Octombrie alb in Bucegi (Valea Priponului) (Muntii Bucegi)

NOTA: Acest jurnal povesteste cum s-a desfasurat tura propusa aici:

http://www.carpati.org/planificator_ture/octombrie_alb_in_bucegi_valea_priponului_si_hornul_malaiesti_/3138/

Toamna-iarna lui 2013. Multa zapada pe munte, pentru 6 octombrie. Aflu ca prin unele locuri inoti prin nameti, prin altele zapada e intarita de vant si de ger. 

Am propus prima mea tura pe carpati.org: urc pe Valea Priponului, ajung la Omu, cobor pe Hornul Malaiesti si apoi revin pe Take. Tura grea, mai ales ca e…iarna. Am cerut echipament de iarna si conditie fizica, iar participantii nu s-au inghesuit, mai ales ca era de azi pe maine. S-a inscris Daniela (d.veli). Pentru ca si Florin (mihai_fl) impreuna cu un prieten, Vasile, aveau in plan tot Valea Priponului, am unit fortele. Tarziu, in noapte, s-a lipit Andrei (andreib.). Iata-ne asadar pe toti cinci pornind la 7.55 de la Caminul Alpin.

O usoara ingrijorare ma cuprinde cand vad ca atat de curand, inca de pe traseul Munticelului, incepem sa dam de zapada continua. Racoarea diminetii iernatice ma indeamna la pas vioi. Imi umplu plamanii cu aerul tare si mintea mea incepe sa proceseze: ce avem noi aici? Zapada multa, o traversare cu multi morcovi mai sus de bordeiul ciobanesc, unde nu mai e lantul, o poteca pe varsantul de vis-à-vis, prin boscheti, pe care n-o mai gaseste nimeni pe zapada asta, inot cat cuprinde, iar sus pesemne zapada tare, pe horn coborare veritabila de iarna, ingrijorare mare vis-a-vis de poteca Take, daca n-au facut vreunii urme. Hm…e clar, e mai iarna decat credeam. Dar sa le luam cu randul. 

E prima mea tura pe site si simt stresul. S-a nimerit sa fie chiar acum, in conditiile astea dificile. Sesizez deja o diferenta de ritm intre participanti, dar nu-mi fac griji de asta, cine are prea multa energie va avea ce face cu ea, la batut urme. E bine, e clar ca am un om care va fi de baza la urme. O sa trag si eu cat pot, dar m-a prins iarna asta nepregatita inca, asa ma simt. 

Se deschide in fata noastra o Vale a Cerbului alba, luminoasa, cu soare mult si privelisti ca de Craciun. La un moment dat, Florin ma intreaba daca chiar vreau sa fac urme pe Valea Priponului. Raspunsul a fost un “da” categoric, “ca doar d-aia am plecat d-acasa, valea e obiectivul principal al turei, dup-aia mai vedem”.

Apropiindu-ne de Valea Priponului, cu celebrul bolovan la intrare, incerc sa fac o gluma cum mi-a facut mie cineva una in Crai, candva; ii zic lui Vasile, care era, in opinia mea, mai putin informat despre modul cum se abordeaza valea: “Uite, asta e valea, pe aici mergem…” Se uita el Vasile la saritoare cateva secunde, dar pare linistit, nu prea l-a impresionat intrarea aceea sau poate are destula incredere in ceilalti, incat stie el ca vom ajunge cu bine sus, nu conteaza pe unde. N-a tinut gluma…

Pe la 10 si un pic iesim din traseul marcat si urcam spre bordeiul de la intrarea in vale. O scurta pauza de o gustare si de admirat fata sudica a Morarului.

Urma traversarea expusa, unde inainte era un lant care intre timp a disparut. Urc nerabdatoare sa vad locul cu pricina. Iar cand ajung, mi se pune un nod in gat: loc foarte periculos! Zapada proaspata facea stanca alunecoasa, fara prize si fara aderenta. Sub branita, haul…In sus, zapada ca-n miezul iernii, dar nu atata cat sa mergi pe firul vaii. Pe versantul opus, pe unde era poteca, boschetii culcati la pamant abia astepau sa ne inghita. Acum e momentul deciziei: mergem sau nu? Are rost sa trecem pasajul asta? Facem fata dupa aceea nametilor ce ne asteptau? As vrea sa n-am indoieli. Ma cam uit cu gura cascata la ce-i in fata noastra si astept raspunsul, sa vina nu stiu de unde. Florin are dubii. Au trecut cateva secunde bune pana ce-am simtit ca e timpul sa trecem la fapte. 

Dau sa scot semicoarda. Florin vrea sa se duca fara sfoara, dar la primul pas, piciorul ii zboara. Gata, s-a convins:). Gratie sforii din rucsac si naturii care stie unde sa plaseze un copacel, un bolovan (care, dupa cativa pasi impiedica pendularea in caz de cadere) si un colt de stanca dincolo, traversez cu grija, asigurata de Florin. Amenajam o balustrada pentru participanti si toata lumea trece fara probleme. S-a pierdut ceva timp cu asta, dar mai bine asa, decat…altfel…

“Strang eu sfoara, mergi si cauta continuarea.” Hm….ce continuare, domn’e? Prin boschetii aia de vis-a vis era poteca, dar cine stie exact pe unde, prin zapada asta si crengile culcate la pamant? Am idee pe unde e, am mai fost, dar… in octombrie nu-i ca vara! Asa ca gandesc o traiectorie pe unde se poate. Zona e fara riscuri, abundenta vegetatiei impiedica zapada sa plece la vale si nici nu ai cum sa cazi din jungla aia. Doar trebuie sa razbesti.

Urmeaza o boschetareala delicioasa, incalecari de crengi, alunecari peste tufisuri, pioleti cautand sa se infiga in ceva, ca sa putem urca pieptul cu vegetatie si nameti ce ascundeau sub ei... poteca! Care poteca?! N-am mai stiut exact pe unde e, ... era pe undeva, pe acolo...

Mie chiar mi-a placut, lumea parea ca se amuza, dar de fapt cred ca murmurau un fel de "Cine naiba m-a adus aici?" :) . Ne luptam din greu sa rupem o cale prin zapada si prin tufisuri, ba Andrei, ba eu. 

Imi aduc aminte ca, la un moment dat, mi-era teama sa nu zica cineva sa ne intoarcem. Am luat-o atunci cat am putut de repede inainte, trageam cat puteam, voiam sa ajung cat mai degraba la loc mai comod, sa ies din stramtoare, sa pot sa-i anunt odata ca s-a terminat partea neplacuta. Mi-era sa nu fie prea tarziu si sa nu renunte. Cand m-am vazut dincolo de toata boschetaria, m-am asezat in sfarsit pe rucsac si am simtit o liniste incredibil de placuta si o satisfactie care imi dadea putere.

Ne adunam toti si ne oferim un moment de relaxare. Oricum, a fost un mare efort fizic la pasajul acesta si mai ales un efort de vointa si rabdare din partea tuturor. Iar s-a pierdut mult timp, dar pe deplin justificat.

De jungla am scapat, dar mai avem de urcat pana ce iesim deasupra canionului vaii.

 

Ma cam luase frigul si abia asteptam sa ajungem la soare. Dar mai era de luptat.

Caldarea! Scapasem de un chin (al naibii de placut, ce masochisti suntem, de ce nu stam acasa? ) si urma altul: zapada muuuultaaa! 

Peisajul este ametitor, frisca zapezii acoperea stanca iar cerul era de un albastru ireal.

Florin trece la urme si vrea pe stanga. Gandeste ca e mai putina zapada acumulata, caci pe versantul stang stanca de deasupra noastra e acoperita de o platosa de gheata. Eu imi aminteam ca pe stanga abruptul e mai mare si n-as vrea sa ne aninam deasupra vaii pe versantul ei mai abrupt. In fir, nametii sigur sunt uriasi, dar valea e mai prietenoasa pe malul din dreapta noastra (stang geographic), asa ca Andrei preia conducerea si traverseaza valea printr-un loc accesibil.

 Iata-ne, in sfarsit, la soare.

 Ca soparlele ne bucuram de caldura! Ne cam luase frigul pe la umbra. Noroc ca e de inotat, o sa ne incalzim. Florin ia treaba cu inotul la propriu si iata ce-a iesit :) :

Dar se ridica si revine in forta :) :

 Peretii stancosi cu expunere nordica erau plini de gheata. N-am inteles dupa ce algoritm era asternuta zapada, ba pana la gambe, ba pana la genunchi, dar erau locuri unde inaintam greu de tot, cu troienele chiar si pana la ... ma rog, intelegeti voi, mult mai sus de genunchi . Cu toate astea, stabila.

Ce-a fost acolo nu stiu cum sa mai descriu in cuvinte, dar imaginile descriu cel mai bine frumusetea peisajului si efortul nostru:

 Voie buna, glume cat cuprinde, fotografii, peisaj minunat de iarna... Nimeni nu se plange, desi e greu; toti suntem incantati.

In cele din urma, iata-ne pe urcusul final de sub stalpii de fier ce se vad inca de jos, la buza din dreapta a caldarii.

Dupa ore de inot, in care Andrei a primit nota 10 la urme, la ora 14 ne tranteam rucsacii de omat, deasupra celor doi stalpi de la iesirea din caldare, super multumiti de vointa si reusita noastra, incantati de frumusetea peisajului, a vremii perfecte, a cerului albassssstttttrrrru, entuziasmati de prima joaca prin nameti de anul acesta, uimiti de bubuiturile avalanselor ce curgeau pe valcelele din Morar, binedispusi dupa multimea de glumite de pe traseu, cu o stare faina, dar foarte obositi. 

Cu toate oboseala, inca intentionam sa coborim pe horn. Chiar si Andrei, care la inscriere se anuntase ca fiind un dizident ce va cobori pe Morar, s-a hotarat acum sa vina cu noi. Eh, dar mai e de urcat pana la Omu…

De aici, zapada e din ce in ce mai intarita, batuta de vant. Mai urcam un pic prin zapada, dar pe langa ce-a fost pe vale, e plimbare. Urmam o traiectorie ce ne scoate direct in Saua Sugarilor. 

 Pe platou, pana la Omu, se mergea foarte bine, zapada era ca asfaltul. Dupa lupta cu nametii, modelele din grup pozeaza pentru fani :) :

Insa eram tot mai obositi. Muchia ce te urca deasupra Cerdacului mi s-a parut mai lunga decat valea insasi. Ce sa mai zicem de drumul de vara pe sub Bucura, inca practicabil fara probleme. Poteca facuta de altii pe Valea Cerbului ne facea cu ochiul. Andrei si cu mine am ajuns la Omu ultimii, simteam ca mi-e un pic rau, de la atata efort prin nametii de pe vale. Dar nu ma ingrijoram, ma cunosc, stiu reactiile organismului meu. Stiam ca, ajunsa acolo, dupa ce beau ceai si mananc ceva, o sa-mi revin si voi fi din nou gata de traseu.

 Simteam oboseala aceea pe care o stiti, oboseala dulce impletita cu satisfactia reusitei. Daca ma gandeam un pic, eram constienta ca mare lucru n-am facut; era doar o vale simpla. Dar conditiile din traseu, la o asemenea data a anului, facusera din valea asta banala un traseu atat de inedit si foarte solicitant.

La 16 ajungeam la Omu, istoviti, dar multumiti.

Avem deja o intarziere de 2 ore fata de planul de acasa. Un ceai, povesti, glume, revederi, pupaturi, un pic de leneveala, poze...

Se rezolvase pentru toata lumea problema transportului spre casa cu masini si, in plus, ne-am decis sa coboram pe Cerb, deci nu ne mai grabeam. Ni se alatura un al 6-lea participant carpatist, daniel_negoitza (in loc sa pierd oameni, nu stiu de unde se mai tot adunau ) si pornim cu prudenta la vale, aproape de ora 18, cand zapada, intarita de frigul inserarii, devenise pe alocuri alunecoasa.

Coborare lenesa, obosita, dar fara probleme. 

 

Lasam in urma muntele alb si frumos, sub lumina rosiatica a inserarii sticloase, cu privirile catre zari si cu gandurile catre alte planuri...

Am ajuns pe la ora 21 la masini. Si-am facut bilantul victimelor: se jertfisera chingile de la patru parazapezi si murise eroic un bat telescopic. Asta in cei cativa centimetri de zapada despre care vorbea, ironic, un cunoscator comentator pe langa anuntul turei. Tot la masina am aflat si de ce se misca Andrei usor ca fulgul: pe cand noi aveam in rucsaci diverse, el avea…..o perna!!!!!!!!!! Pernuta lui de dormit in masina, pe care o luase cu el, pentru ca era rucsacul prea gol si nu se aseza bine in spate.

Mi-a parut rau doar ca n-am avut cum sa vad ce ni se pregatise pe horn si daca ne facuse cineva poteca pe Take, dar nu mai era cazul sa aflam asta azi, am avut destule de descoperit.

Mi-am dat seama abia acasa, peste vreo doua zile, ce atmosfera faina a fost in tura. Toata lumea s-a straduit, fiecare dupa puterile sale, sa duca traseul la bun sfarsit. Fiecare dintre noi mai are de lucrat. Am sarit poate prea brusc de la turele de vara la cele grele, de iarna veritabila, fara o adaptare in prealabil. M-am simtit ca in cele mai crunte ture de inotat prin nameti, desi era doar 6 octombrie.

 A fost prima mea tura pe carpati.org. Am promis participantilor acest jurnal si mi-a facut mare placere sa-l scriu. Atatea poze faine au facut colegii, incat mi-a fost tare greu sa aleg. Le multumesc tuturor!

Intre timp, a venit iarna si in calendar. Cu jurnalul acesta, sper sa trezesc in fiecare din voi, dragi cititori, dorul de munte si de zapada. Si dorul de duca…

Vineri, 13 decembrie 2013 - 01:25 
Afisari: 3,329 


lauramatei
(admin)