Ofrande Abeonei -XI- Partea a III-a (Muntii Bucegi)

OFRANDE ABEONEI-XI-

Din Pietrosul Rodnei la Caraiman, via Marea Neagra.

(Rodnei-Maramuresului-"Marea cea Mare"-Bucegi, 10-22 aprilie 1989)

(partea a III-a)

Vantul scutura sticla geamurilor facandu-le sa zornaiasca; pe acoperisurile din jur albatrosii pasesc de colo-colo scotand tipete tanguitoare. Totusi cerul este senin si soarele diminetii lumineaza orasul. Ma smulg din caldura patului si incep pregatirile de plecare intr-o noua etapa a aventurii mele. Voi merge cu trenul pana la Cernavoda , iar de aici cu vaporul pe Dunare pana la Drobeta-Turnu Severin.

Plec spre gara impreuna cu ultimul meu coleg de camera, craioveanul care fusese in delegatie; el ia un tren spre Bucuresti, iar eu un altul, personal, care pleaca mai inainte si dupa 75 minute cobor in orasul de pe malul drept al Dunarii, intr-un peisaj de film s.f., senzatie creata de constructia centralei atomo-electrice de la Cernavoda. Traversez cu bacul pustiul canal Dunare-Marea Neagra si cu oarecare dificultate, din lipsa de informatii,ajung in port. Dezamagirea este enorma cand aflu ca nu mai circula vase de pasageri in amontele Dunarii. Fac urgent cale intoarsa si am noroc sa prind bacul pe malul unde ma aflu. Ajung din nou in gara si simtind foamea care incepe a-mi da tarcoale cumpar trei covrigi de la chioscul de aici si in timp ce-i rontai imi replanific excursia.

Cu un tren care urmeaza sa soseasca de la Constanta, in mai putin de o ora, voi merge pana la Ciulnita de unde-mi voi continua mersul cu un alt tren personal pana la Bucuresti Obor. La 35 minute de la sosirea aici, din Bucuresti Nord va pleca un tren personal care m-ar lasa in zorii zilei de maine la Turnu Severin. Timpul este extrem de scurt, iar sansa de a traversa Bucurestiul atat de repede este minima. Am alergie de Bucuresti, asa ca nu-mi surade o pauza de aproape 24 de ore in capitala. Rascolesc "Mersul trenurilor" si linia care se ramifica de la Ploiesti spre valea Prahovei ma fascineaza. Imi doresc de mult sa vizitez Bucegii dar aglomeratia care domneste acolo, si mai ales prioritatea generala pe care o au strainii la cazare (deh, aducatori de valuta!) ma determina sa ma abtin. Totusi acum ar fi momentul sa incerc; schiorii nu mai au zapada, iar pentru drumetie nu a sosit inca sezonul. Nu sunt pregatit dar o scurta calatorie de recunoastere ma tenteaza. In consecinta decid: daca nu voi reusi sa ajung pana la plecarea personalului spre Turnu Severin, dupa doua ore si ceva un accelerat urmeaza sa plece spre Brasov si este imposibil sa nu-l prind.

Imi urmez planul: merg cu cele doua trenuri personale in tovarasia unor calatori, in marea lor majoritate cu pielea puternic pigmentata dar, spre usurarea mea, graind romaneste si cobor in Bucuresti Obor intr-un peisaj care nu prea are aspect de capitala. In spatele garii pierd in asteptarea troleibuzului 85 treizeci din cele treizeci si cinci de minute pana la plecarea trenului din Bucuresti nord, apoi dupa o traversare ce-mi creaza palpitatii, ajung doar cu douazeci de minute inainte de plecarea acceleratului spre Brasov. Ajuns in Gara de Nord simt revolta stomacului si ma asez la coada la o toneta a restaurantului, amenajata la intrarea in W.C. din directia caruia vin valuri-valuri de "arome" de urina si clor. "Imparat" este un ospatar negru, mustacios care-si comercializeaza cu aroganta pseudo-alimentele. Imi este teribil de foame si nu gasesc altceva mai bun de mancare decat trei batoane de rulada cu magiun. Asta in pofida laudelor aduse intr-un recent numar din revista Flacara, restaurantului Garii de Nord care, chipurile, ar avea capacitatea de a satisface toate gusturile. Depinde de gusturi, adaug eu. Mustaciosul ce comercializeaza semidulciurile cu pretentii de hrana pentru calatori are destule altercatii verbale cu clientii ce asteapta, exasperati de incetineala, sa fie serviti. Nu-mi sta in caracter sa port discutii "neprincipiale" cu cei care ma nemultumesc dar asta nu inseamna ca-mi pot controla un anumit fel de a privi la cei care ma irita. Daca slujbasul lui Mercur isi ia fara rusine "dreptul" din maruntisul clientilor, mie mi-l da corect dar mi-l tranteste cu atata violenta in mana incat sare pe jos. Nu ma aplec lasandu-i lui satisfactia de a-l aduna (banuiesc ca pe asta a mizat) si ma precipit spre trenul care sta gata sa plece.

Ma lipesc de fereastra pe culuar si inghiontit din toate partile de calatorii ce nu-si gasesc astamparul inghit ruladele ce uneori imi scrasnesc in dinti amintindu-mi de nisipul litoralului ce tocmai l-am parasit. Dupa ce golul din stomac este umplut imi las gandurile sa umble slobode si imi amintesc din nou de articolul din revista Flacara care voise cu tot dinadinsul sa ma convinga de amabilitatea slujbasilor restaurantului Garii de Nord. Mai curand ar fi incercat sa ma convinga ca Dambovita curge spre Carpati si nu viceversa. Cand soarele incepe a auri crestele Bucegilor cobor pe peronul placat cu patratele de gresie al garii Sinaia. Albastrul adanc al cerului si aerul tare care-mi inunda plamanii alunga din mine tristetea care dainuie inca de aseara, de pe plaja, revolta starnita de negrul ospatar se rostogoleste spre apa Prahovei si simt cum ma regenerez. Simt cum devin alt om, cum parca incep o alta existenta, paralela cu cea de pana acum. Imi vine sa cant, sa rad, sa ma las prada exuberantei care ma cuprinde. Imi salt geanta pe umar, trec prin cladirea garii si dau de niste scari ce urca abrupt panta de peste drum; ma lansez pe ele sarind cate doua-trei odata si ajung intr-o alta strada mai lata, in fata unei cladiri impresionante; pe firma citesc "Hotel Caraiman". Patrund intr-un hol mare, dreptunghiular, unde, in stanga, descopar receptia. Si primul meu contact cu una din rampele de lansare a tuturor categoriilor de turisti spre cel mai circulat masiv muntos al Romaniei se soldeaza cu o reusita care ma surprinde. Sunt cazat intr-o camera splendida de la etajul al doilea, dotata cu televizor, telefon (pentru interior) si baie ce contine o cada imensa in care apa calda curge 24 de ore pe zi(!!!). Camera este cu doua paturi asa ca am si aici un coleg de camera care acum lipseste. Ma usurez de mizeria drumului apoi ies pentru un prim contact cu renumita Sinaia in cautarea unui telefon sa comunic cu Iasiul pentru a-i anunta pe cei de acasa pe unde-mi mai stralucesc ochii. Daca din multe puncte de vedere sunt multumit de Sinaia, telefoanele reusesc sa-mi umbreasca oarecum aceasta multumire. Cu foarte mare greutate reusesc sa vorbesc cu Antonella, de la unul gasit in holul hotelului Palas.

Trecerea de la atmosfera litoralului la cea a Bucegilor imi provoaca asa o stare euforica incat neluand in seama atractia gravitationala pur si simplu zbor alergand prin oras, neputand sa merg in pas usor, de plimbare, asa cum s-ar cuveni. In cautarea telefonului am intrat in hotelurile Palas si Sinaia unde am vazut holuri si restaurante somptuoase cu emisiuni-reclame la televizoare color, un fel de anunturi in limbi straine de parca nu m-as afla in Romania. Doar un anunt, in exclusivitate pentru romani, bineinteles in limba romana, pe holul hotelului Sinaia unde se afla un magazin in regim de "shop", ma avertizeaza ca accesul este permis doar detinatorilor de valuta. Cu alte cuvinte regele animalelor, leul, este proscris in propria tara! Am timp sa vad prin geamuri articolele pe care Cecilia imi trasase sarcina sa le cumpar: ciorapi de matase, pantofi "Guban"...mai mult nu am ragaz sa vad pentru ca purtatorul unei haine de piele, confectionata dintr-o vaca, ma invita sa "fac pasi". Imi iau zborul din fata bietului pamantean si ma intorc la hotelul Caraiman. Fac un tur prin cele trei localuri ale hotelului si constat ca, spre deosebire de locurile din tara unde fusesem pana acum, aici este un relativ belsug de bauturi si mancare; in rafturile barului de zi se zaresc diferite "tarii"( chiar vodca Stalicinaia si coniac Triumph), iar pe mesele din braseria unde un acordeonist distreaza, discret, cu muzica populara consumatorii se vede chiar si "Grasa de Cotnari". Ma opresc la restaurant unde savurez o friptura cat pentru un secretar de partid si ma "destrabalez" cu un coniac.

Urc in camera pe care o gasesc tot goala. Ma arunc cu voluptate in cada cu apa calda si fac o baie cum demult nu am avut ocazia. Abia am timp sa ma imbrac si apare colegul meu de camera, un bucurestean nascut pe malul Dunarii, la Giurgiu, aflat intr-o delegatie la I.M.F. Sinaia. Acest giurgiu-bucurestean are un debit verbal atat de bogat incat in timpul discutiei abia am posibilitatea sa pronunt cateva silabe, sa nu creada cumva ca sunt lipsit de grai. Dar mai lipsit de grai raman cand dand drumul la televizor, dupa ce eterna figura dispare de pe ecran, vad ca emisiunea continua prin circuitul interior de televiziune al hotelului pe care este dat un film. Colegul meu, care este pus la punct cu obiceiurile hotelului, imi spune ca programul se prelungeste pana la ora cinci dimineata. Deasemenea imi lamureste misterul celor trei butoane de pe ceea ce credeam ca este un aparat de radio; sucind de primul buton asculti muzica simfonica, pe al doilea muzica usoara, iar pe al treilea muzica populara romaneasca. Si asta non-stop! Adorm si visez ca mi-am tradat patria fugind in Occident.

*

Nu se luminase bine de ziua cand bucuresteanul ma trezeste sa-si ia ramas bun de la mine; isi terminase treaba la I.M.F. si acum pleca acasa. Pentru ca intentionez sa exploatez la maximum ziua care incepe, dupa ce vremelnicul meu tovaras de camera a plecat nu ma mai culc si incep pregatirea. Ma barbieresc in vederea intalnirii cu muntele apoi ma asez in unul din cele doua fotolii din camera si punandu-mi barba in palma unei maini incep a cugeta la planuri, tinand seama ca nu sunt echipat pentru munte. Asadar imi propun sa urc cu telecabina din Sinaia pana pe platoul Bucegilor sa vad ce este pe acolo, sa-mi fac o idee de care sa tin cont intr-o viitoare ascensiune planificata in Bucegi, apoi sa cobor in Sinaia si sa merg la Busteni de unde sa urc cu alta telecabina pentru a vedea alta portiune a platoului.

Hotararea odata luata ma arunc in proaspata achizitie in materie de incaltaminte, am numit perechea de bascheti cumparata la Constanta, imi atarn de gat binoclul si aparatul de fotografiat, iau in mana borseta si cobor din camera propunandu-mi sa nu ma hazardez pe drumuri prea lungi pe munte, tinand cont de precaritatea achipamentului meu. Trec prin magazinele care prind a se deschide pentru a vedea marfuri inutile, in sortimente putin diversificate si sub orice critica din punct de vedere calitativ. In apropierea statiei de plecare a telecabinei descopar un restaurant cu autoservire unde, minunea Romaniei, iau un mic dejun pe care mi-l aleg eu, fara a-mi fi impus, format din ochiuri calde si o cana cu lapte, deasemenea cald (!!!). Urc apoi cateva zeci de metri la statia telecabinei, cumpar bilet si dupa o scurta asteptare am norocul de a fi luat cu primul transport care, de regula, este destinat in exclusivitate salariatilor care deservesc punctele turistice de pe munte.

Calatoresc pentru a doua oara cu telecabina, prima data fiind cu vre-o zece ani in urma, in Fagaras de la Balea cascada la Balea Lac si invers. Din zborul ca de avion al telecabinei defilez Plaiul Casariei vrastat de curbele soselei ce urca pana la cota 1400 pe coasta Muntelui Furnica, la impozantul Hotel Alpin. De aici, cu alta telecabina, trebuie sa urc pana la cota 2000, in apropierea cabanei Miorita. Vad pe dedesubt un mic grup de neganditi (mi se pare mie) care urca nebuneste pe coasta muntelui si care nu cred sa ajunga prea departe. In telecabina asist la o discutie din care reiese ca insotitorul acesteia urmeaza sa plece intr-un tur al Romaniei, pe jos.

Cobor din telecabina la cota 2000 si urc putin pe coasta muntelui, usor lateral fata de poteca ce-o vad urcand spre ceea ce pare a fi un releu radio. De aici mi se deschide perspectiva spre o parte din platou si ce am sub ochi ma incita. Daca vazuti din Sinaia Bucegii par neospitaliari, ajuns pe platou picioarele ti-o iau singure din loc pe poteca numai buna de plimbare. Adie un vant cam racorut, iar drumul uscat, presarat ici si colo cu pete de zapada, te imbie sa-l urmezi; simt cum ma cuprinde un dor de duca incat nu mai pot rezista si-mi propun sa merg pana unde pot ajunge in doua ore apoi sa ma intorc pentru a cobori, asa cum am urcat, in Sinaia.

Ma intorc in poteca langa un indicator care arata directiile si timpii de mers. Langa mine se opresc trei baieti, echipati nici macar cat mine, si-i aud ca se sfatuiesc, consultand indicatorul, sa mearga la cabana Babele. Urca pe poteca pana sub varful Furnica, apoi renunta si se intorc stabilindu-se la barul de la cota 2000. O iau spre locul de unde s-au intors si am sub ochi toata splendoarea traseului de pe platou. Nu am harta la mine, in Bucegi vin pentru prima data asadar nu cunosc denumirea locurilor. Dupa cele scrise pe indicatorul turistic banuiesc ca la picioarele mele se afla Saua Calugarului, iar in fata am cabana Piatra Arsa. Recurg la amintiri din articolele despre Bucegi citite in revista Romania Pitoreasca si cred ca ce se vede departe in fata spre N-NV este varful Omul, pe care se vede o constructie si ceva ca un morcov urias, spre dreapta se vede abruptul, iar undeva, cam la 30?? spre dreapta fata de Omul, dominand impunatoare valea Prahovei, se vede crucea de pe Caraiman. Imi propun sa incerc a ajunge pana acolo fara sa fortez situatia.. Sperante de a ajunge sunt minime pentru ca se vad pete mari de zapada si nu stiu daca voi reusi sa trec de ele

Cobor in sa pe o panta destul de inclinata si pe culmea inierbata a muntelui merg spre marginea abruptului, atat cat este posibil, pentru a admira minunata priveliste a vaii Prahovei care se deschide de aici avand orasul Sinaia in prim plan. Incerc sa identific traseele de pa Valea Jepilor, apelend la aceleasi amintiri ale articolelor din Romania Pitoreasca si cred ca reusesc intr-o oarecare masura, pentru ca scociorand cu privirea coasta muntelui, ajutandu-ma si de binoclu, reusesc sa identific doua poteci cu un grad de dificultate destul de ridicat cum numai pe Valea Jepilor am aflat ca pot fi.

Ma reintorc la traseul de culme, incep sa urc usor un drum ce se contureaza clar pe munte si trecand pe langa niste stani ajung din nou pe o mica culme. Privelistea se deschide din nou si am speranta ca voi putea ajunge la crucea de pe Caraiman. In fata, intr-o padure de jnepeni, se vad cladirile cabanei Piatra Arsa si putin mai spre dreapta, in marginea jnepenisului, un refugiu.Prind un marcaj cu banda albastra care ma duce pana la un teren de sport de unde ma abat spre dreapta pe un drumeag ce coboara printre jnepeni uriasi pana la cabana; o ocolesc si-mi continuu drumul pe poteca ce se deschide printre arbusti evitand pe cat se poate stratul subtire si discontinuu de zapada; urmez apoi un traseu marcat cu banda galbena ce se orienteaza spre o linie de inalta tensiune, printre doua culmi de munte. Caldura soarelui, focalizata ca de o lentila de zapada din jur, ma invaluie creandu-mi o stare de confort si o inexplicabila bucurie. Dintr-o directie nedefinita se insinuiaza un zgomot surd, ceva ca un mormait continuu. Ma opresc sa identific directia. Vine de deasupra capului meu. Ridic privirea si-mi dau seama ca ceea ce luasem drept linie electrica de inalta tensiune este in realitate linia de telecabina ce urca dinspre Busteni; acum s-a pus in miscare si genereaza acest zgomot. In stanga, sus, se vede o cabana si capatul liniei de teleferic. Tot inainte se insira o linie de stalpi pe cere fusese montata candva o linie de curent electric sau de telefon, dar acum nu purtau altceva decat marcajul turistic, punct albastru, care trecand pe sub linia de telecabina se pierde dupa o muchie. Optez pentru aceasta varianta pur si simplu la inspiratie nestiind despre nici unul din trasee unde duce. Indicatoarele din punctele de ramificatie a traseelor sunt distruse de cine stie ce vietati inferioare aflate in stadiul incipient de dezvoltare a creierului.

Ma opresc la al doilea stalp al liniei de transport pe cablu, in apropierea unei cruci care aminteste ca acolo a murit o fata de 18 ani, intr-un accident. Ma asez pe fundatia de beton a stalpului. Un fior, provocat de haul ce se deschide la picioarele mele, imi trece prin sita spinarii; de-a lungul lui trece linia telecabinei avantandu-se printre peretii abrupti ai Vaii Jepilor. Pentru prima data am in fata ochilor asa o frumusete salbatica care-mi declanseaza un fior ce plecand din ceafa trece prin coloana vertebrala si piciorul drept poposind in unghia degetului mare. Prin despicatura muntelui, undeva departe, in vale, se vede un fragment al vaii Prahovei si a orasului Busteni. Spre dreapta privelistea fiindu-mi inchisa de un perete de stanca, imi indrept atentia spre stanga si deodata am ciudata senzatie ca pe aici am mai fost. Incerc sa fiu realist si sa suprim aceasta senzatie dar nu pot. Pe aici am mai fost! Ma concentrez intr-acolo. Am in fata mea, jos, o constructie amplasata pe o fundatie solida de piatra avand ca fundal un perete vertical sprijinit cu fruntea in cer si cu picioarele in fundul prapastiei. Din dreptul cladirii o poteca larga urca usor, de la stanga spre dreapta, pe peretele vertical. Pun binoclul la ochi si incep sa studiez cladirea; descopar o firma pe care descifrez "Cabana Caraiman". Deodata in mintea-mi se face lumina; este imaginea pe care am vazut-o intr-o fila dintr-un calendar ilustrat. Si tocmai incepusem sa cred in teoria reincarnarii! Urmaresc cu binoclu poteca ce pleaca din fata cabanei ramificandu-se intr-un loc; o ramura o apuca spre dreapta in urcus usor, in diagonala, pe abruptul Caraimanului. Banuiesc ca aceasta trebuie sa fie " Brana Mare a Caraimanului" si ca merge direct la crucea de pe varf.. Poteca se strecoara pe peretele vertical al muntelui, iar dedesubt se casca un hau imens de cateva sute de metri in care cred ca daca te prabusesti te risipesti in toate partile componente. Studiind-o pas cu pas, prin binoclu, ajung la un loc unde poteca este rupta de o avalansa ce a dat nastere unui jgheab vertical la vederea caruia ma taie un fior ce ma face sa iau repede binoclul de la ochi. Pe acolo nu se poate trece decat expunandu-te unui foarte mare pericol. Haul de jos imi atrage privirea ca un magnet, iar un fior imi increteste pielea alarmandu-ma ca si cum as fi pasit pe acolo. Indraznesc sa studiez poteca mai departe si, presupunand ca un inger bun m-ar fi scos din aceasta cumpana, nu prea departe avea sa dau peste un alt jgheab acoperit de zapada, sub care cine stie ce capcane se mai ascund. Cu regret in suflet renunt sa ma aventurez pe aceasta poteca pentru a merge la cruce si-mi propun sa cobor la cabana Caraiman sa beau un ceai sau o cafea apoi sa urc la punctul de plecare al telecabinei si sa cobor in Busteni. O floare micuta, de un rosu aprins, ca o pata de sange pe piatra muntelui, ma opreste pentru cateva clipe cu rasuflarea taiata de frumusete. La o intersectie de poteci, pe indicatorul montat aici, inscriptia cine stie carui disperat imi smulge un hohot de ras. "Traseu pentru oameni descreierati". Aprecierea era facuta pentru traseul marcat cu cruce albastra ce coboara, pe Valea Jepilor, la Busteni. Probabil pentru dumnealui (sau, posibil, dumneaei) oamenii cu minte multa stau infundati in vre-un restaurant sau bar, iar distantele le parcurg cu cele patru cauciucuri sfaraitoare ale masinii, aceasta nepresupunand cine stie ce efort fizic. Ajung la un perete de vre-o patru metri inaltime pe care trebuie sa-l cobor. Un strat de zapada ia forma unui plan inclinat si-mi usureaza coborarea; dar capcana ascunsa a unui gol ma face sa transpir abundent de emotie cand ma pomenesc scufundat in zapada pana la subtiori. Cu mare atentie si cu frica in oase ajung cu bine jos si dupa cativa pasi ma aflu in fata cabanei. Ma intampina un urias caine lup, lipsit de discernamantul ciobanestilor din Bucovina care te lasa in pace vazandu-te lipsit de intentii agresive. Cu gandul la proaspatul meu prieten cu parul lung si alb din Zanoaga Iezerului din Muntii Rodnei ai carui colti, din joaca, isi lasasera amprenta pe maneca zdrentuita a hanoracului imi continuu fara teama drumul vorbindu-i prietenos. Dar cerberul nu inceteaza de a-si arata coltii fiorosi si ma injura in graiu-i cainesc amplificat de haurile prapastiilor din jur. Daca nu ar fi iesit cabaniera poate acum ar fi purtat amintirea coltilor lui, nu maneca hanoracului, ci una din nu prea becisnicele-mi fese. Cabaniera, o batranica cumsecade, apuca fiara de zgarda, o incuie intr-o magazie, apoi ma invita sa intru. Ma serveste cu atotprezentul "nechezol" si cu sfaturi. Imi confirma ca ceea ce studiasem este intr-adevar "Brana Mare" a Caraimanului si ca de mai mult timp circulatia pe ea este interzisa fiind deosebit de periculoasa in cele doua locuri surpate. Si-mi descrie un accident in care si-a pierdut viata cea mai buna alpinista din Busteni. Pentru a ajunge la cruce mai este un traseu, putin mai lung, pe sub Costila, pe care-l pot parcurge fara probleme, chiar incaltat cu bascheti. Cumpar o cutie de conserve pe care am vazut-o prin alte parti vanzandu-se doar pe valuta (si-i curat romaneasca) si plec din nou la drum.

Trec de ramificatia cu "Brana Mare" unde un panou avertizeaza pericolul ce-l reprezinta acest traseu, urc putin pe cruce albastra, intalnesc inca alte cateva cruci memorand tot atatea tragedii, ma abat la dreapta pe o poteca nemarcata ce merge pe marginea stratului de zapada apoi prind marcajul cruce rosie care, dupa ce ma trece o vale incepe sa urce spre Caraiman. Lipsit de bagaje, avand atarnate de umar doar borseta, binoclul si aparatul de fotografiat, greutatea baschetilor fiind neglijabila in comparatie cu cea a unor bocanci, muntele oferindu-mi un teren moale ca o saltea, acoperit cu iarba si doar uneori cu zapada, aflat intr-o excelenta dispozitie sufleteasca, dispunand de o buna conditie fizica (rezultat al antrenamentelor zilnice facute de-a lungul unui interval de timp ce depaseste un an) zburd pe coasta muntelui incetinind putin, din cand in cand, doar pentru a-mi linisti respiratia, lucru ce se realizeaza destul de repede. Depasesc grupuri de turisti si ma incrucisez cu altele convingandu-ma ca articolele din Romania Pitoreasca referitoare la echipamentul turistilor de ocazie nu sunt cu nimic exagerate. Dupa un ultim efort, necesar pentru depasirea unei muchii, incep sa cobor spre uriasa cruce de pe buza prapastiei Caraimanului. Ajuns aici raman mut in fata salbaticei frumuseti a coastelor abrupte, a coltilor de stanca, a prapastiilor care inconjoara monumentul din trei parti; est, marele abrupt dinspre valea prahovei; in nord, prapastia de la Iadul Vaii Albe; spre sud, prapastia Vaii Jepilor.

In muzica ce o canta vantul printre elementele metalice ale crucii fac fotografii, privesc frumusetea ce-mi starneste fiori de spaima, apoi plec pe drumul de intoarcere spre cabana Babele de unde, fusesem informat, pleaca telecabina spre Busteni. Pe drum ma incrucisez cu cei pe care ii depasisem si-i depasesc pe cei cu care ma incrucisasem. Plin de voie buna le spun cate o vorba de incurajare sau lauda, dupa caz, copiilor. Cand au mai ramas doar vre-o zece minute de mers pana la cabana ajung un grup format din doi barbati, o femeie si un copil cu care ma intalnisem cand am inceput sa cobor spre cruce. Plini de uimire ma intreaba daca am reusit sa ajung asa de repede la capatul drumului si raman foarte surprinsi, neincrezatori parca, calificand ce facusem eu drept o performanta deosebita. Raman in continuare impreuna cu ei, le fac fotografii cu aparatul lor. Aflu ca vremelnicii mei tovarasi de drum sunt din Bucuresti, iar barbatul mai tanar este din Giurgiu (iarasi un giurgiuvean!). Urc la cabana, recunosc Babele si Sfinxul apoi, urmand sa cobor de pe munte cu telecabina, imi permit sa beau o sticla din grozava bere de Azuga in sala restaurantului cu autoservire de la cabana. Inainte de a merge la statia de telecabina il rog pe un fotograf ambulant sa-mi faca o fotografie cu propriu-mi aparat, dar cu "decorul" lui constand dintr-un splendid, si cam bleg, exemplar de Saint Bernard care sta unde-l pui de parca ar fi o papusa gonflabila, lipsit de neastamparul mioriticului de la Iezerul Pietrosului. In drum spre telecabina recunosc inca ceva vazut intr-o fotografie din Romania Pitoreasca, centrala eoliana experimentala de pe Piciorul Babelor. In cabina telefericului am ocazia, inca o data, plimbareti cu pantofi de lac si pantaloni albi, cu dunga impecabila. Unul din ei asculta balazat reprosurile consoartei dumisale, o doamna cu parul platinat de ani, cu o tinuta vestimentara ce ar fi starnit invidia junelor, tinand in mana un foarte frumos si artistic aranjat buchet de braduse care, mai mult ca sigur nu va rezista pana in seara, si tot atat de sigur sunt ca il va arunca. Reprosurile "dansei" vizeaza faptul ca "dansul", sotul ei, a refuzat sa coboare pe jos in Busteni. Prinzand un moment de respiro, respectivul ii arata gingasii pantofi din lac negru, cu bombeurile albe si cu talpa cat foita de tigara spunandu-i ca daca ar asculta-o, ar ajunge descult in Busteni. Privesc la "condurii"fini ai doamnei si remarc cu voce tare: "daca veti ajunge la Busteni".

Telecabina pleaca purtand in pantecele ei arogante si spaime dar si o imensa curiozitate. A mea. Nu am timp sa-mi imaginez ce s-ar intampla daca s-ar prabusi telecabina in haul imens ce se deschide de dupa cel de al doilea stalp. Imi imaginez ca sunt o pasare ce zboara printre stancile care flancheaza Valea Jepilor si ca gust din aceasta dulce ameteala a zborului care n-as vrea sa se mai sfarseasca. Dar se sfarseste la punctul de sosire in Busteni unde cu mare parere de rau cobor. Pana la gasirea unui mijloc de transport care sa ma duca la Sinaia incep sa colind prin magazine, insa nici aici Cecilia nu are noroc sa-i gasesc pantofi. Doar cu o promisiune ma aleg, de la o cooperativa, pentru o doza de picup. Prind o ocazie si ajuns la Sinaia imi schimb tinuta apoi merg sa servesc pranzul la restaurantul de langa telecabina.

Cu burta plina incep iarasi sa solicit aparatele de telefon pentru a da vesti acasa. Si reusesc. N-as mai fi reusit! Pentru ca Cecilia, cu o voce autoritara, imi da dispozitie, fara drept de contestatie, sa merg acasa, pentru ca maine este sf. Gheorghe, onomastica fratelui meu, si trebuie sa-l vizitam. Cu cheful si buna dispozitie duse pe apa sambetei hotarasc sa-mi petrec seara la braseria hotelului Caraiman unde cantaretul la acordeon distreaza putinii consumatori din linistita sala a localului. Imi place acest mod de a asigura buna dispozitie a clientilor. In locul watt-ilor fara numar din difuzoarele date la maxim, muzica izvodita din dansul fugar al degetelor pe clapele acordeonului in timp ce muzicantul imbracat intr-un costum ce sugereaza portul popular prahovean se plimba agale printre mese raspunzand la solicitari, dand intensitate muzicii cat sa nu-i deranjeze pe cei din jur.

Solicit un pahar cu vin dar cum ospatara spune ca nu se desfac sticle comand una intreaga. Incep sa gust din pahar si privesc in jur. Ce vad, incepe incet-incet sa ma amuze. La cateva mese mai incolo doi barbati, unul pare a fi ofiter, solicita pe acordeonist care, dupa ce-i consulta asupra preferintelor,isi incepe repertoriul. Mangaie clapele acordeonului cautand acompaniamentul apoi cu o foarte frumoasa voce de tenor incepe

" Un parinte poate creste

sapte,opt copii sau zece

dar zece copii cu minte

nu pot creste un parinte"

Cei doi varsa o picatura , nu mai mult, din paharele pe care le dau apoi peste cap si ofteaza de sa ti se rupa inima.

"cine te-a facut pe tine Tudorito, nene,

asa 'nalta si subtire"...

...continua muzicantul, iar civilul scoate un strigat de lup in calduri. Deranjat, poate, de lipsa de decenta cantaretul schimba registrul si incepe cu voce grava...

"batranete haine grele,

cum sa fac sa scap de ele?

Trec zilele, trec si eu,

imbatranesc si-mi pare rau"...

Cel in uniforma devine deodata serios, apoi pune capul pe masa si umerii incep sa-i tresalte in ritmul hohotelor de plans. Cand ultimele note se sting,se ridica (acum vad ca nu-i ofiter ci padurar) si incepe sa-l pupe spalandu-l cu lacrimi pe cel care-i provocase asa o puternica stare de emotie. Acordeonistul se desprinde din imbratisare si continua sa-si faca meseria. Ma ia in "colimator" si vine incet la masa la care ma aflu, singur in fata unei sticle de vin, cantand melodii triste ; pe chip mi se citeste inca (probabil) tristetea provocata de chemarea intempestiva a dragei mele consoarte.

"Casuta noastra,

Cuibusor de nebunii,

Te asteapta ca sa vii..."

...imi susura refrenul pe care, curios, pare ca-l aud numai eu...

"Pentru o salba de margele

Apucasi pe drumuri rele...

Nimeni nu te-a suparat!..."

...insista cantaretul dar cum, in loc sa vars siroaie de lacrimi, il privesc amuzat se opreste si-mi zice.

-Domnule, te-am remarcat de cand ai intrat aici si-mi placi! Spune-mi ce sa-ti cant?

-Imi place cum cantati, ii raspund, dar punga nu-mi permita sa va cer ceva anume.

-Hai , domnule, fii serios! Eu sunt platit pentru asta asa ca pe dumneata nu te costa nimic. Spune-mi o preferinta. Desi nu sunt obisnuit cu extravagante de genul acesta, parca-mi surade experienta pe care as face-o ascultand un cantec ce-i numai pentru mine dar nu ma pot opri la unul anume.

-Vedeti dumneavoastra, ii zic, desi figura mea nu-i a unui om vesel imi place veselia de aceea canta-mi un astfel de cantec.

-Bine-bine, imi raspunde, dar care cantec anume?

-Un cantec de joc din nordul Moldovei,o batuta, ceva din repertoriul Sofiei Vicoveanca sau a Laurei Lavric, ma hotarasc eu. Incepe sa-si rascoleasca filele memoriei in timp ce degetele ating usor, ca o mangaiere, clapele. Intr-un timp se lumineaza la fata si incepe:

"Trandafir de la Moldova,

Te-as iubi dar nu stiu vorba..."

Si-i zice cu asa un foc, depasind limita obisnuita a intensitatii sonore incat apare in usa bucatariei toata suflarea ce se afla acolo: bucatari, ospatare, debarasoare...ochii mesenilor se indreapta spre mine. La o masa de alaturi, unde trei perechi de tineri se "destrabaleaza" cu carnati oltenesti(din carne de oaie si piparati foc) din care cauza ospatara este intr-un continuu du-te, vino cu tava cu pahare de...citronada (?!) falcile isi opresc brusc activitatea, iar in aer, deasupra mesei, raman in nemiscare sase carnati si douasprezece degete. Vazand ca are asa un succes o schimba inspirat, pentru cateva clipe , pe...

"Hai Catrina si le-arata, mai!

Cum jucai cand erai fata mai,mai!..."

...apoi in plina efervescenta artistica culca tampla pe acordeon si incepe sa ofteze...

"Piatra-piatra de e piatra

sade jumatate-n apa

o calca calul, nu crapa,

dar eu plang si patimesc

dup-un pui care-l iubesc

hai, hai, hai dorule, ha-ai!..."

Brusc sunt proiectat in timp, militar la Sulina, zgariind cu un manunchi de nuiele legate in chip de matura nisipul cvasiprezent in timp ce din caldarile difuzoarelor se revarsa melodia de mai sus pusa de un oltean sadic, responsabilul statiei de amplificare. Prind un moment cand deschide ochii si-l apuc bland de mana, mi-l asez alaturi pe un scaun si-l rog sa ma ajute sa beau vinul care, cantitativ, este prea mult pentru mine.

Si stam amandoi la taifas, povestindu-i de Moldova, de locurile pe unde am hoinarit, de ritualul de la nuntile si horele de pe la noi. Intr-un tarziu ma despart de el lasandu-l uluit de cate i-am povestit si, declarandu-mi vesnica prietenie, ma roaga sa mai trec pe la Sinaia si pe la braseria hotelului Caraiman promitandu-mi ca pana atunci va invata cantece de joc din Bucovina. Urc in camera unde-l gasasc pe noul meu coleg care, pe cat de guraliv era bucuresteanul, pe atat de mut era acest moldovean din Bacau. Dupa ce vorbesc singur vre-o zece minute deschid televizorul si pana la ora la care urmeaza sa plec la gara vad un film romanesc, titrat in limba engleza, de care nici nu am auzit pana acum, un film care in mod normal s-ar vedea cu usile zavorate si geamurile acoperite cu paturi groase. Dar fiind la hotelul Caraiman din Sinaia nu ma mai mir. Imediat dupa miezul noptii imi iau bagajul, il trezesc pe bacauan sa incuie usa, trec pe la receptie sa multumesc pentru gazduire, apoi cobor in gara si ma instalez in trenul ce soseste nu peste mult timp, pentru a ma supune ordinului dat de capricioasa mea nevasta.

*

Pe un timp exceptional, cu o intarziere a trenului de doar...o ora, ajung acasa incheind aceasta minunata parte a concediului meu. Cecilia ramane foarte surprinsa pentru ca nu se astepta sa fiu atat de ascultator si-mi zice ca de ce am venit pentru ca ea mi-a zis...asa...

Daca ar fi copil i-as da cateva palme la fund dar cum este ... Cecilia ma abtin.

Dupa o vreme, gandindu-ma la aceasta aventura, fara ca atunci sa mi se fi parut ceva suspect, am inceput sa ma intreb: oare intalnirile cu granicerii si faptul ca la Constanta si apoi la Sinaia nu am fost singur in camera de hotel a fost intamplatoare? Cui i-oi fi povestit ca am intentia de a ajunge in zona aceea atat de tentanta din vecinatatea Iugoslaviei?

(sfarsit)

-----------------------------

------------- -----------

------------- -----------

Luni, 3 decembrie 2007 - 03:17 
Afisari: 2,541 


costel2007