Ofrande Abeonei-XX- Partea a III-a Lehamite (Muntii Rodnei)

Partea a III-a Lehamite

7. Marţi

Ne întâmpină o dimineaţă toridă. Pe cerul albastru, imens, de deasupra capului nu se vede nici o zdreanţă de nor. Oamenii se plâng de secetă. Leontina ne spune că nu a căzut strop de ploaie de mai bine de două luni. Ploaia ce stropise plaiurile de la Fântâna Stanchii nu ajunsese pe aici. „MoşGheorghe“, Ilie şi Sava plecaseră dis de dimineaţă la adunat fânul, cât încă nu se usucă roua; mai târziu această treabă este imposibil de făcut. Leontina, ajutată de Săvuca şi Iliuţă, ne serveşte micul dejun şi ne dă o bucată imensă de slănină, groasă de o palmă, lăsată de Sava, să avem provizii la drum; la care ea mai adaugă roşii, gogoşari şi ceapă. Ne luăm rămas bun de la „mătuşa“ şi de la copii, ne înhămăm la greutatea rucsacurilor şi începem urcuşul spre cei 2303 m. altitudine ai Pietrosului cu gând să trecem prin locul, numit „Corobaie“ de Leontina, unde muncesc la fân cei mai noi prieteni ai mei, pentru a ne lua rămas bun de la ei şi pentru a le mulţumi de ospitalitate.Prindem poteca pe care mă plimbasem ieri cu „MoşGheorghe“ şi după jumătate de oră ajungem la casa bătrânului orb în dosul căreia se află „Corobaia“. Ne abatem scurt la dreapta, pe lângă casă, şi într-o mică depresiune din spatele acesteia îi aflăm pe cei căutaţi. Stăm puţin de vorbă, cât să ne tragem sufletul. Ilie mă invită să petrec un concediu la el împreună cu Cecilia şi Antonella. Promiţând să-i dau curs invitaţiei ne luăm rămas bun şi ne întoarcem la potecă trecând pe lângă trei morminte ale îndrăgostiţilor de glie până dincolo de moarte. Drumul se anunţă a fi dificil, nu atât din cauza bolovanilor printre care călcăm, cât din cauza soarelui fierbinte care ne frige în ceafă făcând parcă rucsacurile şi mai grele. Pe pietre începe să apară marcajul, bandă albastră, semn că ne-am înscris pe poteca marcată. Dinspre Pietrosul începe a coborî o adiere răcoroasă care ne mai dă un pic de vlagă. Icnim din greu urcând un dâmb de vreo douăzeci de metrişi cădem fulgeraţi de oboseală pe băncile de la locul de popas amenajat la cantonul silvic de la intrarea în rezervaţia Pietrosul Rodnei. Aici facem primul popas mai îndelungat fiind necesară şi refacerea rezervei de apă. Dăm jos de pe noi treningurile îmbibate de transpiraţie şi îmbrăcăm şorturi şi tricouri apoi ne apucăm de ciugulit boabe de afine; mai mult ne înnegrim degetele şi buzele decât mâncăm. Între timp mai apar patru persoane care urcă dinspre Borşa şi merg pe Pietrosul. Intrăm în vorbă şi aflu că am în faţă familia Clas din Brăila, compusă din soţ, soţie, şi două fiice de aproximativ 16 ani, respectiv 12 ani. Îşi petrec concediul în staţiunea Borşa şi au plecat să guste din farmecele Pietrosului. Plec după apă însoţit de domnul Clas. Nu ştiu exact unde se află izvorul şi întreb un puşti care ne îndrumă greşit, de mai să ajungem în Zănoaga Mare. Ne redresăm luând-o mult spre dreapta, coborând prin smeuriş şi tufe de afini; întâlnim un culegător de afine care, la solicitarea noastră ne pune pe drumul ce bun.Ajungem astfel la izvorul a cărui apă ţâşneşte dintr-o stâncă, ca dintr-un frigider extrem de eficient; este atât de rece că nu poţi lua trei înghiţituri fără pauză între ele. Ne întoarcem la tovarăşii noştri şi constatăm că drumul durează doar zece minute şi nu mai bine de trei sferturi de oră cât făcusem la dus. Cu mica Clas, zglobie ca o căprioară, mereu în fruntea noastră, cu mai „vârstnica-i“ surioarăbombănind adesea, nemulţumită de asprimea urcuşului, cu domnul şi doamna Clas răbdând cu stoicism chinurile drumului bolovănos care fărâmă picioarele iată-ne ajunşi, şi făcând popas, la ultima curba a drumului, deasupra pădurii, pe buza hăului ce se deschide sub noi, înspre Zănoaga Mare. Urcasem respectând strict marcajul, cu toate că zărisem destule scurtături, conformându-ne indicaţiilor scrise pe panoul din marginea de jos a pădurii. Greutatea mare a rucsacului la care se adăugase cea a corpului apăsaseră pe bietele mele picioare, răsucite fără milă de bolovaniiprin care am mers mai bine de două ore, încât ajuns aici unde aveam hotărât loc de popas mai mult mă prăbuşesc decât mă aşez. Dar priveliştea magnifică ce mi se pune în faţa ochilor mă face să uit durerile. Trăiesc clipe de extaz privind uriaşa groapă de la picioarele mele şi la peretele Turnului Roşu potopit de steiuridupă care se ascunde privirilor noastreZănoaga Mică. Colosul de piatră al ... Pietrosului se ridică deasupra, strivindu-ne parcă, iar spre răsărit, deasupra dungii Piciorului Moşului, se zăreşte un fragment din Piciorul Piatra Albă. Spre nord, mult sub noi, se întinde valea prelungă a Vişeului presărată cu casele potopite de lumină ale Borşei, iar dincolo de acestea culmea abia părăsită a formaţiunii Jupania-Toroioaga fulgerându-mi inima cu doruri viitoare.

Dau semnalul de plecare şi începem urcuş tot greu dar suportabil datorită splendorii priveliştii ce o avem sub ochi. Urcăm pe ultima curbă a drumului care ne scoate pe spinarea Piciorului Moşului, trecem – în curbă spre dreapta – pe lângă parapeţii solizi, înfipţi în stânca muntelui şi uniţi printr-un odgon gros de oţel, după care, în coborâş uşor, jungem lângă cabana meteo din Zănoaga Iezerului în curtea căreia prietenul meu de acum de mai bine de un an se zbate, furios dar şi neputincios, în lanţul lipsitor de libertate. M-aş duce la el să-i îndulcesc cu o mângâiere captivitatea dar ştiind că mânia este oarbă nu am curaj.Trecem de cabană şi strecurându-ne printre jnepeni, sărind peste bolovani uriaşi ajungem pe firul izvorului Pietroasei, aici cu apa ascunsă prin cine ştie ce canale subterane, apoi după vreo zece minute, în urcuş uşor, ajungem pe malul lacului glaciar (sau ochi de mare,cum îi mai spun unii localnici) Iezerul Pietrosului, matrice a râului Pietroasa. Ne oprim pentru un popas mai îndelungat. Familia Clas se retrage într-o parte pentru a servi masa, iar eu cu Lucian „ţâpăm“ greutăţile din spinare pe „piatra altarului“ de pe malul lacului. Mă aşez pe stânca înfierbântată de soare şi mă odihnesc iscodind în zadar cu privirea doar voi vedea vreo marmotă din multele care umplu zănoaga cu fluierăturile lor. Fac fotografii şi cercetez cu binoclul înălţimile din jur. Descopăr un grup ce coboară poteca Pietrosului şi care, ajuns la lac, face popas.După vorbă, descopăr că membrii grupului sunt moldoveni şi intru bucuros în vorbă cu ei. Aflu că sunt din Iaşi şi constat că am întâlnit mulţi ieşeni de-a lungul călătoriilor mele prin Munţii Rodnei..

Dar cum timpul trece implacabil este momentul să ne continuăm drumul. Strâng din dinţi uitându-mă la poteca ce urcă pe panta foarte înclinată a fundului căldării glaciare a Iezerului, mai întâi în două serpentine lungi care pe măsură ce câştigă în altitudine se îndesesc atacând peretele aproape vertical spre şaua dintre Pietrosul şi Piatra Albă. Cum altă soluţie nu există, ne înhămăm la greutatea rucsacurilor şi însoţiţi de familia Clas, pe care am convins-o că e păcat dacă ajunşi aici nu mai fac un ultim efort – ce-i drept destul de aspru – pentru a urca pe cel mai înalt vârf din Carpaţii răsăriteni, începem muncă sisifică pentru mai bine de o oră şi jumătate să ajungem pePietrosul. Îl compătimesc pe Sisif, nu pentru piatra ce o urca pe vârful colinei ci pentru că era doar o colină, de fiecare dată aceeaşi, pe când eu urc rucsacul de 30-35 kg. (cât o fi cântărit bolovanul lui Sisif ?) pe un munte, e drept, dar de fiecare dată altul, de fiecare dată văzând locuri noi. Ajunşi în dungă ascundem rucsacurile într-o adâncitură de teren şi urcăm eliberaţi de greutatea lor până la fosta staţie meteo automată de la cota maximă a Pietrosului. Facem fotografii cu familia Clas; abia acum observ că fetele sunt încălţate cu pantofi de pânză cu talpa subţire şi le admir că în loc să se văicărească de durerea picioarelorse lasă vrăjite de farmecul priveliştii văzută ca din avion. Profit de calitatea excepţională a atmosferei, cum nu mai întâlnisem niciodată când mai fusesem pe Pietrosul, lipsită de nori şi ceţuri şi-mi permit ca, folosindu-mă de binoclu, să fac un tur de orizont. Spre nord, la picioarele mele, sclipeşte oglinda lacului Iezer cu contururile desenând, aproximativ, harta României (constatarea fiicei celei mari a familiei Clas)cu construcţia svelta, de biserică moldavă,a cabanei meteo ce se vede în gura zănoagei; valea Vişeului desfăşurată de la obârşie până departe spre Tisa, iar dincolo de ea culmile vălurite ale Munţilor Maramureşului cu plaiurile acoperite, alternativ, cu păduri şi păşuni. Încerc să ghicesc, şi reuşesc în oarece măsură, traseul făcut în ultimele trei zile ale săptămânii trecute. Culmea principală a Munţilor Rodnei se desfăşoară la început spre sud coborând în curmătura Pietrosului, adesea acoperită cu zăpadă chiar în sezonul cald, de data asta, însă, lipsind din cauza iernii uscate, se continuă sărind peste vârfurile Rebra şi Buhăescu Mare apoi se curbează spre sud-est coborând în Tarniţa La Cruce săltând de aici în vârfurile Obârşia Rebrii, Cormaia şi Repede apoi orientându-se spre est, nord-est, dispare în dosul culmii Puzdrei. Spre vest, sud-vest, în plan apropiat, se adânceşte, circulară ca trasată cu compasul, Zănoaga Gropii în care coboară un plai înierbat pentru a se repezi apoi în versantul opus sfârşindu-se în Podul Bătrânii. Spre vest, plecând de la tălpile mele, se prelungeşte CulmeaHotarului, piatră seacă la început apoi acoperită cu pădure de molid, întovărăşindu-se cu Măgura Mare pentru a îndruma curgerea râului Dragoş; în larga depresiune de la obârşia izvoarelor Dragoşului se văd mai multe stâne, iar coasta muntelui este vârstata de o mulţime de poteci.

Coborâm în locul unde ne-am lăsat rucsacurile, ne luăm rămas bun de la familia Clas care se angajează în coborâre, pe drum de întoarcere spre Iezer, iar noi ne aşezăm la un popas mai lung pentru servirea prânzului. Soarele, trecut de amiază cam demultişor, se apropie implacabil de orizontul vestic. Plecarea la o oră destul de întârziată din Borşaprecum şi urcuşul greu, prelungit, la care se mai adaugă şi timpul pierdutîn căutarea izvorului de la cantonul silvic din marginea rezervaţiei ne pun în încurcătură în ceea ce priveşte alegerea loculuide înnoptat. Intenţia noastră era ca popasul de noapte să-l facem în şaua La Cărţi dar prevăd că vom ajunge acolo destul de târziu, poate după înnoptat. Varianta mai convenabilă ar fi ca noaptea s-o petrecem în Tarniţa La Cruce unde avem apă, în schimb lipsesc lemnele. Îmi notez în memorie ca, pentru excursiile viitoare, să-mi procur o spirtieră pe care s-o folosesc în astfel de situaţii, măcar pentru prepararea cafelei sau a unui ceai.

Plecăm la drum. Coborâm în adânca Curmătură a Pietrosului hotărând să alegem loc de tabără în funcţie de împrejurări. Din nou începe să-mi dea târcoale părerea de rău că nu am plecat singur în această excursie. Aceasta din cauza forţării fără rost a etapelor, prelungindu-le; mă râcâie faptul că sâmbătă în loc să înnoptăm pe Toroioaga m-am lăsat convins de insistenţele lui Lucian şi am forţat fără rost pentru a ajunge în Borşa la o oră înaintată din noapte, rupţi de oboseală şi lipsit de plăcerea de a admira în tihnăîmprejurimile; am alergat ca bezmeticii, fără rost, pe când la capitolul „timp“ acesta ne stătea generos la dispoziţie. Acum Lucian din nou se grăbeşte refuzând să urce pe vârfurile Rebra şi Buhăescu, luând-o pe poteca de ocolire. Deşi mai urcasem pe cele două vârfuri niciodată nu am avut parte de condiţiile excepţionale de vizibilitate care sunt acum, mai ales că ascensiunea din punctul în care se desparte poteca de ocolire nu necesită un efort deosebit. Aşadar ocolim pe curba de nivel vârfurile Rebra şi Buhăescu. Din tarniţa Buhăescului observăm pe malul lacului de sub Tarniţa La Cruce un grup de corturi. Deşi este destul de devreme decid să înnoptăm acolo, iar Lucian acceptă cu entuziasm.Prin urmare prind o potecă de oişi pierzând treptat din înălţime coborâm în zănoaga de sub tarniţă. Printre bolovani imenşi trecem pe lângă un cort retras într-un loc ce-l face nevăzut. Salutăm un bărbat şi o femeie care fac plajă lângă cort şi ni se răspunde într-o limbă străină ce sună a germană. Ne apropiem de tabăra de corturice o zărisem de sus şi studiind-o prin binoclu ajunsesem la concluzia că este o „expediţie“ de copii; presupunerea mi se confirmă, lucru ce-l aflu de la un profesor cu care stau de vorbă. Este un grup de copii de la o şcoală din Bistriţa, programul lor cuprinzând pentru mâine dimineaţă o ascensiune pe Pietrosul apoi retragerea spre Năsăud. Îmi cer permisiunea (consider că politeţea muntelui o impune) să ne instalăm în apropiere; acceptul este dat cu largheţe. Instalarea cortului nu constituie o problemă deosebită;problema este dată de lipsa lemnelor pe care încercăm s-o rezolvăm strângând vrejuri uscate de smirdar şi afin. Avem nevoie de foc doar pentru prepararea unui ceaiîn seara aceasta şi altul mâine dimineaţă. Şi totuşi problema lemnelor se rezolvă nesperat de bine.

De la Tarniţa La Cruce se vede coborând un nou grup de copii, mai mari decât cei pe care i-am găsit aici, şi ajunşi lângă lac îşi instalează tabăra în apropierea noastră. Se dovedesc a fi bine organizaţi, fiecare din ei ştiind ce treabă are de făcut, astfel că în timp ce unii instalează corturile, fetele pregătesc ustensilele de bucătărie, iar băieţii din alt grup îşi iau toporaşele şi se îndreaptă spre desişul de jnepeni care se vede mai în vale. Lucian prinde ideia din zbor şi îi urmează întorcându-se cu o cantitate mai mult decât suficientă de lemne. Aprindem focul şi până va fierbe apa pentru ceai mă dau pe lângă profesorul de la Bistriţa care are un aparat de radio şi ascult un buletin meteorologic; nu prea încurajator pentru că prevede ploaie pentru mâine în zona de munte. Privesc cerul care nu prea dă semne că ar asculta de previziuni dar, cum am mare încredere în prognoza pentru 24 de ore, iau măsuri în consecinţă precum şi hotărârea de a ne culca devreme pentru ca, în caz că vremea se va strica în noaptea aceasta, mâine să putem pleca la drum cât mai de dimineaţă pentrua avea posibilitatea să părăsim zona înaltă a crestei înainte de a începe să plouă. Totuşi eu mai rămân o vreme în faţa cortului, aruncând din când în când câte un vreasc pe foc urmărind, pe fondul muzical al marii simfonii a tăcerii, cântată de munte, asfinţitul soarelui şi sclipirea primelor stele din miriadele de pe cer.

8. Miercuri.

Mă trezesc după un somn neîntrerupt, fără vise. Afară se aude mişcare. Mă târăsc uşurel din cort , fără a-l deranja pe Lucian, şi mă găsesc în mijlocul unei dimineţi splendide, cu văile aburind şi ceaţa prefaţând o zi frumoasă ce contrazice prevestirile prăpăstioase ale meteorologilor. Vârfurile Buhăescu şi Rebra îşi ridică fruntea în soare, din stânga; Cormaia şi Repede, spre răsărit, se alintă mângâiate de lumina splendidă a dimineţii, iar în vale, spre nord, adunând apa izvoarelor în mijlocul cărora mă aflu, se adânceşte valea Buhăescului. Fac câteva mişcări de înviorare pentru a-mi dezmorţi oasele (mi-ar fi prins bine o saltea) apoi aprind focul şi pun de ceai. La momentul potrivit, Lucian îşi face apariţia şi servim micul dejun privind oile ce coboară dinspre Tarniţa La Cruce şi la câinii care, în loc să-şi facă datoria de paznici, umblă printre corturi după furtişaguri, mai ales din rezervele de alimente. Copiii, care fuseseră mai harnici decât noi, se văd răsfiraţi pe poteca spre Buhăescu Mare, pe sub coasta muntelui, în drumul lor spre Pietrosul. Mă surprinde faptul că cei care-i supraveghează nu-i menţin într-un grup oarecum compact; merg în grupuleţe de câte trei-patru inşi la distanţă mare între ele. Dacă primul grupuleţ a început să urce pe Buhăescu Mare, ultimul grup abia pleacă din tabără, între ei fiind o distanţă de aproximativ douăzeci de minute de mers. Ne strângem bagajele şi până a nu se face prea târziu începem să urcăm spre Tarniţa La Cruce. Urcuşul nu este prea lung dar este îngreuiat de grohotişul ce potopeşte coasta. După noaptea de odihnă mă simt excelent şi drumul până în tarniţă durează mai puţin decât mă aşteptam.Facem un scurt popas, cât să ne tragem sufletul şi să ne încântăm privirile cu imaginea văii Guşeţuluiflancat de culmea Nedeii la apus şi de cea aPietrosului Sălăoanilor la răsărit. Începem urcuş spe Obârşia Rebrii, la început mai uşor apoi din ce în ce mai abrupt, în partea finală fiind nevoiţi chiar să ne ajutăm de mâini. Ajunţi la cei 2055 m. ai Obârşiei ne oprim într-un scurt popas pentru a face fotografii. Drumul la vârful Cormaia (2033 m.) este o simplă formalitate aşa că mergem în pas de voie, fără grabă. Suntem ajunşi şi depăşiţi de perechea ce o văzusem aseară sub vârful Buhaescu făcând plajă. Deşi rucsacul este românesc, după echipament şi fizionomie mă conving că nu sunt români. Îi lăsăm să se îndepărteze admirându-le mersul elastic (parcă dansează) şi rapid cu toate că nici bagajele lor nu par prea uşoare. Facem fotografii pe vârful Cormaia, ne închinăm măreţiei munţilor; făcând turul de orizont descopăr că spre nord-vest, undeva departe, dincolo de Toroioaga, cerul începe să capete o tentă întunecată convingându-mă încă o dată că, pe termen scurt, meteorologii au dreptate în prognoza vremii. Coborâm în şaua dintre Cormaia şi Repede având sub ochi circul glaciar de la obârşia pârâului Repedea şi, mai departe, valea acesteia spre Poiana Borşa. Un grup de turişti, minusculi din cauza depărtării, se zăreşte pe poteca ce, prin căldare, ocoleşte abruptul vârfului Repede. Dacă până în şa coborâsem „la vale cu proptele“ continuăm, firesc, parte a doua a proverbului urcând „la deal cu opintele“ spre mamelonul uriaş al vârfului Repede şi după aproape o oră de efort ajungem fără suflare la cei 2074 m. ai săi. Aici, pe gurguiul înveşmântat cu smocuri de iarbă, perechea de străini care ne depăşise făcea popas. Intrăm în vorbă cu ei şi aflăm că sunt din Berlin, soţ şi soţie. Se crează un moment de ilaritate când, desprins de realitatea istoriei prezente, îi întreb dacă sunt din „Berlinul democrat“ sau „Berlinul occidental“. Râdem cu toţii şi, prin gesturi însoţite de cuvinte culese din diferite limbi europene (în limita cunoştinţelor mele) facem ceea ce nu cu mult timp în urmă nu îndrăzneam nici în vis, adică ne batem joc un pic de partidul comunist. Drumurile noastre, deşi au acelaşi punct final, Ilva Mică, nu corespund (mă refer nu la finalul excursiei ci la finalul episodului Munţii Rodnei). Ei urmează să coboare pe Valea Anieşului şi apoi a Someşului, iar noi mergem pe creasta vârful Repede – vârful Laptelui Mic – culmea Bârladelor (cumpănă de ape dintre Anieş şi Cormaia), să coborâm la Sângeorz Băi apoi, peste dealul Ulmului din Munţii Bârgăului să trecem la Ilva Mică. Nemţii îşi iau rămas bun şi pleacă, noi mai rămânem şi lăsând bagajele ne deplasăm câţiva paşi până într-un punct de unde, având vizibilitate maximă, putem studia drumul ce-l avem de făcut. Din punctul în care ne aflăm avem imaginea perfectă a traseului până dincolo de un vârf impozant ce-l bănuiesc a fi vârful Laptelui Mic. Mă desprind cu greu de splendoare imaginilor în centrul cărora mă aflu şi cu lecţia învăţată din studierea directă a traseului începem să coborâm în Şaua Între Izvoare trecând prin locul numit La Cărţi. În coborâre, drumul ni se încrucişează cu cel al unei familii ce ne depăşise ieri şi care acum se întoarce pe acelaşi traseu. Studiem puţin „biblioteca“ de la La Cărţi (Lucian nu pare prea impresionat) şi luând-o pe sub vârful Repede ne orientăm spre sud, sud-vest, spre culmea Laptelui cu gând să ajungem până în seară la cabana Farmecul Pădurii, la confluenţa râurilor Cormaia şi Valea Vinului dar menţinând un ritm lent de mers; în sinea mea chiar doresc să mai dorm o noapte pe munte. Dar din nou interesele mele vin în contradicţie absolută cu interesele lui Lucian. Şi iarăşi simt din ce în ce mai apăsător regretul că nu am plecat singur în această excursie şi mă hotărăsc ca pe viitor să nu mai fac greşeala de a mai căra balast după mine. Este de-a dreptul enervant când oprindu-mă pentru scurte popasuri de reglare a respiraţiei mai tânărul meu însoţitor îşi manifestă nemulţumirea. Îmi luasem tovarăş de călătorie gândind că este greu bagajul pentru un singur om când pleacă la drum cu cortul şi că greutatea, în cazul acesta, poate fi împărţită în două. În realitate eu car atât lucrurile personale cât şi cele comune, adică cortul, mâncarea, sacul de dormit, rezerva de apă. Atunci pentru ce mi-am mai luat tovarăş de drum? Să mă sâcâie şi să forţeze mersul astfel încât, în loc să ne delectăm cu farmecul priveliştilor, să alergăm ca doi besmetici transformând excursia din plăcere într-o goană fără rost?

Prind o potecă de creastă, clară dar fără marcaj; mergem la început pe sub creastă având în stânga valea Anieşului peste care se ridică culmea Mihăiasa, urcăm apoi lin, „încălecând“ culmea, pe Nedeia Straja (1851m.) de unde avem sub ochi valea îngustă a Cormaiei, strânsă între peretele stâncos al Nedeii Straja şi Coasta Netedă ce se prăvăleşte brusc în firul vijelios al râului. Pe hartă traseul figurează ca marcat cu punct roşu dar până acum nu am întâlnit nici un semn. Coborâm abrupt urmând muchia crestei care se orientează spre sud, din şa urmăm mai întâi creasta dar din cauza desişurilor de jnepeni suntem nevoiţi să căutăm o potecă ce-i ocoleşte şi o găsim sub aceasta. Hotărâsem să escaladez toate vârfurile întâlnite dar pe acesta, fără voia mea, îl ratez. În apropierea vârfului Jneapănul (1788 m.) mă abat scurt la dreapta şi luptându-ne din greu cu jnepeni pitici, ce mă fac să transpir abundent, reuşim să ajungem până în vârf. În faţa ochilor mi se deschide o fâşie îngustă de stâncă, străbătută în lung de o fisură adâncă. Facem popas să ne liniştim inimile şi plămânii dar şi să ne delectăm privind spectacolul munţilor. Studiez cu atenţie muchia prelungă ce urcă pe vârful Laptelui Mic şi văd că, din cauza desişurilor de jnepeni este imposibil de urcat prin acel loc, aşa că fixez un traseu ocolitor pe urmele de oi care se văd vrâstând coasta muntelui. Plecăm de pe Jneapănul şi coborâm cu atenţie abruptul prăpăstios, plin de stânci şi potopit de jnepeni şi brazi chirciţi, ajungem în şa, iar de aici căutând cu atenţie calea, oprindu-ne în scurte popasuri pentru a ne înfrupta din bunătăţile muntelui, afine şi merişoare, care se găsesc din belşug. Ocolim astfel două vârfuri. Auzim în urmă zvon de tunet, semn că totuşi meteorologii au avut dreptate, iar când ajungem într-un loc cu bună vedere spre nord văd că ruga prietenilor din Borşa se împlinise; ploaia curgea din belşug pe plaiurile însetate ale Maramureşului.

Lucian începe din nou să insiste să nu mai urcăm vârfurile ci să mergem pe curba de nivel pentru a ajunge până în seară la Farmecul Pădurii. Deşi nu cu plăcere, accept. Dar încă o dată muntele nu ne permite să facem chiar ce vrem noi şi ne pune în cale un desiş de jnepeni în care se înfundă potecasilindu-ne să ne întoarcem o bucată de drum, apoi să urcăm în şaua dintre vârfurile Laptelui Mic şi Rabla. Mă aflu într-o înşeuare largă cu două vârfuri incitante, invitându-mă la ascensiune, de o parte şi de alta. Simt cum mă prinde răzvrătirea şi hotărăsc să înnoptăm aici unde un mic platou îmi oferă o poziţie ideală pentru instalat cortul, iar lemne de foc se găsesc din belşug. Sub şa, la mică distanţă, se vede un lac cu apa provenită din ploi şi topirea zăpezii dar care nu este bună de băut. Singurul impediment ar fi lipsa apei de băut pentru că, tot la sfatul lui Lucian, nu refăcusem rezerva la izvorul de sub vârful Repede, iar altul nu mai întâlnisem în cale.În canistră mai sunt cam trei litri de apă care, în mod normal, ne-ar ajunge dar mă tem de o psihoză a setei, posibilă să se manifeste pe fondul oboselii de peste zi. Spre valea Cormaiei se lasă un uluc şi studiind harta văd că din apropiere izvorăşte un râu, Cormăiţa. Îl las pe Lucian paznic la bagaje şi încep să cobor pe uluc. După vreo cincizeci de metri simt solul umed; încep să caut cu atenţie şi nu departe dau de un firicel de apă dar atât de firav că nu pot lua (tare bine mi-ar prinde un furtunaş!). Îmi continuu coborârea cu speranţa că firul apei va deveni mai viguros dar, dimpotrivă, acesta dispare. În zadar caut mai în vale printre urzici şi ierburi că nu mai apare nimic. Mă întorc prinzând o potecă de animale ce urcă de-a lungul vâlcelului şi găsesc din nou un fir de apă ceva mai consistent dar tot fără posibilitatea de a lua în canistră. Sap cu cuţitul o gropiţă în care să se colecteze apa; dar Lucian, părăsindu-şi postul de pază, vine după mine, mă determină să abandonez ideia de a colecta apă şi să mă întorc în şa pentru a ne continua drumul. Şi ce frumos ar fi fost să instalăm cortul, apoi să urcăm uşori, fără bagaje, cele două vârfuri, Laptelui şi Rabla, timp fiind suficient (abia este ora 16.00) apoi să petrecem o seară splendidă, şi o noapte, în liniştea muntelui. Chiar dacă ar veni ploaia nu mă tem, locul potrivit pentru instalarea cortului prezintă siguranţă din toate punctele de vedere, inclusiv în ce priveşte descărcările electrice. Accept solicitarea lui Lucian din cauză că îmi propusesem ca în relaţiile dintre noi să nu fiu un dictator şi pentru a evita eventualele divergenţe posibile să apară datorită marii diferenţe de vârstă dintre noi. Nu acelaşi lucru şi l-a propus şi Lucian. Cu amărăciune, simţind cum lehamitea prinde a-mi da târcoale, şi cu hotărârea ca altădată să nu-mi mai iau tovarăşi de drum din categoria cuvântătoarelor (pentru că, oricât aş vrea să fac pe grozavul, trebuie să recunosc că nu pot suporta singurătatea absolută mai mult de patru-cinci zile; cred că m-aş împăca de minune cu un mic animal), plecăm mai departe la drum. Ocolim vârful Rabla fără a pierde prea mult din altitudine, coborâm, uşor la început, apoi urcăm tot atât de uşor şi ajungem pe vârful Nedeia Ţăranului (1857 m.). Priveliştea ce se vede îmi accentuează starea de tristeţe provocată de faptul că părăsesc înălţimile; spre răsărit se desfăşoară o pajişte prelungă pe care coboară un drum spre Valea Vinului ce se prăvăleşte în cea a Anieşului Mic pe care se zăreşte, printre steiuri şi vârfuri de molid, un alt drum care duce probabil spre Farmecul Pădurii şi localitatea Cormaia. În faţă, coborând într-o mică şade unde urcă apoi pe un vârfuşor împădurit, se vede o potecă pe care, după ce consult harta, presupun că se poate ajunge direct, coborând pe culmea Nedeia Bârladelor, la cabana Farmecul Pădurii. Timpul fiind destul de înaintat intenţionez ca, în cazul când zvonul conform căruia cabana ar fi ars, să instalez cortul în acel loc. De pe plaiul care coboară în Valea Vinului, şi pe care se vede o stână, urcă o turmă de oi spre mica şa în direcţia căreia mergem. Ne apropiem şi luăm legătura cu ciobanul, un năsăudean în vârstă, de statură mijlocie, nebărbierit de câteva săptămâni, care se dovedeşte a fi deosebit de volubil, şi-l întrebăm care-i cel mai scurt drum pe care putem ajunge la Farmecul Pădurii.

Îşi repede pălăria-i ponosită, mai întâi pe ochi apoi o ridică pe ceafă, se răsteşte la un câine nevinovat, aruncă bâta-i grea şi noduroasă după o oaie care comisese cine ştie ce „infracţiune“, apoi ne spune încurcat că nu ştie. Îmi bag repede înapoi ochii care-mi ieşiseră din orbite, scociorăsc prin toate colţurile trupului meu să-mi găsesc graiul şi-l iau altfel.

– Dar care-i cel mai scurt drum pe care pot ajunge la Cormaia?– No! Se dumireşte năsăudeanul, coborâţi pă plaiul şela, pă drum, până ajunjeţi la un parău, iar de acolo, mintenaş ajunjeţ’ la un bertuţ. Dă la bertuţ o luaţ’ numa’ la vale şî mintenaş aţ’ ajuns la Cormaia.

Explicaţia este clară ca lumina zilei dar conţine şi o neclaritate. Capitală, mi se pare mie. Din vocabularul meu lipseşte sensul cuvântului „bertuţ“ şi oricât îmi frământ creierul nu reuşesc să-i dezleg înţelesul. Ca să nu mor prost îi cer lămuriri suplimentare ciobanului. Acesta prinde a-mi explica cu glas apăsat.

– Apăi no, domnule dragă bertuţul este aşa o ... ca un ... bertuţ ... aşa ca un loc unde să găsăşte de tăte şele ... aşa ca o casă ... ca un ... ca un ... ca un bertuţ, răbufneşte triumfător, ultimul cuvânt făcându-l fericit că m-a lămurit. Cerc vicios: un bertuţ e ... un bertuţ! Deodată Lucian, mai iute la minte, exclamă.

– Un birt, un birtuţ, un birt mai mititel! Şi se făcu lumină. Năsăudeanul satisfăcut că ne-am dumirit pracizează.

–Da, un bertuţ cum zâceţ’ dumneavoastrăţ unde să duşe tăt românul să bèe o glajă dă pălincă.

Şi cum stăm noi la taifas pe coasta muntelui , tot cu ochii la peisajul încântător ce ne înconjoară, îmi mai arunc o dată ochii pe harta din mână urmărind drumul ce-l indicase ciobanul şi-l văd că ocoleşte în arc de cerc, coborând mai întâi pe coastă spre est până în valea Vinului, apoi pe firul apei până la Farmecul Pădurii şi mai departe spre Cormaia. Dar direct spre sud, pe cumpăna de ape, mă zădărăşte poteca ce o văzusem mai înainte şi care, dincolo de un pâlc de pădure, se vede transformându-se într-un drum ce merge în linie dreaptăspre confluenţa Cormaiei cu Valea Vinului, ţinta noastră. Arătând direcţia cu degetul îi cer lămururi noi ciobanului dar acesta, agasat probabil de întrebările noastre începe iar a-şi nedreptăţi mioarele şi dulăii, aşa că-i mulţumum pentru lămuriri şi o tăiem direct prin pâlcul de pădure prinzând o potecuţă de picior care, în scurt timp, ne scoate la drumul bătut ce-l văzusem. Coborâm la început mai lin apoi din ce în ce mai accentuat pe culmea Nedeii Bârladelor îmbrăcată în fâneţe care-mi încântă ochii cu coloritul lor, iar pe măsură ce coborâm mirosul de fân de curând cosit mă plasează cu închipuirea direct în paradis. Pătrundem într-o zonă intens populată cu oameni care muncesc la fân; bărbaţii taie cu coasa brazde largi în covorul de iarbă; femeile şi copiii, cu furci şi greble întorc fânul cosit să-l usuce soarele, iar pe cel deja uscat îl adună în mici clăi. Ajungem între sălaşe (case de vară), facem popas la un izvor să ne potolim setea, apoi, intrând în pădure, ne angajăm într-o coborâre abruptă pe un drum prăpăstios. După aproximativ o oră de coborâre îngrozitoare ajungem cu gleznele ferfeniţă la confluenţa Cormaiei cu Valea Vinului la locul unde ar fi trebuit să se afle cabana Farmecul Pădurii. Zvonul că a ars se dovedeşte, din nefericire, perfect adevărat A mai rămas doar platforma de beton, iar alături o baracă de lemn unde este instalat ... „bertuţul“. Loc de pus cortul este destul, lemne şi apă se găsesc din belşug. La marginea şoselei se vede parcată o furgonetă marca T.V.. Intrăm în bufet şi iau o ţuică; la o masă alăturată se cinstesc cu bere vreo patru persoane cu care intrăm în vorbă. De la ei aflăm că fosta cabană FarmeculPădurii a ars cu vreo doi-trei ani în urmă dar că în amonte, pe Valea Vinului, există o foarte frumoasă cabană a întreprinderii miniere unde, în caz de nevoie, se poate găsi adăpost pentru o noapte. Proaspetele cunoştinţe spun că sunt muncitori de la Miniera şi că vor pleca spre oraşul Bistriţa cu maşina ce-i aşteapă afară (este vorba de T.V.-ul ce- văzusem). Lucian, cum aude că maşina va trece prin Sângeorz Băi, începe a mă presa să nu mai rămânem pentru o noapte în cort ci să mergem cu maşina la Sângeorz. Făcându-mi-se lehamite de atâta îndărătnicie accept, şi iată-ne după vre-o trei sferturi de oră târându-ne cu rucsacurile în spate pe strada ce duce în staţiune. Facem popas mai întâi la hotelul Hebe dar, lucru deloc surprinzător, ni se spune că nu sunt locuri. Mai facem câţiva paşi şi intrăm la recepţia hotelului U.G.S.R.. dar şi aici avem ghinion. Pentru a chibzui ne retragem la un bar în care se intră din holul hotelului şi cu suta de vodcă în faţă mă gândesc la ce am de făcut. Lehamitea pune cu totdinadinsul stăpânire pe mine.

Renunţ la continuarea excursiei în varianta iniţială, adică traversarea Munţilor Bârgăului până la Colibiţa, apoi ascensiune pe Bistriciorul în Căliman, parcurgerea în lung a crestei până la Reţitiş şi coborâre în Vatra Dornei. Îmi propun să caut găzduire la vreo casă, iar mâine să plecăm spre Vatra Dornei unde să-i fac o vizită prietenului meu din copilărie, Costică Adam, precum şi o escapadă de o zi în care să fac un tur la 12 Apostoli-Pietrele Roşii-Reţitiş-întoarcere la Vatra Dornei.

Plecăm din staţiune şi începem a colinda din casă în casă dar cei la care solicităm găzduire fie nu au loc liber, fie nu acceptă să ne găzduiascădecât pentru o perioadă de minim o săptămână. Seara se apropie şi noi încă nu am găsit adăpost. La un moment dat, disperat, solicit unui om să ne primească să dormim în podul cu fân. „Nu pot domnule, pentru că ne mai având loc în casă dorm eu acolo!“ ne răspunde omul cu jale. Îmi propun să mă retrag pe malul Someşului unde să caut un loc de instalat cortul. În treacăt mai bat la o poartă dar nu mai solicit vreo cameră ci doar permisiunea de a instala cortul în curte. Suntem acceptaţi şi lăsând rucsacul din spate mă apuc neîntârziat să instalez cortul dar, ghinion! Sub un strat de trei degete de pământ, o placă imensă de piatră se pune în calea ancorelor. Stăpânei casei i se face milă de mine şi ne invită s-o urmăm. Ne duce în spatele casei şi, după ce trecem printre nişte tulpini de porumb mai înalte ca noi, ne arată un loc înverzit, lângă gardul din fundul grădinii , sub un măr uriaş. Aici reuşesc să instalez cortulşi după ce servim o cină rece mă bag în sacul de dormit să uit în somn dezamăgirea de care mă simt cuprins.

9. Joi

Un trăsnet năprasnic mă face să sar ca fript. Este întuneric beznă şi trece ceva timp să-mi revin din buimăceala somnului şi să realizez unde mă aflu; sunt la Sângeorz Băi unde am coborât de pe munte şi mă aflu în cortul pe care l-am instalat în curtea unui cetăţean ... bun! ... deci am stabilit unde mă aflu ... acum să văd ce se întâmplă ... . O lumină orbitoare scoate în evidenţă cele mai mici amănunte din interiorul cortului, iar după mai puţin de două secunde munţii se sfarmă într-un trosnet apocaliptic.Ufff! răsuflu uşurat descoperind că este vorba doar de fulgere şi trăsnete, preludiul vreunei straşnice ploi de vară. Mă cuibăresc în sacul de dormit unde este cald, şi forfoteala de oală cu sarmale în clocotce se aude din înalturi mă scufundă în somn de prunc. Cortul se umflă ca un balon şi explodează în mii şi miliarde de bucăţele ... ba nu ... a fost un trăsnet şi mai năprasnic decât cel care m-a trezit prima dată. În ceruri se duce aprigă luptă, sfântul Ilie biciuieşte îndârjit stihiile care se ascund îngrozite printre nori. Vântul începe să-şi facă de cap scuturând copacii şi hăulind printre munţi ca o haită de lupi flămânzi, iar zăgazul norilor se deschide lăsând să cadă potop de ape peste împrejurimi. În cort e cald şi, chiar dacă vântul îl scutură, mă simt la adăpost.Lucian nu face nici o mişcare, iar la lumina fulgerelor nici nu-l zăresc. Mă covrigesc în sacul de dormit şi, visându-mă în braţele mamei, dorm somnul fără griji al copilăriei.

Când mă trezesc afară este ziuă şi în cort este foarte cald. Trag cu urechea dar nu aud nimic. Lângă mine Lucian stă nemişcat de parcă nici nu respiră. Mă extrag din sacul de dormit si ies din cort. O căldură umedă răbufneşte din pământul înfierbântat de primele raze de soare. În jurul cortului o puzderie de mere scuturate din pomul imens de deasupra acoperă pământul. Aleg unul şi după ce-l şterg de bluza de trening muşc din el. Este foarte bun ; dulce, mălăieţ şi parfumat. Lângă mine apare şi Lucian cu ochii înroşiţi şi privirea speriată. Se uită în jur apoi mă întreabă ce părere am de oamenii din Sângeorz. Mă uit nedumerit la el nepricepând rostul întrebării.

– Dar matale ce ai făcut azi noapte? Nu ai auzit că toată noaptea ne-au bătut unii cu pietre? Din cauza asta nu am putut să dorm deloc!

Mă uit buimăcit la el, apoi cercetez împrejurimile; la doi-trei metri în spatele cortului se ridică un gard foarte înalt, din plasă cu ochiuri mici prin care nu ar fi putut să treacă decât pietricele de mărime neînsemnată; dincolo de gard se întinde o fâşie de ciulini, apoi valea largă a unui pârâu şi pe malul opus un drum. Doar de acolo ar fi putut cineva arunca cu pietre dar este puţin probabil să fi ajuns până la noi. Cercetez în jurul cortului dar în afară de mere nu găsesc nimic, nici o piatră, iar pe pânza cortului nu se vede vre-o urmă. O adiere jucăuşă de vânt clatina o ramură din măr de deasupra cortului şi ... pleosc!!! Lucian sare în sus de un metru şi exclamă,

– I-auzi!

În mintea mea se face deodată lumină şi un râs cu sughiţuri mă cuprinde ... Lucian e fricos ca un iepure ... . Acum găsesc explicaţia refuzului de a înnopta aseară pe munte, sau sâmbătă pe Toroioaga! Lucian mă priveşte stupefiat şi mă întreabă ce m-a apucat. Nu mă pot opri din râs asa că prind o creangă de măr şi o scutur. Vreo trei mere cad pe pânza cortului făcând-o să sune.

–Merele! exclamă Lucian, din cauza lor nu am putut dormi de frică toată noaptea. Recunoaşte că şi în noaptea petrecută pe Bălăsâna a stat de veghe temându-se să doarmă.

Mai avem câteva ore până la trenul care ne va duce la Ilva Mică, apoi la Vatra Dornei. Ne propunem să facem o plimbare prin staţiune, eventual să vizităm vreun bar. Trecem pe la gazdă, iar aceasta,foarte amabilă, ne serveşte cu câte o cană cu lapte. Ne plimbăm vreo oră şi jumătete, fără rost, prin staţiunea care, ce-i drept, este foarte frumoasă dar sărăcia este lucie. Sorbim câte o sută de vodcă tăcând ca doi peşti. Cu Lucian nu prea găsesc astăzi subiectde discuţie. Ne întoarcem la gazdă, strângem cortul, facem bagajele, apoi mergem să luăm buletinele care ne fuseseră oprite aseară şi să plătim pentru găzduire.Oricât insist, femeia cu care stau de vorbă, stăpâna casei, refuză să primească vreo plată. Apucăm pe drumulce duce la gară şi fără peripeţii deosebite, călătorind cu o cursă C.F.R.până la Ilva Mică, apoi cu un tren accelerat ajungem în jur de ora 16.00 la Vatra Dornei. În drum spre prietenul Costică Adam trec pe la o Alimentara şi iau o sticlă de băutură. Îmi găsesc prietenul abia sosit de la serviciu. Sunt primit cu bucurie şi ne petrecem seara la un pahar depănând amintiri din copilărie. Înainte de plecare pregătim unul din rucsacuri cu rezerve alimentare pentru o zi, şi ceva uşor de îmbrăcat. Mâine urcăm la Doisprezece Apostoli.

10. Vineri.

„Dar ce zgomot se aude, bâzâit ca de albine?“ (M. Eminescu). Ascult cu atenţie şi descifrez zgomotul făcut de picăturile de ploaie ce cad pe acoperişul casei. Simt cum mă cuprinde disperarea când ies afară şi dau cu fruntea în nori. Totul în jur este împâclit, noaptea care încă nu s-a sfârşit sună a Bacovia „E-o noapte udă, grea, te-neci afară“. Mă întorc în patul cu cearşafuri strălucitor de albe, aşa cum am găsit întotdeauna la Catinca şi plonjez în somn. De mâhnire refuz să fiu treaz, chiar când mă trezesc; hibernez la sfârşit de august dar până la urmă revolta din mine mă aruncă din pat. Este ora zece şi parcă, în lumina ce pătrunde prin perdelele ferestrelor seiţeşte o rază de soare. Mă reped bucuros afară dar dau ... nas în nas cu Topârceanu:

„Iar când s-arată soarele sărac

De după nouri, ca să-ţi facă-n ciudă,

N-apuci a scoate nasul din ceardac,

Că până la întoarcere te udă.“

Prind un moment când responsabilul cu ploile ia pauză de o ţigară şi însoţit de Lucian o şterg în oraş. Până să ajung în parcul staţiunii, cale de vreun sfert de oră, norii îşi scutură ultimii stropi după care părăsesc firmamentul lăsând în urma lor un albastru adânc şi un soare ce, scăpătând spre apus, pune foc în sumedenia picăturilor de ploaie ce mai dăinuie pe firele de iarbă şi în acele molizilor. Costică ne iese în cale venind de la serviciu şi mergem împreună la terasa Veveriţa, o micuţă cârciumioară ascunsă printre molizii impozanţi din dealul staţiunii. Când puzderia de stele ni se aprinde în creştetul capului plecăm acasă pentru că nu am renunţat ... mâine urcăm pe munte.

11. Vineri.

Simt cum lehamitea pune din nou stăpânire pe mine făcându-mă să abandonez toate planurile şi să-mi fie dor de acasa. Spre ziuă, ieşind din dosul munţilor unde se scunseseră, năvălesc peste Vatra Dornei noriicare încep a ţârâi mărunt, până la ora zece, destul să-mi dea peste cap tot programul, poi se duc de unde au venit lăsând loc soarelui şi cerului albastru.

Gata! Mă hotărăsc să-mi fac bagajele în cursul zilei de mâine să „mă călătoresc spre casă“. Îi propun lui Costică să mă ducăsă mă ducă pe munte la vreo stână mai apropiată de unde să fac rost de nişte urdă pentru acasă. Răspunde bucuros solicitării şi, însoţiţi de Lucian, plecăm într-o miniexcursie pe Bărnărelul care sclipeşte, de dincolo de apa Bistriţei, incitant, în soare. Luăm cu noi o sacoşă de pânză în care punem nişte pungi de plasticşi o sticlă cu apă, ieşind apoi din curte o luăm pe strada Unirii (unde stă el)în vale. Trecem pe un pod de lemn peste Bistriţa, ocolim o casă din al cărei ceardac un cal, în carne şi oase, admiră peisajul şi începem a urca abrupt spre o dungă unde zărisem cu binoclul ceva asemănător unor cruci uriaşe (Costică m-a contrazis susţinând că sunt nişte molizi uscaţi).Într-o oră ajungem la cei 1321 m. ai vârfului Bărnărelul şi vedem că dreptatea este de partea mea; într-adevăr ce văzusem eu erau două imense cruci făcute dintrunchiuri de molid – nici o inscripţie nu ne dă vreo lămurire asupra lor. Coborâm uşor spre apus şi ajungem la stâna instalată într-o cută din scoarţa muntelui. Aici dăm de o linişte mormântală; oile şi dulăii lipsesc, doar lângă un perete doi căţei, cât două gheme, lustruiesc cu limbuţele o teică în care fusese turnat nişte zer. Pătrundem în stână unde găsim un cioban care mătură de zor podeaua şi aşa curată. Nu este prea amabil; se uită la noi pe sub sprâncene şi ne răspunde mormăind la salut. Îi explic scopul vizitei dar mă refuză cu aceeaşi lipsă de amabilitate. Îl întreb dacă mai este vreo stână prin apropiere şi-mi explică atât de încâlcit cum să ajung acolo încât mă las păgubaş şi le fac semn tovarăşilor mei s-o luăm din loc. Costică spune că a înţeles unde-i stâna despre care primisem „explicaţii“ şi ne pofteşte să-l urmăm. O luăm pieziş pe coasta muntelui şi curând intrăm în pădure. Sunt nedumerit de primirea lipsită de amabilitate a ciobanului şi cam bănuiesc care ar fi explicaţia; spre deosebire de altădată, acum sunt îmbrăcat cu haine de oraş şi probabil acest lucru l-a făcut să gândească despre noi că am fi cine ştie ce „ispite“. Mergem prin pădure fără a urma vreo potecă, opintim peste urme adânci de tranşee pe care mi le închipuiesc bântuite, pe timpul nopţii, de fantomele celor morţi aici în timpul ultimelor două războaie şi curând ieşim în poiana unde spusese Costică că ar fi stâna. Dar ioc stână! Mă las păgubaş de urdă propunând să ne întoarcem acasă. Prietenul meu aprobă dar, spune.

– Să nu ne întoarcem cu mâna goală, hai să căutăm ciuperci.

– Dar nu cunosc ciupercile bune de mâncat, replic eu.

–Este foarte simplu! exclamă Costică, nu trebuie decât să guşti din fiecare şi cea care-i iute la gust nu-i bună. Imaginaţia mea o ia razna şi mă închipui după mai multe „degustări“ de felul acesta sărind din creangă în creangă prin molizii din pădure închipuindu-mă vreun ... „veveriţoi“. Îi argumentez lui Costică de ce nu pot face nici măcar gestul acestadar mă angajez să-i semnalez când voi vedea vreo ciupercă pe care aş bănui-o comestibilă, iar el s-o identifice. Şi coborând prin pădure, în sacoşa prietenului meu se adună o recoltă bogată de ciuperci din mai multe soiuri. Ieşim în oraş la gura Dornei; trecând pe lângă o alimentara cumpărăm un borcan de „groşcior“(o smântână foarte groasă) şi o sticlă de rachiu apoi ne îndreptăm spre casă. Ajunşi acasă, Catinca îşi asumă sarcina de a face o mâncare de ciuperci cu smântână şi o mămăliguţa de oameni flămânzi. Până va fi gata masa, ne cinstim din sticla cu ţuică şi stăm la poveşti. Grupului nostrude bărbaţi i se alătură Mitică, feciorul lui Costică, venit acasă de cine ştie unde fusese la muncă, prin ţară.

Când Catinca termină treaba ne invită la masă şi ne aşezăm în faţa unei uriaşe mămăligi ce fumegă ca muntele după ploaie şi a unui ceaun cu mâncare de ciuperci cu smântână. Din acest moment se întrerupe orice discuţie. Ce, mai este vreme de vorbit? Mâinile şi fălcile nu mai au odihnă, pentru că mâncare mai gustoasă decât cea pe care o pregătise Catinca din ciuperci şi smântână nu mai mâncasem în viaţa mea. Când pe masă a mai rămas mămăligă cât pentru o pisică eu, spre ... lauda mea, mi-am dat seama ca, nemaiavând loc la masa din bucătărie, Catinca încă nu mâncase. Atunci am dat „glas mare“ şi ne-am oprit. Altfel mâncam şi masa fără să ne dăm seama că s-a terminat mămăliga.

12. Duminică.

Să ne facă în ciudă, vremea este splendidă. Probabil că de ne-am fi propus să mergem pe munte ar fi plouat. Ne luăm bagajele şi în prag de amiază o luăm spre gară, conduşi de Costică şi Catinca. Ne oprim preţ de o sticlă cu vin la Casa Dorneană apoi, cu trenul, apucăm pe drumul Iaşiului. De la fereastra vagonului, din trenul oprit la Mestecăniş, privesc la munţii scăldaţi în soare şi călătoresc cu ochii şi cu gândul pe culmea prelungă a muntelui Fărăoane ce o am în faţa ochilor. Din adâncul sufletului prinde a se înălţa o muzică necunoscută, ce n-am mai auzit-o vreodată, făcându-mă să uit toate măruntele insatisfacţii ale acestei excursii; amintirea-mi este inundată de chipul mulţilor prieteni ce mi i-am făcut sub tâmpla Pietrosului. Şi dau un nume muzicii necunoscute ce se ridică din mine ... „Simfonia Maramureşului“.

------------------------------

------                      ------

------                      ------

(Sfârşit)

Marţi, 1 iulie 2008 - 04:04 
Afisari: 1,934 


costel2007