Skin Classic Skin White Skin Black & Whilte Skin Default Adauga la Favorite (In contul carpati.org)
Cautare:

Calendar

August 2022
LMMJVSD
1234567
891011121314
15161718192021
22232425262728
293031

Septembrie 2022
LMMJVSD
1234
567891011
12131415161718
19202122232425
2627282930

Online

Vremea
Varful Padina Popii
Muntii Piatra Craiului

Voluntar in Carpati

Homepage

Lista de discutii

Ofrande Abeonei - XVI - Examen in saua Stiol (Muntii Rodnei)

OFRANDE ABEONEI-XVI-
   
   Examen in saua Stiol.
( Muntii Rodnei  8-9 decembrie 1989)
 
Nici prin gand nu mi-ar fi trecut ca voi mai vedea muntele inainte de primavara viitoare. Dar prin jocul hazardului si bunavointa Ceciliei  am obtinut un mic „supliment” de doua zile  petrecute in imparatia muntelui constituind totodata una din cele mai placute surprize oferite de luna cadourilor.

 Dar inainte de a povesti peripetia propriuzisa pe munte, peripetie care a constituit pentru mine un examen foarte serios pe care, din fericire, l-am trecut cu bine trebuie sa povestesc cum s-a ajuns la aceasta. In una din zilele lunii noiembrie, cand atat eu cat si Cecilia eram la serviciu, Antonella a primit un telefon din Borsa, de la Maria, si a fost rugata sa rezerve o camera la hotel pentru ca va veni sambata urmatoare la Iasi cu niste probleme. Antonella, care stia din povestirile mele cine-i Maria, i-a propus sa stea la noi pentru ca le suntem datori in urma gazduirii ce mi-o oferisara in vara. Nici cand Maria a spus ca nu vine singura  ci impreuna cu unchiul si matusa ei Antonella nu a dezarmat (si bine a facut) insistand sa vina la noi. Pana la urma s-au inteles ca sambata, la trenul de dimineata, sa-i astepte cineva la gara.

 Zis si facut! Sambata dimineata, la acceleratul care vine dinspre Timisoara, sunt prezent in gara si astept. Din tren coboara o multime de maramureseni si maramuresence (ii cunosc dupa port) dar Maria, nicaieri. Incep sa-mi pun fel de fel de intrebari: nu o mai cunosc si a trecut pe langa mine …  dar nici ea nu ma mai cunoaste?  Nu au putut urca in trenul care se pare sa fi fost destul de aglomerat? Sunt intrigat de multimea de oameni pe care-i recunosc dupa port a fi din zona Maramuresului, care au coborat din tren. Ma adresez unei femei si aflu de la ea ca maine tinerii militari vor depune juramantul, iar parintii si rudele apropiate vin sa asiste la acest eveniment deosebit din viata unui barbat. Imi inchipui ca din cauza aglomeratiei oaspetii mei din Maramures nu vor fi reusit sa urce in tren  asa ca este posibil sa vina cu urmatorul, care soseste dintr-acolo si ajunge la Iasi peste aproximativ doua ore si jumatate. Deoarece astazi e zi de apa calda hotarasc sa nu pierd prilejul de a face o baie dupa care sa ma intorc la gara.

 Zis si facut. Dar abia iesit din cada cu apa ca soneria telefonului ma face sa ies precipitat din baie. Din receptor vocea Mariei imi face cunoscut ca se afla la Iasi dar nu este singura ci cu unchiul si matusa ei, precum si o vecina de a unchiului ei impreuna cu fiica sa. Venisera cu trenul la care-i asteptasem dar cum calatorisera in unul din ultimele vagoane, imediat ce au coborat au iesit din gara asa ca nu am avut  cum sa ne intalnim. Fusesera la hotel dar nu gasisera locuri asa ca se hotarasera, neavand incotro, sa ma sune. Nestiind sa-mi explice unde se afla am pus-o sa-mi descrie cladirile pe care le vede in jur si astfel am descoperit ca se aflau  langa posta de la „Fundatie”. In aproximativ o ora si jumatate eram cu totii acasa.

  Si iata-ne a doua zi, dupa ce fusesem cu totii la festivitatea de depunere a juramantului, in jurul unei mese incarcate cu de toate. Atmosfera calda si prietenia ce o simteam cu totii mi-a dat certitudinea ca intre noi se va lega o prietenie de durata. Si pentru ca ne vom mai intalni, sa spun cateva cuvinte despre fiecare.

 Nita (citeste Nitza) este sora Dorinei, mama Mariei; este o maramuresanca voinica, foarte prietenoasa, s-a acomodat repede cu Cecilia  si se dovedeste a fi o femeie foarte saritoare lucrand  cot la cot, ambele, la bucatarie.

 Grigori Danci (desi numele de familie este acelasi cu al tatalui Mariei nu este nici o legatura de rudenie intre ei) este sotul Nitei, deci cumnat cu Dorina. Este un barbat de statura mijlocie, slab, ascetic chiar, vorbeste intr-un pronuntat dialect maramuresan si atat de repede incat uneori nu-l inteleg fiind nevoit sa-l opresc pentru a cere explicatii asupra unor cuvinte pe care nu le cunosc. Este foarte sociabil si intr-un timp destul de scurt ne legam prieteni „la catarama”.

 Grigorita,tanarul barbat care astazi a depus juramantul militar este feciorul lor, cel mai mare dintre cei patru copii (trei „coconi” si o „cocoana” ). Este putin mai inalt decat tatal sau , mai legat, fara a fi gras, cu trasaturi placute; imi devine si el, in  scurt timp,  drag. Imi manifest nedumerirea ca poarta acelasi nume si tatal si fiul. Aflu de la ei ca in Maramures, dupa datina, feciorul cel mai mare poarta numele tatalui, iar fiica cea mai mare numele mamei. Tot acum aflu ca pana la casatorie baietii sunt numiti „coconi”, iar fetele „cocoane” . Hotarasc sa folosesc un un termen din sport cand ma voi adresa lor, astfel pe tata sa-l numesc Grigori-senior, iar pe fiu Grigori-junior; ambii accepta cu entuziasm completarea numelor.

 Impreuna cu ei a mai venit de la Borsa si o vecina de-a Nitei impreuna cu fiica sa; acestea sunt Saveta Timis, o femeie nu prea inalta dar cu o constructie robusta de sa n-o dea vantul jos, cu fata„ca o luna plina”, cu obrajii atat de bucalati ca atunci cand ii saruti, parca saruti o icoana. Livia, fiica ei este o copila prin clasa a VIII-a ; pare coplesita de cele ce vede si are o figura pe care n-o prea poti tine minte.

 Dumitru Timis este baiatul ei, fost coleg de scoala si prieten cu Grigori-junior, iar acum colegi de armata, este putin mai inalt, subtirel, cu un ten de fata si chiar rusinos ca…unele fete.

 Un alt personaj din Borsa Maramuresului care se afla la noi in casa este Leana Mihali, o fata de varsta celor doi tineri militari, vecina cu ei si stapana inimii lui Dumitru. Se pare ca sunt in perspectiva de casatorie. A facut o scoala de ospatari la Bucuresti pregatindu-se pentru restaurantul unui nou hotel, Stibina, care se construieste in statiunea turistica Borsa. Chiar zilele astea a terminat scoala si a venit de la bucuresti direct la Iasi sa participe la festivitatea de depunere a juramantului, a prietenului ei. Pare a fi, si chiar se dovedeste a fi, o fata extraordinar de descurcareata.

 Palinca de Maramures ne incalzeste inimile si ne leaga prieteni pe viata. Ba, cat in gluma, cat in serios, ni se propune o legatura de rudenie prin Grigori-junior si Antonella. Discutam, cu veselie chiar, despre necazurile actuale datorata lipsei de produse alimentare care se manifesta prin „marea grija fata de oamenii muncii”. Pe aceasta tema, Cecilia si Grigori-senior pun la cale un targ: noi sa le dam bani sa cumpere cartofi de la aprozar (la ei se gaseste acest articol fiind zona miniera, iar de mineri se pare ca „tovarasii” au mai multa grija) sa-i foloseasca pentru hrana porcilor, iar ei sa ne dea noua cartofi buni din productia proprie. Sarcina transportului imi revine mie. Mie, care imi vine sa sar in sus si sa chiui copilareste de bucurie vazand ca se iveste prilejul sa mai vad inca de doua ori, peste program, muntii care-mi plac atat de mult: o data in decembrie si a doua oara la inceputul lui februarie. As cara cu spatele toti cartofii Maramuresului numai sa vad muntii in mantia lor de iarna.

 Si iata ca, urmare a acestei intelegeri, joi, 7 decembrie, urc emotionat si plin de nerabdare intr-un accelerat care pleaca de la Iasi spre Timisoara  la ora 15.08. Grigori-junior este internat la Spitalul Militar, operat de apendicita, si-i este foarte dor de cei de acasa. Transmite prin mine un mesaj catre toate rudele din Maramures sa vina sa-l viziteze dar tine in mod deosebit  sa i-o aduc pe matusa Leontina. Am tovarasi de calatorie care merg mai departe decat mine; o studenta la ”Industrie usoara„ merge la Cluj, doua femei (mama si fiica) merg la un medic la Arad, alte doua femei (tot mama si fiica) merg la Petrosani, tot la Petrosani mai merge un barbat. Gasind subiecte interesante de discutie timpul trece reletiv repede dar din nefericire ziua scurta de iarna face loc repede intunericului care-mi rapeste placerea de a admira locurile prin care trec, noaptea instalandu-se definitiv inca inainte de a ajunge in Suceava. Totusi, la lumina generoasa a Lunii reusesc sa vad cate ceva din imediata apropiere astfel ca am prilejul sa observ cum la Gura Humorului zapada incepe sa acopere pamantul si sa creasca treptat-treptat in grosime. De la Vatra Dornei companionii mei incep sa adoarma unul cate unul astfel ca ne mai avand cu cine vorbi si din cauza beznei ce domneste in compartiment, datorita inexistentei vre-unui bec, incep sa motai si eu dar cu mare grija pentru a nu ma trezi cine stie unde, trecut de Salva. Ce-i drept, datorita vigilentei, nu am trecut de Salva ba, dimpotriva, era cat pe ce sa raman la Nasaud, cu o statie inainte de Salva. Cum asa?... Foarte bine! Din cauza ghetii groase de jumatate de deget care se pusese pe geamul vagonului nu vedeam afara sa pot identifica locul unde se opreste trenul asa ca am recurs la alta metoda; uitandu-ma in „Mersul trenurilor” am numarat cate opriri sunt pana la Salva. Mai simplu ar fi fost sa memorez ora la care trenul soseste aici  dar cum  regularitatea nu este punctul forte in circulatia trenurilor la C.F.R. nici nu incapea vorba sa iau in calcul varianta aceasta. Cand am ajuns la numarul stabilit de opriri  (pentru mai mare siguranta ma consult cu unul pe care-l consider mai umblat ca mine) am coborat cu toate ca aveam oarece indoiala datorita faptului ca trenul (mi se paruse mie) mersese cam mult fara sa opreasca.

Sunt usor nedumerit vazand multimea de blocuri din preajma garii, ceea ce nu prea observasem la Salva, si era putin probabil ca in aproape un an si jumatate de cand fusesem ultima data pe aici sa se fi ridicat atat de multe. Merg banuitor pe langa tren tragand cu ochiul la firma de deasupra usii cladirii garii si tocmai cand trenul se pune usor in miscare disting denumirea garii: Nasaud. Urc fara probleme in tren ajungand in cinci minute la Salva. Cobor cu oarece emotii din cauza intarzierii destul de mari cu care sosisem dar am noroc pentru ca trenul cu care urma sa-mi continuu drumul nu plecase inca. Sunt foarte obosit si pentru a ma feri de vre-o alta surpriza rog o femeie pe care o ajutasem sa urce in vagon multele-i bagaje sa ma trezeasca la Viseul de Jos. Aceasta dand dovada de exces de zel, sau poate sa-si ia de grija, ma scoala cu doua statii inainte. Cand trenul opreste cobor in bezna de nepatruns a garii maramuresene (intre timp luna asfintise) si gasesc cladirea garii doar calauzit de samburele de lumina al unei lampi cu petrol din geamul biroului de miscare. Bajbai impreuna cu mai multi calatori printr-o incapere unde ghicesc a fi holul casei de bilete si ajutati de lumina palpainda a unui chibrit nimerim in sala de asteptare. Un fum inghetat ne intampina violentandu-ne ochii. Ma orientez dupa flacaruia unor carbuni ce se vad prin sparturile unei sobe si ma cuibaresc pe o banca incercand sa prind un minim de caldura. Incalzit doar de propria-mi sursa adorm si ma trezesc doar cand vocea cuiva rasuna disperata in intuneric amintind ca este ora patru si un sfert. Trenul personal care urma sa ne duca la Borsa o luase din loc hoteste respectand, incredibil, ora de plecare, patru-zero-unu, si fara sa „fascaie”, dupa cum marturiseste una din cele vre-o patru-cinci femei care aveau aceeasi soarta cu a mea. Ne sfatuim ce sa facem si impreuna cu doua din ele, din Moisei de loc, iesim la sosea; prindem un autobuz carte duce minerii la Baia Borsa si astfel ajung la destinatie doar cu o mica intarziere fata de tren. Coborat din autobuz trec podul peste Cisla si o cotesc la dreapta pentru a merge la Dumitru Danci. Este ziua de…

 Vineri, 8 decembrie.
Ninge frumos, linistit, sporind si mai mult albul imaculat al zapezii care acopera strada si casele. Am oarecari emotii gandindu-ma ca este posibil sa am probleme in a nimeri la Dumitru dar ajung  fara probleme. Afara inca-i intuneric dar cum in casa se vede lumina consider ca nu i-as deranja si bat in poarta de cateva ori, fara rezultat insa. Presupun ca dorm cu lumina aprinsa si plec. Initial nici nu-mi propusesem sa-i scol din somn, planul meu fiind sa merg mai intai intr-o scurta excursie pe munte urmand un traseu ce trece pe la Cascada Cailor si doar la intoarcere sa trec pe la el. Dar dupa ce fac cativa pasi imi amintesc de mesajul lui Grigori-junior si-mi dau seama ca cei solicitati trebuie anuntati din timp – ora plecarii pe munte e sigura dar nu si cea a intoarcerii – asa ca fac cale intoarsa la Dumitru si insist. De data aceasta am succes si iata-ma intampinat, in corpore, de familia Danci Dumitru. Stau cateva minute si in timp ce-mi potrivesc in rucsac lucrurile absolut necesare le transmit doleanta „tanarului aparator al patriei” aflat la Iasi precum si planul meu pentru aceasta zi. Este ora 6.10 cand, pregatit de drum ma aflu in fata hotelului Iezer unde mai multa lume asteapta autobuzul spre Complexul Turistic Borsa. Inca este intuneric; ninge intens, plafonul de nori este foarte jos, aproape de acoperisurile blocurilor din jur. Ajung la concluzia ca daca merg cu autobuzul voi ajunge la complex cand inca va fi intuneric. Lanterna nu am pentru ca din „comertul socialist” lipsesc bateriile si beculetele de lanterna si cum nu pot pleca la drum fara aceasta va trebui sa astept ziua undeva. Dar unde? Gasesc o solutie foarte interesanta; cei zece kilometri pe care ar trebui sa-i parcurg cu autobuzul ii voi face pe jos, in aproximativ doua ore si un sfert, adica voi ajunge in complexul turistic exact cand lumina zilei va fi atotstapanitoare. Cu sufletul plin de voie buna „dau bici” talpilor  si o apuc pe soseaua care merge urcand la brat cu apa Viseului. Ca feriti de o mana nevazuta norii dispar cine stie unde si ninsoarea se opreste lasandu-mi deasupra capului bolta celesta semanata cu puzderie de stele. In dreapta se ghicesc zugravite pe azurul cerului culmile Petrei Negoiescului si Buza Muntelui, in stanga alte culmi ale muntilor Maramuresului  ale caror nume, din lipsa de documentatie, nu le stiu, iar in imediata apropiere casele Borsei si ale Poienii Borsa cu ferestrele luminate. La unele ferestre se vad licarind (curios) luminitele firave ale unor lampi cu petrol, lucru ce confirma spusele unui inginer, ce l-am cunoscut in aprilie venind cu trenul spre Viseu, conservatorismul unor  maramureseni care tin la traditionala „lampa cu dohot” refuzand binefacerile „lampii lui Ilici”. Intunericul incepe sa paleasca, iar din cotete izbucnesc racnete de cocosi ce slavesc sfanta lumina a zilei care vine. Drumul mi se incruciseaza cu cel al multor masini, sau sunt depasit de ele. As putea face semn uneia  din cele care urca pentru a scurta timpul dar firea-mi incapatanata ma impiedica sa fac acest lucru dorind sa fac cat se poate mai mult din drum pe jos si doar la intoarcere, daca timpul ma va presa, sa apelez la un mijloc auto. In jurul orei opt ajung la intersectia unde se desprinde, catre dreapta, drumul ce tine pe valea Fantana si pe care ma angajez. Daca pana aici drumul mi s-a incrucisat cu cel al oamenilor maturi care, fara vre-o exceptie, m-au salutat de aici incep sa ma intalnesc cu micii scolari care merg la lupta cu buchile si care, doar cu putine exceptii, asa cum in nici o alta localitate pe unde m-au purtat pasii nu s-a intamplat, ma saluta si ei. Acest frumos obicei al respectului copilului fata de cel mai in varsta a disparut chiar si din satul copilariei mele.

Ajung la o bifurcatie a drumului si pana sa ma hotarasc pe care s-o apuc ma opresc sa admir o mostra a ingeniozitatii populare; am in fata mea cea mai ieftina si simpla masina de spalat rufe din lume. Incheiat din doage de brad, „agregatul” este un vas de forma conica asezat cu varful in jos, prevazut cu cateva gauri de eliminare a apei, dispuse de jur imprejur la mijlocul inaltimii. De la un izvor aburind si inspumat, o teava cam de 100 mm. in diametru conduce apa care curge, printr-un fel de duza, cu o viteza foarte mare spre partea superioara a conului (baza este fara fund) proiectand-o excentric astfel ca apa din vas capata o miscare turbionara; o parte din ea deverseaza peste margini, iar alta parte este eliminata prin gaurile special facute. Acum masina este in plina activitate spaland niste presuri. As fi curios sa bag mana in apa sa vad daca-i calda si de aceea ies aburi din ea dar din cauza gardului care inconjoara „comedia” nu-mi pot satisface curiozitatea.

 Imi continuu drumul si dupa ce depasesc  ramificatia  de unde o varianta a soselei duce in doua serpentine spre complexul turistic prinde a se zari cariera de marmura, iar drumul incepe sa urce mai accentuat printre peretii albi ai Buzei Muntelui, in dreapta, si culmea impadurita a Stiolului, in stanga. Calea mi se incruciseaza cu a unui om care, dupa ce-mi raspunde la salut, imi spune ca m-a remarcat inca de la Borsa  si fluiera admirativ auzind ca am facut cei zece kilometri pe jos. La solicitarea mea, explicandu-i in prealabil unde am de gand sa merg, imi da informatii asupra drumului. Calc stratul de zapada care s-a asternut cam de un lat de palma  si ajung la cariera pomenindu-ma printre bolovani imensi risipiti de „puscaturi”. Urcusul se aspreste din ce in ce mai mult, zapada se ingroasa astfel ca dupa un  timp ajunge la genunchi obosindu-ma. Fac un scurt popas langa niste oameni cu care schimb cateva vorbe. Daca pana aici marcajul fusese acceptabil, acum dispare deseori sub stratul de zapada. Atac un drum care acum incepe a urca abrupt si care cred ca intra in cariera dar dupa ce urc din greu printre bolovanii acoperiti de zapada ajung la un loc unde se intersecteaza cu valea apei. Timpul este splendid; din cand in cand din inalturi planeaza cativa fulgi de zapada; printre molizi, crestele se zaresc de jur imprejur prin aerul clar al diminetii, doar fundul vaii pe care urc il mai intuneca uneori valuri de ceata. O noua curba la 180˚ a drumului ma pune in dilema; sa urmez drumul sau firul raului? De catva timp intrasem in padure si urmele pasilor mei se adaugasera acelora ale cine stie carui animal plecat dupa prada. Marcajul nu se mai vede si-mi inchipui ca poteca urca pe firul vaii, marcajul fiind aplicat pe pietrele acoperite acum de zapada. Omatul gros opune rezistenta la inaintare si o sete naprasnica (asa se manifesta la mine oboseala) imi da tarcoale. Cu batul de schi sparg gheata raului si mi-o potolesc, apoi reincep lupta cu zapada in care ma scufund uneori pana la brau; ma catar peste bolovani imensi, ma aburc trecand peste trunchiurile uriase ale brazilor doborati sau, unde se poate, sa ma strecor pe sub ei, iar cand obstacolele ce mi se pun in cale nu se lasa cucerite ma catar pe un mal sau altul luandu-ma la tranta cu nametii ce-mi ajung uneori pana la piept. Dar simt cum treptat-treptat puterile ma parasesc. Trebuie sa ma opresc pentru a-mi  reface rezerva de energie; ochesc un bolovan, il curat de zapada, mi-l inchipui a fi o masa, scot bucatele din rucsac si ma arunc infometat asupra lor. Firul apei coborase undeva jos, sub gheata si zapada, innebunindu-ma cu clipocitul care-mi zadaraste setea; pentru a mi-o potoli nu am la indemana decat zapada. Dupa calculele mele banuiesc ca pe undeva, pe aproape, trebuie sa fie cascada. Caut in jur, ma opresc din mestecat, imi tin respiratia, daca s-ar putea mi-as opri si inima (care bate destul de tare ) doar o clipa, doar-doar voi auzi zgomotul produs de cascada. Dar nu se aude decat vantul si undeva, in adancul pamantului, un susur firav de apa la care, oricat  incerc, nu  pot sa ajung pentru a-mi potoli setea. Mi-o amagesc cu o mana de zapada si purced iarasi la drum. La un moment dat intuiesc, undeva in stanga, drumul marcat. Ma catar vre-o zece metri pe malul puternic inclinat si intr-adevar ajung la drum, iar pe un  copac vad triunghiul rosu al marcajului. Dar sa vezi dracovenie, picioarele mi se obisnuisera intr-atat cu efortul incat mai tare obosesc acum  mergand pe drum batut decat prin bolovanii de pe malul raului. Dupa inca vre-o zece minute de mers recunosc locul unde vazusem cascada cu vre-o cinci luni in urma…dar totusi cascada nu este ! Venise zmeul-zmeilor din poveste si o furase, iar acum vre-un cocon maramuresan urma sa plece in cautarea ei ? Ma intriga culoarea ulucului pe unde cursese odata…un albastru aidoma cerului, ici-colo cu tente verzulii. Privesc uluit frumusetea ce o am in fata si la un moment dat imi vine sa strig „Evrica”! Pai ce am in fata ochilor este tocmai Cascada Cailor! Cascada Cailor pe care Marele Creator o oprise pentru catva timp din functionare sa faca, poate, niscaiva reparatii din cadrul vre-unei revizii anuale. Inot prin zapada pana la brau spre cascada incremenita, iar susurul apei se aude ca o soapta de dragoste atatandu-mi setea care ma chinuie de ceva vreme. Scobesc in stratul de zapada de la baza cascadei insa in loc de apa dau de un strat de gheata pe care cu mare greutate reusesc sa-l sparg cu cutitul; prin gaura de un lat de palma zaresc curgand un firicel de apa pe stanca imbracata in muschi dar nu pot ajunge la ea. Cer sfatul „Sfintei Nevoi” care-mi aminteste ca in rucsac am pungi goale de polietilena si ca pot folosi una pentru a o umple cu apa. Daca nazdravanul cal din poveste i-a adus apa vie lui Fat-Frumos, apoi din alta parte nu a putut-o aduce decat de aici, de la Cascada Cailor din Muntii Rodnei. Ma scutur si oboseala cade de pe mine, ca o zdreanta netrebnica, in omat. Dupa ce umplu din nou punga cu apa, s-o am de rezerva pe drum, incep a urca pe coasta abrupta spre culmea ce se zareste sus,sub poala cetii ce se ridicase o clipa , atat cat sa-mi fixez din ochi traseul, pentru ca apoi sa coboare din nou impreuna cu o ninsoare deasa, usor valurita de vant. In scurtul moment de vizibilitate am remarcat ca nu am altceva de facut decat sa urmez ulucul vaii fara a ma abate la dreapta sau la stanga. Dupa cateva incercari neizbutite reusesc sa urc un  prag, inalt de vreo patru-cinci metri, si in trei sferturi de ora reusesc sa ies din padure. Urcusul este abrupt, ma strecor printre bolovani uriasi risipiti peste tot, ma strecor ocolind cate un con de zapada sub care ierneaza vreun pui de brad sau de molid, icnesc sa ies din troienele in care ma scufund si a caror inaltime incepe sa treaca adeseori de la brau in sus. Efortul ce-l depun este epuizant de aceea opririle, desi scurte, sunt destul de dese. Nevoia de aer este atat de mare ca daca nu m-as opri sa-mi linistesc respiratia s-ar putea sa-mi expir si plamanii odata cu aerul. Imi fixasem un reper de la care urma sa schimb directia de mers. Ajung la el, ma abat spre stanga si opintesc din greu luptandu-ma cu omatul si abruptul coastei pe care urc, sorbesc din cand in cand cate o gura de „apa vie” din punga ce o duc in mana, care a inceput sa inghete, si reusesc sa ajung pe culme la loc deschis.        Daca pana aici mersesem descheiat la haine pentru ca aerul sa-mi racoreasca corpul incins de focul efortului, acum ma grabesc in a inchide nasturii si fermoarele. Ma intampina un vant atat de rece incat zapada ce mi se topise pe haine incepe sa inghete invelindu-ma intr-o platosa asemenea cavalerilor medievali, iar cea  de pe maini se topeste si se scurge pe partea metalica a batului de care ma sprijin impodobindu-l cu frumoase ornamente ;  cand mana goala atinge aceasta zona simt cum pielea-mi ramane lipita pe fier.

 Ma aflu in Saua Stiol si fac un mic popas de odihna dupa efortul la care-mi supusesem trupul. Parca ma aflu intr-un imens cazan cu lapte sau in miezul unei coplesitoare nopti albe. De jur imprejur, de sus si de jos ma striveste albul cetii si al zapezii; daca noaptea mai zaresti ceva la lumina slaba a stelelor…vreo margine de deal, vreo denivelare de teren, vreun copac sau altceva, prin ceata si zapada nu vezi nimic decat un alb infinit;  simtul de orientare se duce naibii, iar daca te intreaba cineva unde-ti este urechea dreapta zau ca nu stii incotro sa arati.Desi am indicii ca temperatura aerului este destul de scazuta sangele pus in miscare de efort ma face sa nu simt frigul. Linistea este desavarsita, iar dupa ce bataile inimii se mai potolesc nu mai aud altceva decat propriile-mi ganduri. In astfel de situtie, cand nu-ti poti fixa vreun punct de reper se spune ca te poti invarti in cerc in jurul unui punct pana cazi epuizat. Neavand chef sa devin satelitul cine stie carui smoc de iarba de pe muchia Stiolului scociorasc prin buzunare dupa nu prea sofisticata-mi busola si coreland cunostintele mele despre locul unde ma aflu cu imaginea de o clipa pana la cateva sute de metri, oferita de vointa divina care fereste pentru scurt timp ceata, suficient sa vad marginea padurii ce imbraca versantul vestic al Stiolului cu datele oferite de harta Muntilor Rodnei si cu indicatiile busolei imi fixez directia de mers spre NNV si ma intind la drum uitandu-ma din cand inapoi ghidandu-ma dupa alt punct de reper, linia (pe care ma straduiesc s-o tin dreapta) a propriilor urme care se vad pana la cateva  zeci de metri . Stiu ca trebuie sa ma mentin pe muchie si din cand in cand ma verific consultand busola. Dupa un  timp incep sa urc usor si iata-ma, ca trezit dintr-un vis urat, cu ceata in spate, si in fata cu roata imensa de la capatul superior al teleschiului de pe Stiol. Fericit, uit pentru o clipa de modestie si exclam admirativ: „ma, da destept mai sunt!” Sarut apoi, plin de evlavie, busola mea scolareasca de cativa lei, cu carcasa din material plastic, care ma scosese la liman. Pentru a cata oara? Numar cu voce tare, indoind cate un deget: Semenic-ceata, Lotrului-lipsa marcaj, Giumalau-lipsa marcaj, Mestecanis-lipsa marcaj, Bucegi-ceata, Caliman-noapte si lipsa marcaj, Rodnei-lipsa marcaj si ceata; cred ca-i datorez enorm inventatorului busolei.

 Lipsit de griji incep sa cobor voios pe sub telescaun si dupa vreun ceas ajung la complexul turistic Borsa. Trec pe langa hotelul Stibina (unde Leana va fi ospatara) inca neterminat si, culme a coincidentei, chiar la intrarea in hotelul Cascada il intalnesc pe omul care ma vazuse cand am plecat din Borsa. Privesc ceasul; este ora 11.00, deci mersesem aproape cinci ore, cu o singura pauza mai indelungata pentru servirea mesei, si cateva popasuri mai scurte de maximum doua minute pentru reglarea respiratiei si pentru a-mi potoli setea cu cateva aschii de gheata din punga in care fusese candva apa de la Cascada Cailor. Din nou stam de vorba; ma intreaba pe unde am fost si spunandu-i vad ceva deosebit in ochii lui. Ma intreaba ce varsta am si auzind ca sunt in prag de 44 de ani scoate un „oho”  de surpriza si-mi spune admirativ: „va tineti bine!” 

Inca de sus, din dunga Stiolului, abandonasem punga in care apa se facuse sloi de gheata devenindu-mi nefolositoare, nu pentru ca nu mi-ar fi fost sete ci pentru ca fiind foarte  frig gheata devenise atat de dura ca nu o mai puteam sfarama, iar acum  simteam o dorinta irezistibila sa-mi potolesc setea cu o bere. Intru asadar in restaurantul hotelului in care nu este cu mult mai … frig decat afara si este ocupat de un grup de turisti beneficiari ai formei de turism organizat cu autocarul. Isi etaleaza haine de blana, caciuli de vulpe polara,nutrie sau miel. Zaresc o masa de la care ocupantii se ridicasera lasand in urma lor o mizerie porceasca, ma descotorosesc de rucsacul care, inghetat fiind, are duritatea tablei, scot fesul de pe cap si impodobesc cu el batul de schi pe care-l reazem, undeva in apropiere, de perete, ma asez pe scaun si ma pun pe asteptat o ospatara care, bineinteles, intarzie. Pana atunci fac roata cu ochii prin restaurant si vad sticle de Cotnari, Murfatlar, Dealurile Bujorului, altele cu mai multe stele pe eticheta si din ele isi extrag cunostintele vajnicii excursionisti. Zgomotul este mare si, dupa linistea in care imi scaldasem sufletul sus pe munte, ma deranjeaza destul de tare. Cantaresc cu ochi critic pe cei din jurul meu  si-i judec, poate nedrept. La o masa, un tip rozaliu, rotofei, spune ceva foarte hazos la adresa meacelor trei tovarase de pahardeterminandu-le sa-mi arunceprivirifurisecatre mine;ba, una cuochelarii parca pusi de-a-ndoaselea face niste semne in locul unde-i fusesera candva spranceneleincat,  fara sa vreau, ii imit gestul, si din ale mele cad pe masa doua bastonase de gheata pe care nu le simtisem. Dupa cateva momente le simt lipsa; parca-mi tinusera cald. Intr-un tarziu, nasul unei ospatare se iteste de dupa o usa, tragand apoi dupa el un schelet imbracat intr-o rochie neagra cu guleras alb si vine sa-mi afle doleantele. Dupa oarecari targuieli ma vad „daruit”, contra cost, cu doua sticle de bere, mai buna decat am baut vreodata si rece cum nici in miezul verii nu o nimerisem. In timp ce sorbesc „agentul frigorific” continuu sa studiez „fauna turistica” din jurul meu, generatoare de o galagie de nedescris, racnindu-si glume proaste. Ma socheaza comportamentul celor mai multi dintre ei, lipsit de cele mai elementare bune maniere. Astfel vad cum un „mascul” ce rade nefiresc de tare aratandu-si gingiile ocupa samavolnic locul unei fete, plecata temporar undeva, astfel ca biata fiinta neavand incotro trebuie sa-si ia farfuria cu ciorba tocmai servita si sa se mute la alta masa.

 Plec neplacut impresionat si, cu autobuzul, ma reintorc la Borsa. Acasa la Dorina o gasesc pe Nita; imi spune ca doar o persoana va merge la Iasi, la Grigori-junior, dar ca nu s-a stabilit sigur cine va fi; ma invita sa le fac o vizita sa bem un pahar de palinca si sa vad unde locuiesc ei. Cu toata noaptea petrecuta in tren nu ma simt obosit asa ca plecam impreuna.

 De la Dorina, iesim in strada principala din fata hotelului Iezer, o luam in deal si, dupa ce trecem  de impozanta cladire a spitalului,cotim la dreapta, trecem un pod de barne peste apa Viseului si incepem a urca lin pe valea Pietroasei. Pe un stalp de curent electric vad un semn de marcaj, banda albastra, si o sageata facuta cu vopsea. Nita ma lamureste ca pe aici urca traseul turistic spre Pietrosul. Eu, in primavara, urcasem pe un traseu nemarcat, ales de mine la intamplare, intalnind marcajul tocmai sus, aproape de poala padurii. Dupa vre-o zece minute de la podul peste Viseu ne abatem la stanga si trecand apa bolborositoare a Pietroasei intram in curte la Grigori-senior. Nu trecuse mult timp de la despartirea noastra dar bucuria reintalnirii se manifesta din plin. Imi sunt prezentati si ceilalti membri ai familiei lui Grigori care sunt: Lica – un baiat inalt si legat care nu mai are mult si va lua si el calea cataniei ; Viorica – o fata inalta, supla, cu ochi razatori; Niculita, coconul ce mai mic, inca elev la scoala generala, nefiresc de sfios. Dintr-o clipa in alta trebuie sa apara matusa Leontina (si cand spune „matusa Leontina” ochii Nitei sclipesc, ghidus parca). Afara ninge des, cu fulgi mari , de parca gospodina Baba Iarna vrea s-o prinda sfanta duminica de poimane cu asternuturi curate. Trunchiuri de brad ard trosnind in soba, iar noi ne ardem gatlejurile cu apa de foc. Grigori-senior imi explica procesul tehnologic de obtinere a palincii precum si materia prima care se foloseste; prune rotunde, alb-galbui din care se obtine „tuica de poame” si mere al caror soi nu-l cunosc, foarte parfumate,din care se obtine „tuica de creanga”. Ambele sortimente sunt placut aromate dar daca te lasi vrajit de aroma lor risti sa nu te mai poti ridica de pe scaun. Vraja bauturii ma cuprinde treptat incalzindu-ma astfel ca ma leg prieten cu toata lumea care vine sa ciocneasca un pahar si sa schimbe cateva vorbe cu „domnul de la Iasi”. La un moment dat se deschide usa si intra o tanara, nu prea inalta, cu trasaturi placute si fata plina de zambet. Nita mi-o prezinta pe … „matusa Leontina”. Raman fara replica; in loc de o batranica adusa de spate, cu fuste largi, picioare in ciorapi de matase si sosete de lana bagate in opinci, am in fata o tanara de 24 de ani, imbracata cat se poate de modern.. Este sora cea mai mica a Dorinei si Nitei. Este de acord sa mearga la Iasi la Grigori-junior dar mai are nevoie de aprobarea sotului ei, Gavrila. Aflu despre Gavrila ca este miner la I.P.E.G. si peste catva timp trebuie sa treaca pe la poarta Nitei in drum spre mina. Nu am ocazia sa-l cunosc pentru ca tocmai cand eram antrenat intr-o discutie cu companionii mei a trecut spre serviciu si fiind in intarziere nu a mai intrat in casa. Leontina a discutat cu el in drum si a obtinut aprobare sa mearga la Iasi. Stabilim sa vina maine dimineata la Dorina si de acolo sa plecam impreuna.

Si astfel sambata dimineata, 9 decembrie, imi iau ramas bun de la prietenii mei din Maramures si insotit de „matusa Leontina” iau drumul Iasiului unde trenul ajunge cu o „mica intarziere” de mai bine de doua ore. Pana acasa transpir sub greutatea rucsacului si a gentii cu cartofi pe care daca nu ar fi fost matusa Leontina sa ma ajute nu stiu cum le-as fi carat acasa.

Asa am petrecut acest mic supliment de excursie oferit de Cecilia urmand a merge din nou la Borsa la inceputul lui februarie, anul viitor.
 
------------------------------
------------        ------------
------------        ------------



Joi, 27 martie 2008 - 16:25 
Afisari: 2,419 


Postari similare:





Comentariile membrilor (3)

carmendana
carmendana

 
1
ce memorie fantastica aveti! nu mai vorbesc ca santeti daruit cu harul povestirii... probabil ca aveti si destul timp la dispozitie


Joi, 27 martie 2008 - 20:51  

varverica
varverica
(admin)

 
2
Uai... ce de nume!


Vineri, 18 aprilie 2008 - 09:49  

pisti2004
pisti2004
Cort
 
3
Am recitit cu placere jurnalul!


Vineri, 14 decembrie 2012 - 15:55  


 




Trebuie sa te autentifici pentru a putea adauga un comentariu

 
0,9195 secunde

GetaMap.org | Maps from all over the world | ro | fr | es | de | Calculator distante
ViewWeather.com - A new way to view the weather | nl.ViewWeather.com | sv.ViewWeather.com
Regulament carpati.org
© copyright (2004 - 2022) www.carpati.org