Obcina Feredeului: Varful Veju Mare. Pasul Pohonis-Muntele Hreben Izvor (Muntii Obcinele Bucovinei)

   Dacă aş fi pus în situaţia să-mi aleg un munte de care să mă ocup şi care să mă reprezinte, (cum face Andrei Raftopol cu Dobrogea), nu mi-aş alege, cum ar fi firesc, Ciucaşul, ori Grohotişul...

   Ma gândesc că alegerea mea ar fi pentru Obcinile Bicovinei.

   Cel mai la îndemână argument ar fi întinderea acestor munţi. Poate că mi-ar lua ani de zile să-i cunosc toate cărările.

   Apoi aş zice că şi surprinzătoarea lor ,,prospeţime” ar fi o atracţie de luat în seamă.

   Eu socotesc că noutatea pe care ţi-o poate oferi parcurgerea unui traeu montan are mai multe grade.

   Una e să mergi pe un traseu marcat pe care l-ai parcurs şi cu altă ocazie.

   Alta e să descoperi locuri noi dealungul unui traseu gasit pe hartă, care are un marcaj, un început şi un sfârşit.

 

   În Obcinile Bucovinei gradul de noutate al oricarui traseu e maxim. În orice clipă descoperi locuri noi şi în fiecare moment eşti nevoit să hotărăşti asupra direcţiei în care o vei apuca.

   Sa zicem că locul de intrare în traseu ţi l-ai putea alege. Atât. Mai departe... Dumnezeu cu mila!

   Harta, care e la o scară foarte mică, ţi-ar putea confirma ca te afli undeva, în nordul extrem al ţării...

   De marcaj nici nu poate fi vorba. Totul e pe cont propriu...

 

   Şi totuşi Obcinile Bucovinei nu sunt nişte munţi sălbatici, singuratici şi neprimitori.

   Orice culme, golaşă sau împădurită, e străbătuta de o cărare.

   În cel mai dosnic loc, unde nici nu te aştepţi, vei întâlni un om care te va îndruma pe o potecă bună.

 

   Poate cea mai frumoasă cale de a intra în inima muntelui e cea de pe valea superioară a Moldovei.

   De la Câmpulung Moldovenesc şi până la Moldova Suliţa, pe mai bine de 35km, se desfăşoară înaintea ochilor, de fiecare parte a văii, o nesfârşită vălurire de obcine golaşe, cu fâneţe şi ocoale îmrejmuite până pe culme, cu sălaşe şi case agăţate pe coastele muntelui.

 

   La Moldova Suliţa lăsăm maşina în parcarea din faţa primăriei, lânga microbuzul pentru şcolari, la fel ca în tura de acum două luni.

   Astăzi intenţionăm să urcăm e Varful Veju Mare 1494m alt., cel mai înalt din Obcina Feredeului, aşa cum ar proceda orice om care ar vrea ,,să facă” un munte.

   Ne echipăm de tură şi prindem chiar drumul ce porneşte de aici, din centru, spre est.

   A răsărit el, soarele, dar aici dimineaţa e destul de răcoare.

 

 

   Drumul pe care am pornit urmăreşte spre amonte Valea Suliţa, traversează Obcina Feredeului şi duce pentru început în localitatea Brodina de Sus.

 

 

   Mi-a plăcut cum a aşezat gospodarul lemnele pentru iarnă pe lânga pereţii fânarului.

   E un fel de izolaţie cu polistiren natural, ecologic.

 

 

   Arhitectura specific bucovineană.

   O comparăm în minte cu casele moldoveneşti dintre Galaţi şi Vaslui... Acolo cad gardurile dacă urcă pe ele cocoşul să cânte, iar porcul porcul umblă prin bucataria de vară de parcă zici că-i pisică.

 

 

   Mai sus ne oprim pe marginea drumului in faţa unei gospodării.

   Un flăcău deschide porţile mari de la curtea din spate şi mână spre fânar căruţa cu fân bine uscat, dar verde ca ceapa.

   Dăm bineţe şi întrebăm dacă valea pe care merge drumul nostru e Valea Suliţa.

   Apoi cerem lămuriri cum să ajungem pe Vârful Veju Mare.

   ,,Pe Vejeu?!... Oho! Mereţi vo patru kilometri pe drum, apoi faceţi dreapta pe o cărare de căruţe...”

   Ne lungim la vorbă şi după ce află de unde suntem, femeia ne mai intreabă ,,unde am mas peste noapte”.

 

    Răspundem ca abia astăzi am ajuns aici la Moldova-Suliţa şi, dacă ne-ar primi, peste noapte am vrea să tragem la Mânăstirea Ştirbu, la părintele Zosima.

   Cu toate că după primul cot al pârâului Suliţa poţi vedea turlele verzi ale Mânăstirii Sfântul Vasile cel Mare, cu un aer îndoielnic femeia spune că nu a auzit de parintele Zosima...

   Îndeamnă băiatul să mâne calul spre fânar, iar nouă ne arunca un ,,bună ziuă” peste umăr...

 

   Se pare că pe aici apele credinţei nu sunt aşa de limpezi ca în jurul marilor lavre creştine din restul Bucovinei.

   Moldova-Suliţa e o aşezare locuită îndeosebi de huţuli.

   Închişi la fire, huţulii au făcut în aşa fel ca dealungul vremurilor sa nu se supună nimănui, nici unei autorităţi a statului şi mai ales autorităţii Bisericii.

   Au preferat să trăiască retraşi pe culmi, ori prin fundul văilor, rânduiţi după alte legi ale firii. O lume a lor, închisă, împietrită în credinţe şi obiceiuri păgâne, vechi de când lumea.

   Oameni cu sufletele răvăşite, înclinate spre lucruri magice, spre făcături şi vrăji ce pot înspăimânta pe cel mai slab de îngeri.

 

   Aici e tărâmul ,,solomonarilor”, vracii aceia vechi, coborâtori din spiţa regelui Solomon, care pot mişca şi norii de pe cer.

   Se zice că puterile magice ale unora dintre ei se transmit de la moşi şi strămoşi prin sânge de neam, sau ca mai sunt case, ocolite de mulţi, în care se mai păstreaza cărţi vechi de vrăji, care te învaţă cum să ,,cloceşti” la subraţ  40 de zile ou de găină neagră din care va ecloza un pui de drac supus dorinţelor tale... cum se ia mana vitelor, cum se desfac cununiile, ce puteri poate avea apa dată peste mort... şi câte şi mai câte...

 

   Tocmai de aceea noua mânăstire de la poalele Muntelui Ştirbu, dinspre Lucina, şi-a ales hramul Sfântului Vasile cel Mare, cel mai tare desfăcător de vrăji şi blesteme din lumea creştină.

   Iar părintele Zosima, prin citirea puternicelor molifte, ia asupra sa grelele blesteme şi eliberează suflete...

 

   Se vede treaba că o noapte la Mânăstirea Ştirbu din Moldova-Suliţa ar putea fi o experienţă spirituală demnă de luat în seamă. Chiar şi pentru o ,,formaţiune” ca a mea, construită pe o reţea clară, carteziană, de legături între efecte şi cauze reale.

   Ca să poţi umbla liber prin astfel de locuri puţin cunoscute, prin munţi neştiuţi, învăluiţi în ceţurile verii şi viscolele iernii, nu ai cum să rezonezi la astfel de fantasme şi închipuiri omeneşti.

   Astfel de temeri nu te pot niciodată conduce spre o destinaţie sigură.

 

   Şi am mai hotărât odată: ,,În turele mele voi asculta doar de hartă şi voi vorbi doar de geografie!”

   Ne continuăm drumul îngânduraţi...

   Ieşim din satul Suliţa şi drumul pătrunde în zona de padure.

 

 

   Mai sus foamea ne ajută să vedem în această grămadă de buşteni o masă numai buna pentru a aşterne micul dejun.

   Înghiţim cam cu noduri dupa discuţia eşuata pe care am avut-o în sat. Dar şi din pricina emoţiei în faţa drumului care ne asteapta prin aceste locuri total necunoscute.

   Îmi tremura mâna şi scap printre lemne pachetul cu feliuţe ţiplate de caşcaval.

   Nu-l putem scoate cu mâna şi nici buşteni nu par a se mişca uşor.

 

 

   Pornim la drum prin răcoarea dimineţii, pe lângă gardul de umbre aşternut pe pietre.

 

 

   Locuri aproape pustii...

 

 

   Aşa cum bine ne-a indicat băiatul din sat, înainte de a ajunge în pas sărim gardul şi trecem peste firicelul de apă.

   Privim cu atenţie sensul de curgere, să nu fie un pârâiaş ce se îndreaptă spre Brodina.

 

 

   Ţinem o vreme dumul de care de pe sub poala pădurii.

 

 

   Apoi începem să urcăm spre vârf.

 

 

   Parca mă cuprinde o stare de neliniste. Urcăm de aproape o oră de la drum şi nu mai ieşim odată la lumină, la gol alpin...

 

 

   Şi nici n-aveam să iesim... Vârful Veju Mare e împădurit.

   Se pare că de data asta am luat ţeapă. Asta pentru ca efortul drumului nu ne-a fost răslătit cu o priveliste frumoasă de pe vârf.

 

   Înciudaţi facem cale întoarsă.

   Înainte de a ajunge la locul în care am mâncat găsesc un căprior de brad mai subţirel.

   Îl trag după mine şi la grămada de buşteni îl folosesc ca pe o pârghie, ca pe o ţapină.

   Mişc din loc doi buşteni şi recuperez caşcavalul pe care mai înainte îl abandonasem aşa, ca pe o ofrandă adusă zeilor muntelui...

   Am zis că după cele întâmplate zeii nu mai merita nimic.

 

 

   Din Moldova Suliţa continuăm drumul cu maşina spre amontele Vaii Moldovei.

   Din Pasul Izvor 1110m alt. coborâm spre localitatea Izvoarele Sucevei.

 

 

   Ajungem în dreptul primelor case şi un indicator rutier ne pune în gardă că nu mai avem chiar aşa de mult până la capatul lumii...

 

 

   În centrul localităţii găsim repede pensiunea ,,Casa Zinici”, care e chiar la strada principală şi, dealtfel, e singura din toată aceasta zona a Obcinelor.

   E luni şi nu ne miră că suntem singurii oaspeţi.

 

 

   Camera noastră de al etaj are ferestre mari, cu vedere spre munte.

   Bucătăria şi sala de mese stau la dispoziţie, dar noi ieşim jos la terasă să mâncăm de prânz la umbra a două sticle cu bere rece.

 

   Ne echipăm sumar, ca pentru o după-amiază de vară şi alegem să ne îndreptăm tot spre culmea Obcinei Feredeu.

 

 

   Admirăm din nou casele tradiţionale din Bucovina.

 

 

   Drumul spre Brodina ar trebui sa ne scata după 4-5km în Pasul Pohoniş de pe culmea principală a Obcinei Feredeului.

 

 

   Pe la mijlocul distanţei poposim în marginea unei poieni, bem apă rece de la izvor şi privim înapoi valea pe care a urmat-o drumul la urcare.

 

 

   Pe clina muntelui drumul face o sumedenie de curbe şi de fiecare dată încercăm să ghicim în ce direcţie va fi pasul: spre stănga... spre dreapta...

   Curiozitatea, nerăbdarea tot mai nestăpânită duce la o stare de nervozitate: haide odată!...

   În cele din urmă drumul face dreapta şi încet-încet se apropie de culme.

 

 

   Ajungem în Pasul Pohoniş, la 1225m altitudine.

   Spre deosebire de tura oarbă de dimineaţă, aici plaiurile sunt largi şi cu privelisti.

   Ajunşi în cumpăna de ape stăm şi noi în cumpănă: am lua-o la stănga, pe această poteca frumoasa şi ademenitoare... Doar ca spre stânga (nord) culmea se continuă şi dincolo de graniţa cu Ucraina şi ne temem sa nu ajungem pe dincolo fără a ne da seama.

 

 

   Hotărâm că e mai bine să facem dreapta şi să urcăm pe Muntele Hreben-Izvor, unde culmea principală a Obcinei Feredeului se îndreaptă spre Pasul Izvor.

   Pasul Pohoniş văzut de pe cararea pe care am pornit noi spre sud-vest.

 

 

   Înainte de a intra în pădure trecem pe la o stână de vaci.

   Aici aflăm că în Obcinile Bucovinei nu o să prea întâlnim stâne de oi. Nu se mai încurcă nimeni cu asemenea migală... În plus vacile pasc şi singure.

   Ca urmare directă a acestei obţiuni pentru vite... în Obcine nu se mai gasesc urşi.

   Prin urmare, aici câinii ciobăneşti au un rol pur decorativ. Ca ,,Ochiuţ”, căţelul cuminte al acestei stâni.

 

 

   Intrăm la umbra pădurii pentru a ţine cărarea pe care ne-a indicat-o ciobanul de la stâna.

 

 

   Traversăm o muchie împădurită, cu ochiuri invadate cu potop de zmeură coaptă şi parfumată.

   Pe faţa cealaltă, la ieşirea din pădure dăm peste casa de care ne vorbise omul de la stână.

 

 

   Se pare că locul nu e tocmai pustiu, căci unul dintre câinii din curte e legat.

   Şi aceştia sunt blânzi, le dăm câte un colţ de pâine şi găsim o cratiţă roşie în care le punem apă din rucsac.

 

 

   Din poarta casei priveliştea se deschide spre sud şi vedem de partea cealaltă a văii culmea Muntelui Hreben-Izvor.

 

 

   Adriana a rămas în urmă, făcându-şi de treabă pe la căţeii de la casa de sub pădure.

 

 

   Ajungem pe culmea principală a muntelui şi încercăm să ne găsim cărarea bună ţinând măcar o direcţie aproximativă de înaintare...

 

 

   În padurea rară de pe culme am cules un rucsac de rujeri de afine. Pentru ceai, la iarnă.

   Mai sărim încă vreo trei rânduri de garduri şi descoperim ca ieşim pe un picior de munte ce ne va scoate deasupra saului Izvoarele Sucevei.

 

 

   Din marginea platoului vedem plaiul semi-împădurit pe care vom coborî pâna în sat.

 

 

   Spre vest vedem Valea Izvoraşului (Bobeica), ce urcă pâna spre culmea principală a Obcinei Mestecănişului.

 

 

   Spre nord vedem culoarul larg al Văii Suceava. Doar că localitatea Izvoarele Sucevei ţine până în dreptul măgurii împădurite.

   Dincolo de aceasta Valea Sucevei se continuă în Ucraina. Aici e marginea de sus a ţării...

 

 

   Gardul şi brazii pe lângă care coborâm de pe Muntele Hreben-Izvor.

 

 

   Spre sud-vest vedem zona cea mai înaltă (şi cea mai nordică) a Obcinii Mestecănişului.

   În stânga recunoaştem Vârful Lucina 1588m alt. pe care am urcat cu două luni în urmă.

   Mai în dreapta, la fel de golaş, se ridică şi Muntele Hrobi 1507m alt. Acolo vom urca mâine.

   Ne fixăm bine în minte imaginea muntelui. E cea mai bună hartă... Noi vom urca prin dreapta, dinspre Pasul Cârlibaba.

 

 

   Ne-am apropiat mult de sat, dar suntem încă la înălţime. Neavând o potecă, trebuie să ne alegem noi un loc pe unde să coborâm.

   Vrem să trecem pe lângă biserica pe care o zărim jos, bănuind că de acolo trebuie să fie un drum care sa ne scoată în centru.

 

 

   Mai jos, când ajungem la primele case, n-avem ce face şi trebuie să trecem prin curtea omului.

   Umblăm aşa, neanunţaţi, pe lăngă bucătăria de vară, pe lângă coteţe...

 

 

   Ieşim pe lânga hatul de cartofi şi otava proaspăt cosită din faţa fânarului.

 

 

   Trecem prin poiana verde din spatele altei case.

 

 

   Privim in urmă plaiul şi casele pe unde am coborât de pe munte.

 

 

   Trecem prin cimitir şi pe lângă bisericuţa alba.

   Aici odihneşte un fiu al satului care făcuse atât de multă carte încât ajunsese consul, ori ceva mare in structurile NATO. A fost răpus de gloanţe într-o misiune în Afganistan...

 

   Aşa, în treacăt, remarcăm numele ucrainiene de pe multe dintre cruci.

   Gândul îmi zboară la huţulii de peste munte, de la Moldova Suliţa...

   La căpătâiul huţulului, pe crucea de lemn, pe crucea de piatră, ori, mai nou, pe crucea de marmură, sunt prinse doua potcoave tocite. Sunt de la calul huţul al huţulului.

  Huţul. Om şi cal, o singură fiinţă...

   Nu s-au înşelat prea tare indienii din Lumea Nouă cănd au văzut călăreţii lui Cortez, nişte fiinţe ciudate...

 

   Spuneam ca huţulii sunt nişte oameni mai aparte...

   Din vechime aici există obiceiul ca stăpânul casei să fie îngropat în grădina din spate şi nu la cimitir.

   Mormântul huţulului e împrejmuit chiar de tocul scos de la uşa casei. Acesta devine astfel o poartă între cele două lumi... O uşă prin care sufletul celui plecat se poate întoarce oricând doreşte...

 

 

   Noi găsim şi poarta de la cimitir deschisă...

   O poartă prin care, nu ne e prea clar, dacă din mituri si legende trecem în realitatea directă a unor morminte, ori din aceasta realitate noi trecem acum, prin povestire, în lumea poveştilor...

 

 

 

   Vânturăm şi noi porţile... ca nişte vântură-lume ce suntem pe lumea asta!...

  

  

 

 

  

Vineri, 9 septembrie 2011 - 17:26 
Afisari: 8,530 


gigicepoiu