Ofrande Abeonei-XI- (partea a I-a) (Muntii Bucegi)

OFRANDE ABEONEI-XI-

De la Pietrosul Rodnei la Caraiman, via Marea Neagra. ( Rodnei-Maramuresului-"Marea cea Mare"-Bucegi)

(partea a I-a)

Prefata la volumul al II-lea

Cu ajutorul bunului Dumnezeu m-am hotarat astazi saincep a scrie volumul al doilea al calatoriilor mele montane. Inchin acest volum memoriei parintilor mei fara de care nu as fi scris aceste povestiri.

Din patima pentru citit ce am mostenit-o de la tata mi s-a dezvoltat dorinta de cunoastere, iar din „incapatanarea" lui mi s-a dezvoltat tenacitatea fara de care nu as fi dus la bun sfarsit decat foarte putine din calatoriile mele. Tot de la el am mostenit simtamantul de respect pentru oamenii din jurul meu, asta ajutandu-ma sa-mi fac multi prieteni in locurile pe unde am calatorit.

" Cine a aflat in lume prieten adevarat

El comoara bogata-n viata a castigat"

(Anton Pann)

Mama a invatat sa scrie si sa citeasca la varsta de 40 de ani iscodindu-l pe tata si "furand" de la fratele meu si sora mea cand invatau la scoala. Comoara ce a strans-o s-a grabit sa mi-o daruiasca, astfel ca atunci cand am mers la scoala, in clasa a-ntaia, domnisoara Popa, invatatoarea mea, si-a dat seama ca aproape nu mai are ce ma invata. Dar cel mai mare talent il avea mama in a povesti. In serile de iarna, in ajunul vre-unei sarbatori cand ne culcam devreme, pentru ca dupa asfintitul soarelui nu se mai lucra, iar la vremea aceea petrolul pentru lampa era foarte rar si trebuia economisit, imi povestea intamplari din copilaria ei cu atata har incat traiam la propriu acele aventuri. Dar despre parintii mei ma leg sa scriu mai mult intr-o viitoare carte ce o voi intitula (probabil) "Bun gasit Adeona !" (Adeonei i se aduceau jertfe la intoarcerea din calatorie)

Iasi, 2 august 1977

E primavara, o primavara splendida. Urzicile nu se dau (inca) la cartela, prin urmare sunt nelipsite de la masa si, preparate dupa diferite retete, formeaza alimentul de baza al clasei muncitoare. Fierul pe care-l contin alunga din mine moleseala iernii si ma umple de neastampar.

Luna aprilie nu este o luna de vacanta pentru proletarul supt de lipitoarea capitalista si nici pentru cumetrii, fratii, nepotii sau alte grade de rudenie si nerudenie ale reprezentantilor poporului, alesi in mod democratic. Acestia se duc vara sa-i tampeasca soarele pe litoral sau sa li se inflameze amigdalele de la berea racita in izvoarele sau raurile de pe munte. Pe langa acestia mai sunt "pedepsiti" si "sufleorii" care sufla "regizorilor" replicile "actorilor"

Tinandu-se cont de rezultatele obtinute de mine in procesul muncii sunt favorizat si trimis in concediu in luna aprilie. Visand la sarutul muntelui m-am antrenat inca din toamna pentru intalnirea cu el, stabilindu-mi un program zilnic de gimnastica pentru a-mi mari capacitatea de efort.

Microbul drumetiei pe care-l am in sange se trezeste si o amarnica mancarime ma cuprinde la talpi. Din aburul toamnei trecute imaginea crestei Muntilor Rodnei, abandonata dupa parcurgerea a mai mult de jumatate din lungimea ei din cauza vremii nefavorabile care prefata iarna, mi se insinueaza in suflet chemandu-ma, ademenindu-ma cu splendoarea culmilor, a circurilor glaciare, cu aerul vibrand de trecutele chemari ale cerbilor, cu zapada purtand amprenta pasilor singurului animal care moare cu lacrima in ochi. Imi fac in minte planuri mari dar nu le spun nimanui. Toate vor fi dezvaluite la timpul potrivit. Deocamdata imi propun sa arunc o privire Pietrosului Rodnei, asa ca traseul meu va trece prin Borsa, apoi prin Sighetul Marmatiei sa vizitez muzeul satului si la Sapanta sa vizitez, pentru a doua oara, Cimitirul Vesel.

Mi-o iau tovarasa de drum pe Antonella, si pentru a nu se plictisi cu prea batranul ei tata o luam si pe Petronela, colega de clasa si una din bunele ei prietene.

Si iata-ma, in dimineata unui inceput de saptamana, cu ochii incercanati de nesomn din cauza tracului de drum, alaturi de prea tinerele si zglobiile mele tovarase de calatorie, instalat in acceleratul Iasi-Timisoara. Rucsacii sunt burdusiti cu haine si cu singura rezerva alimentara posibila formata din productia de fasole a unui an oarecare, din cine stie care C.A.P. din judetul Iasi sau de aiurea, distins,poate, cu titlul de "Erou al Muncii Socialiste" clasa aIII-a.

Exuberanta fetelor ma cuprinde si pe mine in scurt timp devenind vesel nevoie mare. In compartiment mai gasim un tanar, proaspat inginer spune el, care la vederea fermecatoarelor mele insotitoare incepe a-si etala culoarea penelor infoindu-le si sa scurme in praf. Norocul lor ca nu aveau masele plombate ca le-ar fi pierdut auzind povestea cu nunta inregistrata pe "video" a noului cap de familie. Bietul baiat !!!

De la Pascani, am si eu cu cine conversa. In compartiment ocupa locuri un cetatean si o femeie tanara. Aflam ca sunt tata si fiica, ea functionara la Suceava, el fost mecanic de locomotiva la depoul Pascani, acum pensionar. Uitand de conflictul de orgolii dintre mecanicii depourilor Pascani si Suceava, fac imprudenta afirmatie ca Suceava este un oras incomparabil mai frumos decat Pascanii. Folosindu-ma de talentul meu de impaciuitor, reusesc sa-i indulcesc acreala ce i se intiparise pe chip si armonia se restabileste.

La Dolhasca, proaspatul inginer si insuratel coboara, locul fiindu-i luat de un locotenent major al bravei noastre armate. Cum ofiterii nu constituie cea mai agreata categorie sociala pentru mine, nu-i dau atentie. Aceasta lipsa este compensata "cu varf" de Petronela careia ii sclipesc ochii la vederea stelutelor si a uniformelor kaki.

La Suceava coboara pensionarul si fiica sa, iar eu raman martor impasibil la discutia ofiterului cu fetele. Dar odata trecut de Gura Humorului nu mai acord atentie celor din compartiment si ma delectez cu desfasurarea spectacolului din fata ferestrei. Calea ferata incepe sa serpuiasca printe munti, pe valea Moldovei, iar eu dau binete mult doritilor mei prieteni: Raraului, Obcinelor Bucovinei, Giumalaului, apoi culmii Suhardului si muntilor Bargaului. La Salva schimbam trenul si o luam pe valea Salautei, prin locuri mai putin cunoscute de mine, salutam Hordoul natal al lui Cosbuc, apoi suntem coplesiti de spinarile masive ale Tiblesului. De dupa o culme se iteste, pentru o clipa, la noi Pietrosul. Calatorim avand tovarasi de compartiment doi maramureseni din Borsa. Ne antrenam in discutii cu ei si aflam ca borsenii sunt niste oameni extraordinar de prietenosi si primitori. Deasemenea cei care locuiesc sus pe munte au conservat intr-atat obiceiurile stramosesti incat, nu din cauza lipsei banilor, refuza instalarea curentului electric folosind si acum arhaica "lampa cu dohot". Mai schimbam o data trenul la Viseul de Jos pentru a parcurge ultimii 21 de kilometri ce ne despart de Borsa. Ma lipesc de fereastra vagonului si ma las vrajit de imaginea asemanatoare unei impozante camile cu doua cocoase a varfurilor Pietrosul si Rebra. Nu mult dupa ce privim monumentul de la Moisei trenul isi incetineste mersul si se opreste. Ne precipitam spre spatele garii unde, conform informatiilor primite, gasim autobuzul care in aproximativ un sfert de ora ne lasa putin mai sus de hotelul Iezer. Mi s-a intamplat deseori sa nu gasesc loc la hotel si pentru a preveni o astfel de situatie neplacuta, inca de la Iasi dadusem un telefon si mi se promisese rezervarea unei camere. Am placuta surpriza, la receptia hotelului, sa aflu ca promisiunea a fost respectata si mi-a fost rezervata o camera la etajul I, cu vedere spre strada. Ne instalam dar tanjesc dupa imaginea Pietrosului. E drept ca si de aici am o priveliste frumoasa spre Muntii Maramuresului, cu dealul "Intre Rauri" si Obcina in prim plan, iar in planul al doilea Toroioaga, un varf impozant ce-i drept dar…nu Pietrosul.

Coboram pentru o scurta plimbare prin imprejurimi si obtin promisiunea ca maine, dupa ce se va elibera o camera cu vedere spre Pietrosul ne vom muta acolo. Ne plimbam putin pe strada din fata, identificam cofetaria si barul de la parterul hotelului, apoi oboseala acumulata peste zi isi spune cuvantul si ne trimite la culcare.

*

Dimineata insorita si limpede mi s-a pus in fata ochilor ispitindu-ma de cum m-am trezit. Sar din pat, feresc storurile de la ferestre si ies in balcon. Aerul tare imi alunga ultimele resturi de somn. Dau alarma si dupa toaleta de dimineata urmata de micul dejun suntem gata de aventura; plaiurile care se vad pe fereastra ne ispitesc. Propun, si fetele sunt de acord, sa urcam culmea inierbata si usor inclinata a muntelui Obcina; de la cota maxima cred ca pot studia atat Pietrosul cat si Toroioaga care este cel putin tot atat de incitant.

Este ora 8.30 cand trecem podul peste Cisla si ne abatem pe malul drept, in sus, cativa pasi apoi urcam pe un taluz destul de abrupt si inalt prinzand o poteca ce se infunda intr-o faneata obligandu-ne sa facem cale intoarsa. Mergem putin pe sosea, prindem alta care urca pe langa niste case si ne scoate la un drum de caruta. Intalnim doi oameni; le dau binete si cer lamuriri asupra drumului ce ne-am propus sa-l facem. Cu multa amabilitate ne dau relatii, in plus primesc informatii despre Pietrosul si, cu degetul, unul din ei imi arata poteca ce urca spre zanoaga; imi da sperante ca as putea ajunge pana la cabana meteo si chiar pe varf. Lamuriti asupra drumului multumim si plecam mai departe. Coboram putin pana la un firicel de apa pe care-l sarim si incepem urcusul pe coasta inverzita a muntelui, un urcus destul de abrupt dar faptul ca suntem cu mainile goale ne face sa nu-i simtim prea mult asprimea. Muntele ne intampina cu mult soare si multe buchetele de toporasi. Un zvon de clopot ma pune in garda si cercetand imprejurimile descopar in calea noastra o mica turma pazita de un vajnic ciobanel; descopar si cerberul lungit pe burta, la soare, cu urechile ca doua stegulete; dau sa vorbesc cu el dar faptul ca-i vad dintii nu ma face sa cred ca zambeste. Cer protectia micului pastor si reusim sa depasim zona primejdioasa fara incidente majore. Scapati de primejdie lasam ochii sa ne incante sufletele cu imaginile splendide din jur. In dreapta noastra valea Cislei se afunda printre culmi strajuita de dealul "Intre Rauri" si Toroioaga. Atentia imi este captivata de versantul abrupt al Toroioagai care mi se dezvaluie treptat, pe masura ce urc. Muntele este partial inzapezit dar sunt portiuni de iarba pe care se poate inainta. Imi propun sa ma interesez cu ce mijloc de transport se ajunge in apropiere de el si sa incercam o ascensiune. Doi caini aflati la o oarecare distanta, deranjati de vorbarie se stropsesc la noi, apoi continua sa se soreasca.

Fara alte peripetii ajungem pe varful Obcina de unde ni se deschide o priveliste larga in jur. Spre vest culmea se continua intr-o succesiune de varfuri; spre nord pe un picior de munte un drum urca spre varful Toroioaga in josul caruia se vad blocurile de la Baia Borsa. Spre sud, dincolo de valea larga a Viseului, expus la lumina soarelui in toata splendoarea lui, Pietrosul imi provoaca fiori de placere si-mi lanseaza o irezistibila chemare. In varf se vede o mica constructie, iar in caldarea din stanga alta mai mare. Coasta lui inconjurata de un brau de padure nu pare prea inclinata. Deasupra padurii se vede un drum care, dupa ce merge pana la marginea imensei gropi numita Zanoaga Mare, se abate intr-o curba de 180o pentru ca apoi , ocolind un pinten de munte, sa se indrepte spre ceea ce banuiesc a fi cabana meteo. Putin mai jos de noi se vede o casa in apropierea careia un om insotit de un baiat lucreaza pe un mic ogor ajutandu-se de un cal in urma caruia o grapa netezeste aratura. Coboram spre un drum pe care intentionam sa-l urmam pentru a ajunge in oras si ne oprim sa stam putin de vorba cu omul ce-l vazusem. Tovarasii mei de calatorie de la Salva la Viseu nu mintisera cand mi-au descris pe borseni drept niste oameni prietenosi si comunicativi. Omul cu care stau de vorba este intocmai. Ma roaga sa-i fac o fotografie cu iapa lui care, in curand, ii va imbogati septelul de animale cu un manz. Ii indeplinesc dorinta dar refuz banii ce mi-i ofera; notez adresa si promit sa-i trimit fotografia. In compensatie ma invita sa mai vin la Borsa sa petrec cateva zile la el, la salasul de pe munte. Ne despartim buni prieteni si coboram la hotel purtand cu noi cate o foame de lup.

Incalziti de excursia de pe Obcina, dupa masa de pranz si o scurta pauza urcam intr-un maxi taxi si cu ochii pe incitantele piscuri ale Muntilor Rodnei, fara sa mai dam atentie locurilor prin care trecem ajungem, nici nu stim cand, in complexul turistic Borsa. Un hotel si cateva vile formeaza statiunea, iar mai in spate se ridica cladirea viitorului hotel "Stibina" care va imbogati zestrea-i turistica. Neavand clienti suficienti, linia de telescaun sta intepenita asa ca ne avantam plini de voie buna, cu o Petronela zburdand ca o caprioara, pe panta destul de inclinata care urca spre Poiana Stiol. Cei aproape doi kilometri si diferenta de nivel de 459 m. scot sufletul din noi dar ajungem tot binedispusi la imensa roata pe care se invart scaunele instalatiei luand calea intoarsa. De pe micul platou de aici se avanta un nou urcus pe care se afla, la fel de intepenita, instalatia de teleschi. Las fetele sa se odihneasca, iar eu ma avant in continuare pe varful Stiol.

Ajuns la 1611 m. altitudine raman mut de admiratie in fata privelistii ce mi se desfasoara sub ochi. Imediat deasupra mea, spre sud, se ridica varful Gargalau sub care se casca o imensa caldare glaciara unde zapada este inca stapana. Spre dreapta se intinde culmea Muntelui Cailor la capatul careia se ridica varful Galatului si, impungand cerul, gurguiul ascutit al Puzdrei. Rasucindu-ma spre rasarit, prin fata ochilor mei defileaza culmea Prislopului si privesc ca in palma la Pasul Prislop de neconfundat datorita portii maramuresene ce se ridica aici. Spre nord se succed varfurile inzapezite ale Muntilor Maramuresului cu Cearcanul si Cornedeiul in prim plan si cu Toroioaga in plan secund. Spre poalele lor zapada a fost invinsa de primavara si verdele pajistilor, ale caror flori simbolizeaza revenirea la viata, incanta privirile.

Incep sa cobor si descopar la picioarele mele , la marginea petelor de zapada, un imens covor de branduse ce ma fascineaza prin succesiunea plantelor care izbucnesc din pamant ivindu-se la lumina zilei cu zapada in cap, inflorind in locurile de unde aceasta s-a topit si murind acolo unde pamantul s-a uscat.

De la capatul telescaunului panta foarte inclinata ne rupe muschii gleznelor. Pentru a ne reface fortele luam o scurta pauza la barul hotelului Cascada unde eu ma delectez cu o bere de Viseu, iar fetele cu cate un suc. Ne intoarcem la Iezer cu autobuzul si-mi cobor privirile de pe creste pentru a admira frumoasele case din Poiana Borsa. Trecand pe langa una deosebita cuget cu voce tare presupunand ca o fi proprietatea vreunui doctor. O voce de langa mine ma corecteaza spunandu-mi ca-i a preotului apoi vocea, care este proprietatea unei vajnice maramuresence, imi arata si casa doctorului apoi pe aceea a celuilalt preot.

Ajunsi la hotel, cu toate ca nu suntem nici preoti, nici doctori ci doar niste bieti indragostiti de munte, reusim sa obtinem un lucru extraordinar: ne mutam din camera 102, cu vedere spre centrul orasului si varfurile Muntilor Maramuresului, in camera 434 cu vedere catre partea opusa astfel ca voi dormi cu Pietrosul Rodnei la cap, ma voi trezi cu el in ochi si voi pleca de aici cu el in inima. Niciodata in viata nu am avut asa o priveliste, ca de basm, in fata ochilor.

In timp ce eram plecati pe munte hotelul a fost invadat de un grup de turisti, elevi din Targu Neamt. Pe palierul etajului la care ne aflam se isca vanzoleala mare. Pasa-mi-te, se pune la cale o sindrofie cu magnetofon, dans si vorba multa. Se gasesc tineri care descoperindu-mi insotitoarele tin cu tot dinadinsul sa le rapeasca dar cele aproximativ opt ore petrecute pe munte isi spun cuvantul asa ca miezul noptii fiind prin preajma, bratele lui Morfeu sunt preferate bratelor mult prea tinerilor targu-nemteni si fetele plonjeaza in somn pentru a visa la cine stie Fat- Frumos, Old Shaterhand sau Winettou. Iar eu, satisfacut de plimbarile si vremea splendida din timpul zilei, ma culc cu sufletul framantat: oare ce ascensiune sa mai fac maine? Toroioaga sau Pietrosul ?

*

Deschid ochii si din cadrul ferestrei Pietrosul imi face cu ochiul. Sar din pat, ma "conectez" la binoclu si incep sa-l iscodesc din piatra in piatra. Tresar cand cred ca pe varf am zarit o capra; nu este decat acoperisul unei mici constructii si un stalp ce poate a fi o antena.

Dau desteptarea fetelor si dupa ce servim micul dejun coboram la bar sa ne delectam cu un "nechezol" (amestec de cafea cu orz) oribil la gust. Ne urcam apoi intr-un maxi-taxi si in douazeci de minute suntem in centrul micii localitati miniere Baia Borsa. Ne orientam spre strada ce urca in dreapta printre blocuri si la prima curba o luam drept inainte spre culmea de deal ce se vede urcand prin spatele unei case. Dupa cativa pasi iesim la loc deschis si avem in fata noastra un drum de caruta care se avanta pe munte in serpentine stranse. Taiem curbele calcand prin iarba ce acopera complet negrul pamantului cautand sa nu calcam toporasii ce albastresc (celest) pajistea prin care pasim. Pe masura ce astrul zilei se inalta pe cerul fara pic de nor aerul se incalzeste timpul devenind splendid pentru calatorie. Cand asprimea urcusului se mai domoleste ajungem la o antena radio de unde drumul se ramifica: o parte urca pieptis pe munte, iar alta o ia la dreapta, pe curba de nivel. Alegem pe ultima dar nu mergem mult ca dam de o mina unde drumul se infunda. In jur este liniste, iar in stratul de zapada care musteste de apa ruginesc de-a valma vagoneti de mina si alte fragmente metalice provenind, probabil, de la fostele utilaje care folosisera la lucrul in subteran.

Ne intoarcem si o luam, de la intersectie, in urcus abrupt printr-o rariste de padure; drumul ne scoate in scurt timp la loc deschis; pe masura ce urcam pasunea dispare sub stratul de zapada care se ingroasa din ce in ce mai mult. Cautam spre marginea culmii unde se profileaza o fasie de iarba ce suie ca o poteca; la picioarele noastre se deschide o groapa adanca in forma de potcoava mult alungita; pe versantul celalalt se vede urcand in serpentine un drum si din marginea lui, din loc in loc, guri de mina patrund in maruntaiele muntelui. Noi urcam luptand din greu; adesea bocancii ni se infunda in zapada care ne patrunde in ciorapi udandu-i zdravan. Dupa patru ore de la plecarea din Borsa atingem cei 1930 m. ai varfului Toroioaga. Stratul de zapada este destul de consistent. Facem fotografii si ne lasam vrajiti de magnifica priveliste ce se deschide asupra Muntilor Rodnei care se vad de la Ineu catre Pietrosul, iar undeva departe, spre vest, crestele inzapezite, parca mai mult decat cele ale Rodnei, ale muntilor Tiblesului inchid orizontul; spre nord si nord-est varfurile, unele impadurite altele acoperite de pasuni, ale Muntilor Maramuresului, iar mai departe spre rasarit muntii Zimbroslavei, completeaza cercul muntilor ce ma inconjoara.

Incepem sa coboram. Coborare cu opriri dese din cauza ca, udandu-se, branturile de la bocancii Antonellei se ruleaza deranjand-o la mers. Ajungem la Borsa cu acelasi maxi-taxi dupa o excursie extraordinara, frumoasa dar si obositoare. Ne refacem moralul; la cofetarie servind o inghetata presarata cu "nechezol" si servita drept "inghetata de cafea".

*

A venit si ziua marii incercari. Ascensiunea pe Pietrosul. In mine se lupta doua simtaminte: tentatia de a urca pana in varf, contrabalansata de ratiune care imi pune in fata riscurile; prudenta excesiva datorata experientei reduse in ascensiunea montana, mai ales in conditii de iarna (care exista chiar daca suntem la mijloc de aprilie) pune frau elanului. Plec hotarat sa ma opresc la lacul de pe fundul caldarii Iezerului. As vrea ca sufletu-mi sa vibreze de emotie ca la intalnirea cu o persoana iubita dar faptul ca am lasat fetele singure la hotel si infruntarea necunoscutului imi strecoara ingrijorarea in suflet.

O iau pe strada care merge pe langa hotel, trec in spatele lui si ma orientez spre traseul ce mi l-am fixat de la fereastra camerei. Pasesc podul care trece Viseul si incep urcus pe drumul ce ataca pieptis panta. Dupa un timp ajung pe culme si iesind dintre case am o larga perspectiva spre valea Pietroasei, in stanga, si o alta vale, in dreapta. Casele sunt risipite pe culmi domoale punctand gospodarii bine intemeiate. Mai icnesc la urcusul unui mic damb ce mi se pune in cale, apoi cobor usor catre o casa din barne, retrasa de una singura printre pomii fructiferi ce o inconjoara. Din ceardac un batran isi arunca privirea spre mine dar parca mai mult imi asculta pasii (n.a. anticipez putin: este vorba de un batran orb ce va mai aparea in povestirile mele). Este prea departe ca sa-i dau binete asa ca-mi vad de drum. Dupa ce merg vre-o ora ma aflu deasupra dealurilor, iar in fata am doua din caldarile glaciare ale Pietrosului. Din dreapta vine un drum care aduce marcajul banda albastra. Mai trec pe langa niste case de unde cativa copii ma chestioneaza daca nu am guma de mestecat, apoi atac un prag abrupt care ma scoate la cantonul silvic din marginea rezervatiei (cunosteam din ghidul turistic al Muntilor Rodnei ca accesul in rezervatie este permis numai cu autorizatie de la ocolul silvic). Arunc o privire in curtea acestuia dar cum nu vad nici un semn de viata si nimeni nu ma impiedica sa intru in padure imi caut de drum. Urc respectand marcajul si toate indicatiile de pe panourile de avertizare de la intrarea in padure si de pe parcurs. Nu dupa mult timp ajung la stratul de zapada care, spre norocul meu, nu-mi ingreuiaza mersul fiind tasata, iar in unele locuri chiar inghetata.Lipsit de bagaj avand cu mine doar borseta, binoclul si aparatul de fotografiat urc fara probleme si pe masura ce urc ma simt cuprins de o usoara stare de euforie. Din cand in cand, printre copaci, se zaresc cele doua picioare de munte ce marginesc Zanoaga Mare a Pietrosului. Imi dau seama, gandindu-ma si la celelalte ascensiuni din aceste zile, ca exercitiile de gimnastica facute in timpul iernii ma ajuta sa suport cu usurinta efortul la care-mi supun organismul; nu am nici un fel de probleme cu respiratia sau pulsul, iar febra musculara este inexistenta.

Si iata-ma iesit la gol alpin. Drumul merge prelung pe marginea padurii pentru a se rasuci apoi brusc cu 180˚ in marginea Zanoagei Mari. Ma opresc coplesit de maretia peisajului; am in fata uriasul amfiteatru al circului glaciar cu urme de avalanse pe versanti si cu creasta zimtata pieptanand cerul; pintenul de deasupra mea ma impiedica sa vad varful dar privelistea de pe valea Viseului este magnifica. Sunt aproape la nivelul varfului Toroioaga si urmaresc, precum pe o ilustrata, drumul parcurs ieri. Stratul de zapada acopera acum complet poteca ce, dupa ce trece pe deasupra unei stanci, se roteste usor spre dreapta ocolind spinarea muntelui scotandu-ma la marginea unui plan inclinat, acoperit cu zapada, care se repede spre adancurile vaii Pietroasei. Banuiesc ca grinzile puternice, unite printr-un cablu gros de otel, care se itesc din zapada marcheaza poteca si , cu o oarecare strangere de inima, fascinat de haul ce se deschide in stanga mea, parcurg aceasta portiune destul de periculoasa. Se dovedeste ca nervii imi sunt tari si de data asta astfel ca trec fara nici o problema. Indata se zareste si cabana meteorologica din caldarea Iezerului spre care cobor. Din curte, un dulau ciobanesc ma simte si incepe a-si face datoria latrand cu inversunare. Dar vazand ca nu ma sperii isi face loc printr-o gaura din gard si in salturi mari se apropie de mine gata sa ma infulece dintr-o inghititura. Cu lectia invatata din alte intamplari de genul acesta infing in zapada batul de schi si ma retrag cativa pasi. Derutat de gestul meu dulaul se opreste din atac dar sta incordat privindu-ma tinta. Ma las usor pe vine si intind mana incepand sa-i vorbesc bland.

-Mai frumosule, de ce vrei sa ma inghiti? Doar nu vin cu ganduri rele! Vreau doar sa vad si eu locurile acestea splendide in care traiesti. Se opreste din latrat si, lucru ce ma lasa fara grai, incepe a da din coada apoi, prudent, se apropie de mine; incepe a ma adulmeca, de la mana intinsa, de-a lungul bratului pana dupa ureche apoi se lungeste pe burta in fata mea si-mi linge mana, semn ca ma accepta ca prieten.

Cladirea cabanei meteo pare pustie pentru ca nici o fiinta omeneasca nu-si face aparitia, cu tot taraboiul facut de caine. Ii mangai blana lunga,alba, cu doua pete negre pe spinare si la urechi; are labele cat podul palmei mele si o coada zdravana cu care rascoleste omatul; din capul cat al unui vitel, de sub urechi, stanga ridicata ca un stegulet si dreapta lasata in jos - ceea ce-i da un aer smecheros - doi ochi de un negru uman inconjurati de doua inele de blana neagra ma privesc parca zambind prietenosi. Deschide cura cu colti cat degetul meu cel mic, ma apuca delicat de maneca hanoracului si ma trage, invitandu-ma parca, in directia peretelui ce se vede ridicandu-se abrupt in fundul caldarii unde banuiesc ca se afla lacul Iezer.

Dau curs invitatiei si incep a inota prin zapada care amplifica lumina soarelui orbindu-ma. Noul meu tovaras are chef grozav de joaca si se preface ca ma ataca apucandu-ma de maneca hanoracului, de maini, de haine fara sa-mi faca vre-un rau, oprindu-si muscatura exact cand simt dintii in apropierea pielii; ar fi suficienta o singura strangere a falcilor ca sa-mi franga oasele ca pe niste vreascuri. Ajung si raman fascinat la marginea micului ochi de apa care licareste inconjurat de troiene de zapada, din lacul pe care-l banuiesc a fi mult mai mare. Dincolo de el se ridica un perete aproape vertical pe care se ghiceste, inzapezita, poteca ce urca spre varful Pietrosul care se afla undeva in dreapta, deasupra capului meu. Lumina soarelui este foarte puternica si reflexele zapezii fac sa ma doara ochii incat abia pot deslusi peretii din jur. In orice caz, imi dau seama ca o incercare de ascensiune pe varf nu ar avea sorti de izbanda si ma razbun fotografiind. Mioriticul, vazand ca nu-i mai dau atentie, ma apuca cu dintii de tocul bocancului si tragand cu putere ma culca la pamant, apoi se arunca asupra mea si incepe sa ma linga pe fata. Cu greu reusesc sa ma smulg de sub el si-i fac o poza in una din rarele clipe cand sta linistit sa-si traga sufletul. Se ridica apoi pe picioarele din spate, cat mine de inalt, si-mi pune labele pe umeri; il iau in brate si-i trag o tranta zdravana dar nu se supara, dimpotriva pare sa-i placa. Din dosul troienelor isi face aparitia meteorologul, un om scund, slab si barbos ducand o canistra in mana. Pare cam morocanos dar sta totusi de vorba cu mine. Imi spune ca este o conducta care duce apa din lac pana la cabana dar iarna ingheata si sunt nevoiti sa care apa cu canistra. Il rog sa-mi faca o fotografie cu cainele; raman uluit cand il vad ca nu stie sa manuiasca aparatul si incearca sa ma fotografieze punand aparatul la ochi dar cu obiectivul indreptat spre el. Noroc ca nu-i vre-un pistol ca s-ar impusca! Imi spune ca vremea se va strica, iar eu multumesc ocrotitorului drumetilor ca a tinut vremea exceptionala cat timp am stat aici. Ne intoarcem impreuna pana la cabana unde-mi iau ramas bun si incep sa cobor spre Borsa. Prietenul meu canin vrea cu tot dinadinsul sa ma insoteasca si doar cu cativa bolovani de zapada il conving sa se intoarca. Cand intru in padure intuiesc niste scurtaturi si urmandu-le reduc mult din timpul de intoarcere.

Ajuns la hotel, dupa ce ma odihnesc un pic, iesim in oras sa facem o noua vizita la cofetarie. Antonella imi spune ca au fost la biserica ce se vede pe fereastra camerei noastre (care ne facuse, prin arhitectura ei, sa presupunem ca-i una catolica) si-mi spune ca nu-si da seama carui cult apartine pentru ca desi la exterior are aspectul uneia catolice, in interior are catapeteazma ca la biserica ortodoxa. Imi starneste curiozitatea si o luam intr-acolo. Intram pe usa ce o gasim deschisa si am in fata ochilor interiorul unei biserici ortodoxe foarte frumos ingrijita; intalnim preotul care, la intrebarea noastra, ne risipeste nedumerirea spunand ca biserica a fost ridicata de cultul greco-catolic, iar dupa interzicerea acestuia a devenit biserica ortodoxa. Dupa ce ne explica toate acestea, preotul ne intreaba de unde suntem. Cand afla ca suntem ieseni imi spune ca fiica dumnealui tocmai termina anul acesta liceul si intentioneaza sa dea examen de admitere la I.S.E.la Iasi. Zice ca are cunostinte in oras dar nu ar vrea sa apeleze la ele asa ca ma roaga pe mine s-o gazduiesc in perioada examenelor. Raspund ca sunt bucuros sa-i fac astfel de serviciu si-i dau adresa si numarul meu de telefon. Cu aceasta ocazie aflu ca am stat de vorba cu parintele Simion Mihali. Se pare ca prin parintele Simion imi voi face legaturi in Borsa, orasul cu splendide imprejurimi pe care-mi propun sa le calc pas cu pas.

Spre seara ne retragem in camera de la hotel si facem planul pentru urmatoarea etapa a excursiei, vizitarea "Cimitirului Vesel" de la Sapanta. Pentru aceasta trebuie sa mergem cu trenul la Sighetul Marmatiei, iar de aici, cu vre-un autobuz, la Sapanta.

*

Urmaresc pe geamul din spate al autobuzului, ca pe un ecran de cinematograf, panorama turnanta a spectacolului oferit de tandemul varfurilor Pietrosul si Rebra; imaginea se roteste usor spre dreapta dezvaluind treptat silueta svelta a Rebrei ce apare din spatele colosului de piatra al Pietrosului. Simfonia magnifica a frumusetii imi inunda sufletul si toate simtamintele mele se concentreaza asupra grandorii ce se ridica in fata ochilor. Spiritu-mi paraseste materialitatea trupului si pluteste in extaz peste varfurile ce se ridica deasupra culcusurilor in care cu veacuri in urma au adastat, pregatind aparitia omenirii, ghetarii. Suntem in drum spre Cimitirul Vesel de la Sapanta . Dintr-o eroare de calcul care confirma ca "socoteala de acasa nu se potriveste cu cea din targ" luam un autubuz despre care aflasem ca ne va duce direct la Viseu unde sa prindem acceleratul care sa ne duca la Sighetul Marmatiei, ocolind astfel intermediara cursa feroviara dintre Borsa si Viseu, dar nu stiam ca autobuzul are capat de linie doar la Viseul de Sus asa ca dupa un mers alert intre autogara si gara C.F.R.ajungem in acelasi tren ce voisem a-l evita si care ne lasa in urmatoarea statie, Viseul de Jos.Intervalul de timp dintre sosirea cursei de la Borsa si plecarea acceleratului spre Sighet fiind scurt, ne precipitam spre coborare. Petronela se lupta sa deschida usa de la iesire dar aceasta se incapataneaza sa ramana inchisa; in schimb, pentru a nu-i ramane efortul zadarnic,se deschide usa de la toaleta. Intervin in forta si usa zvacneste cu viteza spre perete, iar Petronela face un salt spectaculos cu capul spre maner de parca ar fi vrut sa-l muste.

- Stai, stai! Tipa diserata spre uluirea mea. Abia cand usa se opreste trantita de perete vad cum cureaua binoclului ce-i atarna de gat se agatase in maner si o tragea dupa ea. Reusesc s-o scot din "ghearele usii" si ne urcam la timp in trenul cu care urmeaza sa ne continuam mersul.

Privim cu ochi lacomi la privelistile din jur; trenul trece prin gari cu nume care-mi incita imaginatia: Leordina, Petrova, apoi facem un popas mai indelungat pentru trecerea locomotivei dintr-un capat in celalalt, la Valea Viseului. Pana aici trenul se insotise cu apa Viseului pentru a strabate la brat, de la SE la NV, depresiunea Maramuresului. Dintr-o parte, geamurile sunt acoperite de vagoanele uriase ale marelui colos de la rasarit, dar in partea cealalta privirea este libera sa cerceteze apa zglobie a Tisei. Doar atat, pentru ca privelistea spre malul celalalt este inchisa perfect de o perdea deasa de arini prin care se zareste doar un colt de casa si un fragment de sosea pe care trec din cand in cand cate un tractor sau cate un autobuz cu aspect de carabus. Intr-un capat al garii se vede aruncat peste Tisa un "pod bolsoi" care poarta o cale ferata "bolsaia" pe care circula trenuri "bolsoi" din Marea Uniune…Pasami-te pe la ei muntele nu le permite sa-si faca o cale ferata asa ca o facura pe la noi, intre Valea Viseului si Campulung la Tisa. In sfarsit, dupa o stationare care incepuse sa devina exasperanta, trenul se urneste din nou. Pe stanga nu avem a vedea decat coasta aproape verticala si impadurita a muntelui, asa ca ne bulucim spre dreapta. Trenul alearga pe malul Tisei, ici si colo se vad stalpi cu capul vopsit in rosu, galben si albastru. Pe malul celalalt se vede un gard dens din sarma ghimpata dublat de o fasie arata si grapata fin de sa se vada calcatura vrabiei, iar paralel cu acestea o perdea deasa de copaci incat rar de se mai zareste ceva dincolo. Suntem foarte curiosi sa aruncam o privire in curtea vecinului dar curiozitatea ne este satisfacuta intr-o masura infima. Doar atat cat sa-mi dau seama ca daca fusese imposibila constructia unei cai ferate, nu acelasi lucru se poate spune despre o sosea care se zareste, in imagini efemere, printre copaci.

Ne smulge brutal de langa fereastra zgomotul usii compartimentului, deschisa violent de un ferches purtator de tresa cu doua stelute, insotit de un altul mai putin ferches care-si incrusteaza pe marginea patului zilele ramase pana la reintalnirea cu sfanta libertate. Instelatul ne cere pe un ton imperativ buletinele de identitate si ne chestioneaza asupra motivelor care ne poarta in "imparatia" dumnealui. Stelele aurii ale vajnicului aparator ale fruntariilor tarii au cam orbit ochisorii verzi ai Petronelei luand un avantaj net fata de alta trei stele anterioare (deh…stelele care nu se vad se uita). Afland scopul inofensiv al prezentei noastre pe aceste meleaguri, chipul irezistibilului locotenent se mai imblanzeste si ni se marturiseste ca are radacinile arborelui genealogic adanc infipte pe malul Bahluiului. Ne da informatii despre un hotel foarte apropiat de gara si ajunsi la Sighet il identificam imediat. In timp ce facem formalitatile la receptie isi face aparitia aratosul ofiter al armatei romane care dupa ce schimba cateva vorbe, pe un ton scazut, cu receptionera pune o vorba buna pentru noi.

Primim o camera cu trei paturi si praf mult. Ne instalam, luam o gustare, apoi fiind timp suficient pana seara decidem sa plecam astazi spre Sapanta. In autogara aflam ca peste o ora si jumatate vom avea un autobuz ce ne va duce la destinatie. Facem o scurta incursiune prin oras apoi trecand prin localitatile Sarasau si Campulung la Tisa ajungem la Sapanta. Timp avem berechet la dispozitie, autobuz de intoarcere fiind abia peste patru ore.

O luam in pas de plimbare pe ulita ce duce spre cimitir, printre cergile viu colorate intinse pe garduri si sub privirile curioase ale gospodinelor ce trebaluiesc pe langa case in splendida zi de primavara ce ne invaluie. Ajungem la cimitir; in ghereta amenajata la poarta vedem un maramuresan potopit de ani care, probabil, are menirea de a incasa o oarecare suma drept taxa de intrare. Si sarmanul om viseaza ca incaseaza numai dolari, franci, lire, marci vest-germane sau cine stie ce alte valute. Face asta cu atata pasiune incat nu ne simte, iar noi, pentru a nu-l deranja, ne strecuram pe langa el in varful picioarelor. Este a doua oara cand vizitez cimitirul, prima data fiind cu vre-o doi ani in urma cand facusem o excursie prin tara cu motoreta.

Cimitirul este curios prin faptul ca la capataiul fiecarui mormant sta o cruce din lemn pe care este sculptat, in basorelief, chipul celui decedat sau o scena din viata lui, iar in versuri, uneori satirice, sunt expuse cauzele decesului si fapte care sa-l caracterizeze. Locul culorilor cernite, de doliu, este luat de culorile vesele, verde si rosu, iar negrul ocupa doar atata loc cat sa-ti sugereze ca te afli, totusi, intr-un cimitir. Fetele nu sunt deosebit de entuziasmate de cele vazute asa ca nu zabovim decat timpul necesar unui tur de edificare apoi, la fel cum am intrat, ne strecuram pe langa portarul adormit.

Timpul pana la sosirea autobuzului fiind destul de lung ne hotaram s-o luam pe jos, pe sosea, spre Sighet incercand sa apelam pe parcurs la vre-o ocazie. Si asa, din semn in semn, din kilometru in kilometru, facem pe jos vre-o unsprezece din cei optsprezece pe care-i aveam de parcurs, cu talpile fripte de usturime si facand haz de necaz. Trecem astfel prin localitatea Campulung la Tisa, sat de dimensiuni impresionante, ramanandu-mi in memorie casele micute, viu colorate, femei confectionand palarii de pai, asezate pe bancute amplasate in drum pe langa porti, oameni care-mi raspund respectuos pe ungureste la salutul pe care li-l adresez. Petronela este enervata de limba in care mi se raspunde si-si pune intrebarea daca nu cumva sunt injurat. Atat eu cat si Antonella combatem parerea-i puerila. Nu ma simt deranjat de limba in care mi se raspunde, dar ma simt foarte jignit cand nu mi se raspunde la salut, mai ales de cei care-mi cunosc limba (acum nu este cazul). In centrul satului urmator, Sarasau, ne atrage atentia tablita care indica o statie de autobuz. Aflam de la o femeie care asteapta in statie ca aici este capatul unui traseu ce vine de la Sighet si ca mai este doar putin pana la sosirea autobuzului. Stam de vorba cu ea si aflam, printre altele, despre Campulung la Tisa ca este o localitate in exclusivitate ungureasca.

La ora 17.00 coboram din autobuz in centrul orasului si ne indreptam spre posta pentru a-i da un telefon Ceciliei, la Iasi. Mergem la un ghiseu sa schimb bani pentru fise; functionara de aici incepe sa numere monedele pe ungureste; Petronela se simta lezata in simtamintele ei de romanca si se manifesta dezaprobator, cu voce nu prea inceata; reusim cu greu s-o potolim. Cele doua telefoane interurbane imi fura fisele dar eu nu ma las jecmanit. O rog pe functionara sa-mi spuna unde mai gasesc un telefon explicandu-i ca cele de aici sunt defecte. Amabila, nu ma lasa sa plec pana cand se convinge ca remedierea defectiunii va lua ceva timp si cerandu-si scuze imi indica parterul hotelului din apropiere. Reusesc sa comunic cu Iasiul dupa care servim un pranz intarziat la restaurantul hotelului unde suntem cazati, apoi ne retragem in camera; ne aranjam la o partida de remi dar nu rezistam sa facem decat cateva jocuri pentru ca Mos Ene ne alunga la culcare si adormim fulgerati de oboseala zilei.

*

Daca fiecarei zile i-am da o denumire asta ar trebui sa se cheme "dorurile Petronelei". Izbucnirile de veselie alterneaza cu lungi perioade de melancolie care nu sunt altceva decat un profund dor de casa, cel mai chinuitor dor al unui om. Antonella nu se manifesta, probabil ca prezenta mea ii mai atenueaza acel dor.

Ne aflam din nou in tren; Dupa ce traiectoria stelelor de pe Bahlui se mai incruciseaza o data cu a celor doi ochi verzi, trenul se inscrie din nou pe valea Viseului si dupa un scurt efort, strecurandu-se prin lungul tunel de sub Dealul Stefanitei, o ia la goana pe valea Salautei, printre culmile Rodnei si Tiblesului, spre Hordoul lui Cosbuc. De la Salva plecam cu o cursa de persoane care ne duce, inaintea acceleratului, la Vatra Dornei pentru ca opririle dese ne ofera ragaz sa admiram mai in voie locurile prin care trecem. Din cauza intarzierii acceleratului sederea la Vatra Dornei se prelungeste cu inca 80 minute, timp suficient pentru a servi fetele cu cate o prajitura, dupa care ne omoram plictisul deslegand cuvinte incrucisate sau citind. In sala de asteptare se oploseste un adept al lui Bachus caruia ultima baie i-o facuse preotul la botez. Dupa ce trage un pui de somn, trezit de cine stie ce minuscula vietate se pune pe scarpinat. Si o face cu atata pasiune, meticulos, executand operatiunea temeinic, pe fiecare centimetru patrat si in locuri inaccesibile unui muritor de rand; o satisfactie indescriptibila i se citeste pe chipu-i nebarbierit de cine stie cand. Puterea de sugestie ce emana de la el este atat de mare incat, ici-colo, in sala de asteptare vad cate o persoana strecurandu-si discret cate un deget pe sub haina, caciula sau basma.

Soseste in sfarsit trenul si spre marele nostru regret renuntam la spectacol. Urmarim cu nostalgie, pe fereastra, ramanerea in urma a muntilor care, mahniti parca de plecarea noastra, ne conduc innegurati, cernuti de sus de o ploaie marunta. Frumoasa si aceasta ipostaza, mohorata in aparenta, a muntelui cand varful brazilor scarmana caierele de neguri ce plutesc jos, aproape de pamant si cand in aerul incarcat de umezeala se insinuiaza multime de mirosuri: de cetina, de rasina, de pamant jilav; miroase a izvor, a iarba si (poate) a animale salbatice; miroase a inima pamantului, a graul ogoarelor si a sudoarea palmelor care plamadesc painea truditorului cu trupul, cu condeiul sau mintea si chiar a batatorilor cu gura.

De la Veresti ramane destul loc in compartiment si nu pregetam sa beneficiem de avantaj, astfel ca adormim si nu-mi vine a crede urechilor cand aud ca am ajuns la Iasi. Tatal Petronelei care ne intampina la gara cu masina ne duce acasa unde Cecilia ne asteapta cu lalele albe, florile mele preferate.

------------------------------

------------ ------------

------------ ------------

Marţi, 20 noiembrie 2007 - 04:00 
Afisari: 2,423 


costel2007