc a fi răsucit de vreo... sălbătăciune umană) dar îi urmez totuşi indicaţia. Ţin un timp marcajul ce se strecoară prin tufişuri, pentru ca după un timp să dispară. Mă ghidez în continuare după marcajul forestier care îi ia locul şi ajung din nou în valea unui râu pe malul căruia descopăr o linie ferată îngustă (Decovil). Găsesc şi un triunghi roşu dar nu dau de el pe hartă pentru a afla încotro duce. Îl urmez totuşi în amonte şi ajung la o exploatare forestieră, la capătul unui funicular.

Seara se află pe undeva pe aproape, cerul este în continuare înnourat, eu mă simt foarte obosit, iar bănuiala că m-am abătut din nou de la linia crestei mă sâcâie şi lehamitea a-mi da târcoale; ca să pună capac, de o bucată de timp printre copaci se strecoară ceaţa. Hotărăsc să fac popasul de noapte. Îmi aleg loc pe malul apei, lângă o masă cu două bănci confecţionate din leaţuri. Instalez cortul la rădăcina unui molid imens, la vreo patru metri de firul apei, pe o ridicătură. După ce tabăra este gata stau o vreme admirând, plin de extaz, cortul meu de culoare verde care se închide perfect, de jur împrejur,cu fermoare, dându-mi un surprinzător sentiment de siguranţă ce nu ţine cont de pânza firavă din care este confecţionat. Aprind focul şi-mi prepar un ceai pe care-l beau cu mare plăcere, după care mă pun la adăpostul cortului sperând că mâine, în sfânta zi de Înălţare, voi avea mai mult noroc. Pe coasta muntelui văzusem urcând spre vest un drum forestier; iau la puricat în amănunt harta pentru a vedea unde duce marcajul, poate voi urca pe el. Deasemenea nu este exclus să vină oamenii la lucru în pădure şi să iau relaţii de la ei.

Joi

Prima noapte petrecută de unul singur în mijlocul unei păduri, în cortul ... proprietate personală. Nu s-a întâmplat nimic deosebit doar că m-a vizitat un ciopor de căprioare, iar un urs a trecut prin preajmă, în vârful picioarelor să nu-mi tulbure somnul. Bineînţeles că toate acestea s-au petrecut în vis. Căprioarele din vis au fost, probabil, cele văzute de-a lungul zilei de ieri, singurele sălbătăciuni ce le-am întâlnit. Susurul pârâului ce mi-a murmurat cântec de leagăn aseară şi mi-a indus vise frumoase azi-noapte, mă cheamă afară pentru a mă avânta într-o nouă zi a aventurii mele. Mă simt excelent, odihnit, după un somn din care m-am trezit doar de două ori. După ce-mi alung resturile de somn cu câţiva pumni de apă din râu aprind focul şi-mi pregătesc un mic dejun copios alcătuit din salam, cacao fierbinte şi cafea. Cât mănânc încerc să-mi dau seama unde mă aflu ca să ştiu în ce direcţie să plec pentru a-mi continua drumul. În consecinţă iau din nou harta la buchisit.

Refac cu atenţie traseul pe care l-am urmat şi găsesc un marcaj cu triunghi roşu ce venind de la Putna pe valea Stejii traversează creasta principală pe la sud de vârful Hotaru trecând pe valea Săcrieşului din bazinul Moldoviţei. Mintea începe parcă a mi se lumina şi luând în calcul elementele pe care mi le furnizează harta: marcajul triunghi roşu, existenţa drumului forestier, existenţa unui traseu nemarcat (pe care bănuiesc că l-am urmat) ce, pornind de la capătul drumului forestier, trece peste culme de pe valea Stejii pe ce a Săcrieşului, ajung la concluzia că mă aflu pe valea Săcrieşului, la capătul drumului forestier de aici. Pentru continuarea drumului îmi propun să nu mă întorc pe poteca marcată cu triunghi roşu care, deşi mă va scoate la traseul de creastă mă va plasa mult înapoi, spre Putna, ci mă voi întoarce pe drumul pe care am venit, până la indicatorul turistic, iar de aici mă voi reorienta.

Planul fiind făcut, îmi adun bagajele şi când ceasul arată ora 10.30 încep etapa de azi a călătoriei. Cerul este înnourat, temperatura aerului este de 7˚C (printre ultimele din achiziţiile mele se numără şi un termometru), iar din când în când picură. Trebuie să protejez rucsacul de stropii ce cad din copaci altfel risc să mi se ude hainele de schimb. Cobor puţin pe firul râului apoi prind, spre stânga,poteca pe care am venit aseară şi o abordez în urcuş. Ajung la marcajul cu bandă roşie unde observ un lucru pe care aseară, din cauza oboselii, a ceţii şi a vopselei slabe cu care este desenat, un X roşu care anulează un semn de marcaj cu bandă roşie. Urc în continuare şi-l prind pe cel bun. De aici mă orientez spre SSE către pasul Ciumârna până la care harta arată că nu este drum prea lung. La un moment dat, din dreapta, apare un marcaj cu triunghi roşu. Consult harta şi nu găsesc decât un singur traseu marcat cu acest semn; acela care urcă de pe valea Stejii şi, trecând peste vârful Hotaru, coboară pe valea Săcrieşului. Dar după calculele mele acest traseu se află mult în urmă! Merg în continuare pe bandă roşie lângă care, sporadic, incepe să apară şi bandă galbenă. De când am ajuns la creastă plouă continuu, mărunt. Urc din greu pe un vârf abruptşi înnoroit după care un coborâş prelung mă scoate în marginea unei poieni. De câtva timp a mai apărut un marcaj: triunghi albastru. Mă bucur socotind că am ajuns în Poiana Ursului, la o azvârlitură de băţ de Pasul Cimârna unde pot fi în maximum jumătate de oră (acum este 14.40). Dar bucuria îmi este de scurtă durată; doar până descopăr în cealaltă margine a poienii un indicator care-mi demonstrează că eu vin de la Pasul Cimârna şi nu de la Putna! Pentru a fi venit de la Putna trebuia să fi descins de pe traseul marcat cu triunghi albastru. Caut din nou pe hartă şi văd că respectivul traseu (triunghi albastru) pleacă de la Putna, urmează valea Putnei, urcă pe dealul Oglinda şi coboară în valea Moldoviţei. Deci eu aş veni de la Pasul Ciumârna şi aş merge la Brodina. ... Absurd! Oricât mă holbez la hartă şi dau ocol poienii nu dezleg enigma. Simt cum mă înfurii pe autorii acestui mizerabil ghid turistic al Obcinelor Bucovinei cu trasee care ar fi marcate dar pe teren sunt inexistente, precum şi pe cei care şi-au găsit să se joace vopsind copacii cu semne de al căror sens habar nu au. Mă cuprinde lehamitea şi hotărăsc să mă retrag spre Moldoviţa sperând că traseul cu triunghi albastru este corect indicat pe hartă; mă angajez în coborâre spre sud-vest. Ajung pe valea unei ape, întovărăşită şi aceasta de o linie ferată îngustă. Gândul abandonului îmi dă târcoale Când ceasul arată 16.10 o iau pe firul apei, la vale. După un timp zăresc nişte case,iar pe malul apei găsesc un copil ce păzeşte nişte vaci. Îl întreb cum se cheamă pârâul şi aflu că este Raşcova, iar prima localitate pe care o voi întâlni este Raşca.

De când am coborât la firul apei ploaia s-a potolit aşa că, încet-încet, buna dispoziţie îmi revine. După mai bine de o oră de mers ajung în sat. Abia trec de a doua casă când aud din faţă gălăgie mare; dintr-o curte ţâşneşte în goana mare un om, urmat îndeaproape de un altul care agita o furcă cu colţi de fier intenţionând să-l lovească în cap. Mă opresc îngrijorat aşteptând deznodământul; urmăritul izbuteşte să pătrundă într-o curte punându-se la adăpostul unei porţi zdravene, iar urmăritorul după ce mai scuipă o serie de înjurături se întoarce spumegând din drum. Trecem unul pe lângă altul; el aruncând ocări, iar eu îmi ţin respiraţia şi îl ocolesc cât îmi permite gardul de pe marginea drumului, având tendinţa de a merge în vârful picioarelor să nu-l supăr mai tare.

Drumul însoţeşte serpuind firul apei, străbătând satul care nu se mai termină. Pe marginea drumului, între acesta şi malul apei, se strecoară linia Decovil ale cărei şine lustruite arată că este circulată. Deodată, din urmă, se aude un urlet ca al unui fluier de locomotivă cu abur. Caut într-acolo dar din cauza dealurilor nu văd nimic altceva decât o imensă coloană de fum negru care se repede spre cer. Urletul sirenei se repetă insistent, la intervale scurte, inducându-mi o nelămurită stare de alarmă, făcându-mă să privesc mereu în urmă. Coloana de fum care se ridică de după dealuri se apropie exasperant de încet; într-un târziu aud şi pufăitul unei locomotive cu abur, puternic şi des de parcă ar alerga mâncând pământul. Nerăbdător să dau mai repede ochii cu „monstrul“ ce mă urmăreşte ascuns pe după cotituri mă opresc, mă aşez, rezemându-mi şi rucsacul, pe balustrada de beton a unui podeţ. Acum pot să ascult mai bine şi sunt aproape convins că ce se aude venind năvalnic în urma mea este o locomotivă cu abur. Îi urmăresc traseul după cum se mişcă stâlpul de fum ce se ridică până la norii uşuraţi de ploaie. Într-un târziu, de după spinarea unui pinten de deal, apare coşul care scuipă vălătuci negri de fum şi snopi de scântei. Curiozitatea-mi este aţâţată la culme; coşul gâfâie muncind straşnic, arătându-şi cu zgârcenie, milimetru cu milimetru, din dosul dealului cei vre-o doi metri din înălţimea sadar locomotiva nu mai apare încât mă pomenesc îndoindu-mă de existenţa acesteia ... va fi fiind doar coşul ... dacă-i aşa de înalt la ce-i mai trebuie locomotivă!? Într-un târziu apare totuşi un mic cărăbuş negru, nevolnic sub măreţia impozantului hogeag vrâstat, ca o jambieră, cu trei cercuri galbene, suflând un şuvoi de abur într-un tub de alamă făcându-l să chiuie asurzitor. Înaintează trăgând din greu trunchiuri imense de copaci, sprijinite la capete pe nişte roţi nu cu mult mai mari decât nasturii de la palton; la fiecare capăt al trunchiului stă câte un om care învârte, ba într-un sens, ba în altul, nişte manivele nelăsându-l pe nărăvaşul cărăbuş s-o ia prea tare la goană. Merge cu o aşa viteză că aş putea arunca rucsacul pe unul din buşteni apoi să mă caţăr şi eu pe el. Doar privirea severă cu care mă priveşte unul ce scosese capul pe un gemuleţ pentru a admira o clipă măreţia coloanei de fum negru mă împiedică să-mi pun gândul în aplicare. Dar, totuşi, norocul îmi apare în cale sub forma unui camion care vine din aceeaşi direcţie şi opreşte la semnul meu. Îl rog pe şofer, iar el acceptă,să mă ducă până la Vatra Moldoviţei. Când intrăm în sat întâlnim lume îmbrăcată de sărbătoare şi mulţi dintre bărbaţi se manifestă ca adevăraţi iubitori ai lui Bachus. Cobor din maşină în apropierea mănăstirii spre care mă îndrept cu gând să cer găzduire. Intru în incinta ei şi mă adresez unei măicuţe, ce mi-a ieşit în cale, spunându-i păsul. Îmi răspunde că problema aceasta o pot rezolva numai cu maica stareţă care în momentul de faţă este la slujba de vecernie. Îmi las bagajele la uşa micii bisericuţe aflată sub chilii (slujbele nu se ţin în biserica mare căci este monument istoric), după care mă strecor printre măicuţe şi credincioşi din sat să asist la slujba care se încheie cam după un sfert de oră.

Sunt pus în legătură cu maica stareţă, o persoană încă tânără, cu trăsături distinse şi vorba blândă. Îi adresez rugămintea de a mă găzdui pentru o noapte dar mă refuză, scuzându-se, şi-mi spune că spaţiul pentru oaspeţi al mănăstirii, foarte mic, este complet ocupat în acest moment. Nu ştiu ce mă face să nu o cred. Mă îndrumă la o doamnă, Popescu, învăţătoare pensionară care mai găzduieşte turişti. Auzind că nu cunosc localitatea mă roagă să aştept puţin paznicul pe care-l va trimite să mă conducă. Cât aştept însoţitorul mă gândesc să renunţ la găzduirea doamnei Popescuşi să-mi instalez cortul fie pe malul Moldoviţei, fie pe al Ciumârnei dar amintindu-mi întâmplarea de la intrarea în satul Raşca şi de oamenii beţi care bântuie prin sat simt că mi-e frică să înnoptez în cort; uit că astă noapte am dormit în mijlocul pădurii printre sălbătăciuni (ghidul turistic menţionează printre acestea mistreţul, lupul, râsul) fără să am nici cel mai vag sentiment de teamă. Ajung la concluzia că este mai înţelept să accept sugestia dată de maica stareţă şi plec urmându-l pe paznicul care mă smulsese din adânca-mi cugetare. Mă pomenesc introdus în gospodăria unui om cu stare, în faţa doamnei Popescu, o femeie care iradiază multă severitate şi care pare a nu mă primi cu prea multă bucurie, poate impresionată neplăcut de cuţitul ce-mi atârnă la curea şi coada securii care se vede ieşind din rucsac (cred că doar recomandarea maicii stareţe a făcut-o să mă primească).

Îmi arată unde să-mi las bagajele şi unde-i baia, apoi se scuză spunând că mai are puţină treabă. Cât rămân singur, cam o jumătate de oră, mă spăl de praful drumului şi, cât îmi pemite apa foarte rece, înlătur eventualul miros de transpiraţie emanat de subţiorile mele apoi mă îmbrac cu un trening curat. Exact când am fost gata, de parcă m-ar fi urmărit de undeva, doamna Popescu apare cu un şiştar plin cu lapte înspumat. Mă întreabă dacă accept o cană cu lapte şi la răspunsu-mi afirmativ mă invită în bucătărie rugându-mă să mai aştept un pic; pune lapte la fiert pe un ochi de aragaz şi, până când acesta dă în clocot, mă chestionează subtil despre obârşia mea şi împrejurările care m-au adus pe aici. După ce beau cana cu lapte fierbinte care-mi înmoaie oasele, parcă,doamna Popescu mă duce în camera unde-mi voi petrece noaptea, o cameră curată, mobilată modern, cu covor persan pe jos; totul străluceşte de curăţenie şi parcă mă tem să ating ceva ca nu cumva să murdăresc.

Este destul de devreme (este abia ora 21.25) şi oboseala a fugit de la mine. Mă aşez la masa care se află într-o margine a camerei şi-mi întind harta în faţă. Privesc la ea şi simt cum mă cuprinde revolta; mor de necaz că nu-mi pot da seama cum am părăsit creasta principalăa Obcinei Mari şi am ajuns pe o creastă secundară formată pe linia Brodina-vf. Arşiţa-vf. Stirigoaia-Dealul Oglinda-Dealul Roşului-Poiana Buzava-Moldoviţa. Cum oare am putut să ajung de pe Obcina Mare pe această culme? Nu sunt decât două explicaţii, ambele absurde: fie că o forţă paranormală m-a purtat cu cort cu tot de pe valea Săcrieşului în altă parte, într-un peisaj identic cu cel în care mă culcasem aseară, fie că busola mea indică sudul în loc de nord. Şi chiar aşa să fie, nu-mi explic cum am ajuns pe dealul Oglinda unde se intersectează cele două trasee (Putna-Valea Moldovei, marcat cu triunghi roşu, cu cel de la Brodina la Moldoviţa, nemarcat)

Vineri.

După o noapte în care am dormit buştean, mă scol odihnit şi dornic de a lua din nou muntele în piept. Ies în curte să iau „pulsul meteo“. Elanul mi se domoleşte brusc. Culmile care mă înconjoară, înecate în ceaţă, prevestesc o zi cel puţin la fel de mohorâtă ca cea de ieri. Doar deasupra satului se deschide o gaură imensă prin care se vede albastrul ireal al cerului Bucovinei. Stau totuşi la îndoială răscolit de dorul după crestele muntelui, revoltat împotriva ideii de abandon.

Din spatele construcţiei în care se află bucătăria, păşind pe aleea betonată ce o înconjoară, apare doamna Popescu ducând o găleată plină ochi cu lapte, „recolta“ de dimineaţă. Îi mărturisesc lupta ce se duce în sufletul meu dar îmi taie elanul spunând că a ascultat buletinul meteo de dimineaţă, la radio, şi prognoza pentru munte este de vreme închisă şi ploaie. Atunci mă decid: îmi fac bagajele şi cu trenul care pleacă la ora 12.30 voi merge la Câmpulung Moldovenesc, iar de aici la Iaşi. Parcă, pentru a scăpa mai repede de mine, doamna Popescu mă informează că la ora 9.30 pleacă un autobuz care merge la Câmpulung.

Plătesc pentru găzduire, aburc rucsacul în spate şi mă îndrept către intersecţia cu şoseaua care vine de la Suceviţa unde este amenajată staţia de autobuz. Fac o adevărată călătorie de plăcere pe valea Moldoviţei prin satele Frumosu şi Strâmtura, apoi pe valea Moldoveiprin Vama şi Prisaca Dornei la Câmpulung Moldovenesc. Privesc cu regret la crestele munţilor pe care se zbenguie neguri de ploaie şi, cu toate că-mi jurasem să nu mai calc prin Obcini, încep să visez la o noapte ce s-o petrec în mijlocul pădurii cu auzul încântat de boncăluit de cerbi. Cobor din autobuz când încă mai am destule ore până la plecarea trenului (un accelerat care venind de la Vatra Dornei merge la Bucureşti, urmând să schimb la Paşcani).

Depun rucsacul la bagaje de „mână“, în gară, şi încep o alergătură prin oraş să cumpăr daruri pentru fetele mele dragi care mă aşteaptă acasă. Fosta sărăcie generală care era cu vreo doi ani în urmă prin magazine s-a transformat acum într-o abundenţă de lucruri inutile, scumpe şi de proastă calitate; pe marginea trotuarelor sunt improvizate tonete, patronate de persoane a căror aroganţă este direct proporţională cu tenta închisă a tenului, la care se vând, cu preţuri exagerate, tricotaje de contrabandă din Turcia sau Iugoslavia. Reuşesc să aleg un trening pentru Antonella şi un capot Ceciliei apoi, cuprins de febra cheltuielilor, mai achiziţionez un ventilator de cameră, la un preţ acceptabil, iar de la un magazin de produse lactate un articol extrem de rar în trecutul nu prea îndepărtat, o roată de caşcaval afumat. Mă opresc la patiseria pe care o caut de fiecare dată când vin prin oraşul de la poalele Rarăului şi mă îndop cu o porţie zdravănă de plăcintă cu brânză pe care o stropesc cu o halbă de bere. Pentru a nu rămâne mai prejos de roata de caşcaval ... afumat intru în restaurantul hotelului Zimbru să mă delectez cu o sticlă de Cotnari. Timp mai am destul până la plecarea trenului aşa că mă aşez la o masă de lângă geam pentru a privi spectacolul străzii.

Restaurantul este aproape pustiu; în afară de mine, la o masă din colţul opus locului în care mă aflu, se mai află o pereche care discută în şoaptă, iar la alta, mai aproape de uşă, un bucovinean cât un urs de voinic priveşte la paharul de rachiu din faţa lui ca Sfinxul în deşert. La un moment dat un zgomot violent mă catapultează speriat de pe scaun; bucovineanu cel mare s-a prăbuşit sub masă ca un brad tăiat de drujbă. După un minut, de la locul catastrofei, un sforăit teribil izbucneşte alungând tăcerea care domina localul. Deranjate, ospătarele încearcă să-l scoale; dar parcă poţi mişca Rarăul?

Se lasă păgubaşe şi se retrag în bucătărie închizând uşa prin care, din când în când, câte una îşi scoate nasul să vadă dacă nu a mai apărut vreun client.

După ce golesc sticla cu vin îi fac din deget, a ameninţare, caşcavalului pentru că e cam afumat şi mă îndrept spre gară. În tren nimeresc într-un vagon necompartimentat plin cu tineri care,după câte înţeleg, tocmai s-au eliberat din armată. Fumul de ţigară este gros de să-l tai cu cuţitul.

- Măi băieţi, încerc eu să-i iau cu blândeţe, în compartiment nu se fumează.

- Dar în capătul lui se fumează, glumeşte unul gata să-şi rupă dinţii în sticla de rachiu ce tocmai o ducea al gură.

- Aceasta se cheamă lipsă de bun-simţ, constat eu cu voce tare.

- Da, mă aprobă unul, dar ... ştiţi ...

-... noi abia am scăpat ... îi ia vorba din gură un altul care-şi aştepta rândul la sticlă.

Această discuţie se duce pe fondul muzicii urlate dintr-un radio-casetofon sovietic de dimensiunile unei lăzi de zestre, construit în ideea că un lucru pentru a fi bun trebuie să fie cât mai mare.

                            „ ...Chihlimbar, măi chihlimbar,

                                  Bine-i să fii bişniţar ...“

... îmi zgârie auzul versurile de prost gustale melodiei cântate de formaţia Azur sau mai nu ştiu care de aceeaşi factură.

Îmi impun să nu mai aud nimic, îmi abandonez materia şi călătoresc, spirit, peste crestele Rarăului ce-şi arată incitant, din când în când, colţii stâncoşi de sub releul de pe vârf apoi, pe măsură ce trenul înaintează, îmi simt sufletul mângâiat de culmile domoale, uşor rotunjite, ce coboară treptat, ca într-un final „dolce“ al dumnezeieştii simfonii a naturii. După ce trec de Gura Humorului, apoi de ultima zvâcnire de orgoliu a muntelui, dealul de la Păltinoasa, care-l va fi inspirat pe Ciprian, ce se pune în calea trenului (acesta, şiret, se strecoară pe sub el prin tunelul de la Stupca) pătrund pe valea Sucevei, preludiu al viitoarei văi largi Siretului. Un scurt popas la Paşcani, între două trenuri, apoi iată-mă ajuns acasă, scoţând din rucsac darurile aduse fetelor mele dragi care mă fericesc cu bucuria cu care le primesc.

------------------------------

----------             ----------

----------             ----------

Miercuri, 8 iulie 2009 - 19:15 
Afisari: 2,790 


costel2007