O vara prin Bucegi (Muntii Bucegi)

Iar la munte. Caldura si padurea. Urcusul. Frica de urs. Jepii Mici si Potopul. Zapada inca staruie. Sus pe platou. O noapte friguroasa. Un vechi traseu, neparcurs de mult, ma asteapta. Taramul fiorosului Urs de Bucegi. Padurea singuratica. Berica de final.

Pe caldurile astea nu mai puteam sta prin oras si hop cu cerere la cunoscuti: munte! Aflu ca deja aveau in plan ceva, altii erau deja plecati la munte sau la mare…iar singur pe poteci. Iar imi fac de cap, iar umblu pe unde si cat vreau. Planul il facusem rapid: capre, ursi, flori, peisaje, apus/rasarit. Toate planurile astea erau sa se duca de rapa din cauza unei probleme. Cu ce incaltari sa ies? Bocancii de vara erau morti, cei din Austria prea caldurosi pentru sezonul asta…imi pica ochii pe japitele alea cu talpa vibram. Ii lasasem undeva, ca cine stie. Stiam ca au talpa rupta inca din tura nr 2, stiam ca aluneca dar aveau un mare merit: erau foarte comozi. De comoditatea lor nu m-am plans niciodata.

Vremea fiind uscata, poate, poate. Ii intorc cu talpa in sus, pun mana pe o lama si ma apuc de operatia estetica. Tai bucatile de talpa rupte, fac mulaj de hartie, iau bocancii vechi si tai talpa. Bucatile astea de talpa, ca un joc lego, s-au potrivit de minune. Am fugit repede sa cumpar Bison Kit si eram gata de “transplant”. Am pus ganterele pe ei si dupa 2 zile verific. Vor tine! Inarmat cu curaj, fug la tren. Multa lume ca de obicei dar nu arhiplin. Ajung in Busteni. Ma izbeste in primul rand radiatia soarelui. Nu era foarte cald dar simteai soarele. Peisajele imi dadeau de inteles ce o sa ma astepte pe drum: soare si padure, deci zapuseala. De asta ma temeam.

Ajung la telecabina si vad un puhoi de oameni. Nici in taberele de refugiati nu sta lumea asa inghesuita. Cand spun multa lume, credeti-ma…asta era la prima ora, peste 2 ore ar fi fost ca in buncarele atomice.

 Si urc incet. Soare si nicio adiere. Phoai…mi-ar trebui acum niste incaltari de la Kangoo Jumps… Ajung pe Jepi. Macar scap de soare. Pana sa intru in padure, un localnic vindea niste fructe de sezon care imi facura pofta.

Ma si gandeam…daca voi cumpara, maine se duce sa culeaga iar si ursul de foame sta pe poteca. Asa ca nu am cumparat, speram sa imi potolesc pofta prin padure. Nu stiam insa cati au cumparat ieri de exemplu. Si cum stateam eu la un popas si ma gandeam la aspectul asta, numai ce vad mai incolo o ramasita din ceea ce ursul lasa pe poteca. Pfff…avusesem dreptate. Si vad ca nimeni nu mai incerca sa urce Jepii atunci. Singur cu ursul pe poteca, nu era o optiune buna cu atat mai mult cu cat cu o zi inainte aflasem ca niste politisti au fost nevoiti sa se intoarca din drum pe Jepii Mari din cauza unei ursoaice cu copiii dupa ea. Deh…sa o impinga nu aveau curaj. Uite cum imi faceam eu ganduri. Convins ca daca era sa se intample, se va intampla, m-am hotarat sa urc. Asadar imi luai ursacu’ in spinare…pardon…rucsacu’ si fuga la deal. Cam mult spus “fuga” caci dupa 10 minute ma incalzisem din cauza efortului si al zapuselii.

Dau de zapada

 Alte “urme” de urs nu vad si m-am linistit. Ma uit la bocanci, uitasem de ei. Erau in stare exceptionala, avand in vedere operatia estetica la care au fost supusi. Ajung la traverseu si fac un popas sa ma clatesc cu apa rece de munte. O fericire. Umplu sticla, mai zabovesc si iar la deal. La un moment dat, incepusem sa cred ca pe caldura asta nu ajung sus dar niste adieri venite de sus imi dadura curaj. Eu sunt rau de caldura, prefer clima mai rece. Urc. Ma tot gandeam la zmeura si fragi si cum nu gasisem nimic pe drum nici in afara potecii in zone unde stiam ceva tufe, am inceput sa vad din perspectiva ursului si deodata i-am dat dreptate cand plesneste prin tufe cate vreun corfar din asta nemancat care aduna tot.

Ajung la Cascada Caraiman, uscata. Norocul meu cu experienta de anul trecut si aveam sticla plina ochi. Golesc un sfert din ea, gasesc o zona umbrita de sub o stanca si ma odihnesc putin caci in noaptea de dinainte nu dormisem deloc din cauza caldurii. Sa fi stat asa vreo ora. In timpul asta au trecut ceva turisti pe langa mine. I-am lasat sa treaca, nu ma grabeam nicaieri. Poate era mai bines a merg si eu. Altfel nu vedeam melcul din stanca. O aglomerare de stanci rasa de avalansa. Cand spun rasa, era rasa. Ziceai ca a dat cu lama pe acolo. Iese la iveala o cochilie de melc spiralat. 1800 m. Scot cutitul, scobesc stanca si scot cochilia. Raman uimit. Sa fi avut dreptate astia cu potopul si faptul ca Bucegiul era un refugiu? Oricum melcul era in stanca. Las supozitiile si ajung la Cabana Caraiman. 

Cineva dorise sa ne aduca aminte de stapanul locului.

Nu am mai avut chef pe caldura asta sa fac trasee asa ca m-am cazat si am colindat imprejurimile sa vad ce mai creste pe acolo. O multime de flori din care scabiosa alpina, floarea de colt si clopoteii ieseau ca nestematele din iarba. Le imortalizez culcat pe burta. Ah ce bine era, culcat in iarba inalta, era destul de racoare sa ai placerea unei bai de soare…vantul adia si misca varful ierbii. As fi stat asa o vesnicie.

Un latrat de caine ma trezeste la realitate. 

Vin turisti. Urca sau coboara…nimeni la cabana decat de-ai locului. Apus nu se intrevedea, erau ceva capre dar in lumina proasta si nu am riscat da fac efort degeaba. Mai le si speriam. Intru in camera si incerc sa adorm. Frig. Asa e la munte. Ah ce bine am dormit, chiar daca mi-a fost frig. Un somn revigorant si la 5 de dimi eram iar afara sa pozez rasaritul care se arata in toata splendoarea lui. Apoi plec dupa capre. Stiam pe unde umbla, am pandit putin si au venit. Mi-au iesit cateva cadre. Cu inviorarea de dimi facuta, ma duc sa mananc. Apoi iar in camera unde am mai dormit ca omul pana la ora 9.

Inainte sa iasa soarele bine, eram in drum spre Piatra Arsa cu gand la ciorba de burta. Pe platou, nimic decat iarba, cate o masina cu reclama “La Boiserie.be”. Hm…pizza pe munte sau ce? Dar cum ajunge acolo ca nu e voie? Aflu secretul. Dinspre Piatra Arsam printer jnepeni apare un 4X4… fara niciun fel de scupule, nr de capitala. Jnepenii erau foarte verzi, fara semn de boala, nu uscaciune, ceea ce m-a bucurat enorm, am pozat cateva trunchiuri si radacini mai deosebite ca forma.

 Intru in cabana, command ciorba din meniu. 300 g. Mi se parea sufficient la 9.80 lei. Vine chelnerul cu ciorba. La inceput am crezut ca e o mostra. Il intreb: ciorba mea mai vine? Imi face semn ca aia e. Deci: farfuria, painea, tacamurile plus ciorba nu cantareau 300 g. Mi-am adus aminte instant de Cabana Omu unde acum mai multi ani comandasem piure de cartofi cu carnati si mi-au sosit 3 linguri de piure instant si o bucata de carnat de 4 cm lungime, taiat pe din doua. Deci “carnati”. Plural. Da. La fel ca atunci, am deschis rucsacul si am completat ratia pana s-a facut ceva comestibil si vizibil a fi mancare.

Pe unde sa cobor? Pe Schill nu aveam chef, plecasem cu gandul sa vad iar garofita Barba Imparatului pe Domeniul Regal. Trec repede de stana, bine ca nu m-au vazut cainii. Erau cativa cai la pascut si un caine la umbra gardului. Se ridica, me vede…si se culca la loc. Buna si caldura asta la ceva. Ocolesc dealul repede sa ies din vizorul cainelui si ma odihnesc. Domeniul Regal…un loc pe care il iubesc, o poteca plina de flori. Si nu aveam sa ma insel. Clopotei, scabiosa alpina (cel mai jos loc unde am gasit-o) si in cele din urma dau si de garofita cautata. 

Tufe intregi, mai trece lume si vad ca nu rupe nimeni nimic, decat admira. Imi creste inima. Poate ca totusi eforturile noastre pe aici incep sad ea roade. Exclus zona Babele unde se suie astia pe stanci sa pozeze. Nu a erodat natura in mii de ani cat erodeaza astia in 10. Cum pastrezi, asa ai. Ma mir ca nimeni nu imparte amenzi…

Uitasem sa spun, mai jos de Piatra Arsa, convoi de masini. Din cauza barierei. Curand vantul imi aduce la urechi cate o sudalma a alora nevoiti sa lase masina acolo si sa mearga pe jos pana sa aiba acces la o bere. Un fior de bucurie m-a trecut. Li s-a cam infundat…un inceput bun.

Domeniul Regal. Gradina Botanica si taramul fiorosului Urs de Bucegi. Cred ca pentru prima oara mi-am dorit atat de mult sa apara dihania. La un moment dat, ma luase cu caldura. Soare, soare. Ma asez si niste fiinte mai normale la cap decat drumetii se gasira sa aiba alte preocupari pe batul meu de trekking.

Curand a aparut din spate un grup de 3 fete si un baiat, in adidasi. Am completat grupul si curand imi disparu speranta sa vad dihania. Numai ce aud mai in vale o voce de fata: “Hai mai…ai murdarit sortul in fund! Nu ai grija deloc!” Hi hi…semnul de recunoastere atat de vizibil al celui care poarta pantofi. Era un grup de 3 care urcau din vale si saracul baiat aluneca pe praf. Murdar in fund…asta e.

Nu trece mult timp ca sunt intrebat de grup: “cat mai e pana in Poiana Stanii? Dar pana In Sinaia?” Le raspund…apoi primesc confirmarea: “Mai avem atat pana la shaorma”. Asta o spuse o fata celorlalti dupa ce aflase informatiile de la mine. Era sa ma pufneasca rasul dar le dadusem dreptate, tanjeam dupa o berica culcat la umbra, dupa effort. Deci cam atat mai aveam pana la o berica, am tras concluzia din informatiile pe care tocmai le dadusem. Speram la bere mai repede, in Poiana Stanii dar s-a dovedit ca preturile prohibite au amanat placerea asta pana in Sinaia.

Ma asez la umbra si admir peisajul. Scot restul de apa. Nu stiu ce structura moleculara are apa din Caraiman dar si acum, restul de apa carat prin soare era RECE. Se aburise sticla frate…Singurul secret, apa de munte…rece. 

Hm…ia sa cobor de-a dreptul prin padure poate ma intalnesc cu dihania. Tai serpentine, o mai iau pe alaturi sa vad ce e, nimic. Asta e. Alta data pozam. Intru iar pe poteca unde stiam 2 fagi crescuti de mici copii , crescuti impreuna. Dragoste pe viata. Imortalizez momentul. 

Intru in Sinaia…imi cumpar berea ravnita. Nu beau eu alcool dar dupa caldura asta simteam nevoia sa gust altceva decat apa sau suc. Atat de sete imi era, ca s-a terminat repede. La fel si ciocolata. Pana si tura s-a terminat cam repede. Ma sui in acelasi tren ca data trecuta, cu “iesire la geam” si cu gandul la tura urmatoare…

Luni, 29 iulie 2013 - 23:09 
Afisari: 3,431 


odin