O tură eșuată cu bine (Muntii Bucegi)

Primăvara s-a așternut de mult pe meleagurile mioritice, mușcând nemiloasă din bucata primită la împărțeala primordială de iarnă. S-ar putea ca anul acesta chiar să rămână în istorie ca fiind anul fără iarnă: am văzut ghiocei în ajunul anului nou, pomi înfloriți în februarie și muguri verzi pe ram la început de martie. Da, iarna a fost extrem de sfioasă, dar până la echinocțiul de primăvară încă suntem sub semnul iernii astronomice. Și câtă vreme mai este un rest de zăpadă pe undeva pe munte, se vor găsi persoane – printre care mă număr și eu – care vor căuta cu încăpățânare trasee ce amintesc de sezonul rece. 

Am văzut înfăptuindu-se multe lucruri în ciuda mea până acum. Dar nu mă așteptam ca universul să-i priveze pe oameni de iarnă doar pentru că mi-am luat eu colțari și piolet! 

După o primă tură la colțari, săptămâna trecută în Crai, m-am trezit că vine din nou sfârșitul de săptămână peste mine și nu am niciun plan. Joi intru pe carpați.org și nu mică-mi e mirarea să văd că buletinul nivometeorologic anunță grad 1 de avalanșă în munți, cel mai redus cu putință! Chiar dacă nu am partener de drumeție, încep să caut eventuale trasee de altitudine mare, unde încă pot să testez colțarii.

Mă opresc asupra Văii Albe, cel mai popular traseu nemarcat din Bucegi. Mi-a atras atenția pentru că trecusem prin Bușteni săptămâna trecută și văzusem că pe fir e zăpadă până sus. Nu știam cum e jos, dar aveam să aflu.

Mi-a luat ceva timp să strâng informații despre cum se ajunge pe vale dinspre Căminul Alpin, ceea ce mă face să mă gândesc că poate sunt răspândite în porții mici pe diferite site-uri în mod voit. Mi-ar fi fost foarte util să le găsesc pe toate într-un singur loc. De aceea, sper ca prezentul jurnal să ajute în acest sens. Deși recomand ca la prima ascensiune să mergeți însoțiți de cineva care a mai parcurs valea, în cele ce urmează am să compilez datele adunate din diverse articole cu ceea ce am întâlnit în teren, astfel încât să puteți ajunge în punctul La Verdeață. 

Pun totuși un disclaimer: mă consider absolvit de vreo vină dacă veți porni pe acest traseu neechipați sau echipați necorespunzător, neinformați, nepregătiți fizic și în condiții de risc: de alunecare pe zăpadă (chiar dacă nu e iarnă – pe vale zăpada rămâne prezentă aproape întregul an), de lovire cu pietre desprinse din pereți, de avalanșă.

În acest jurnal veți găsi descrierea unei ture nereușite în care am făcut mai multe greșeli: am subestimat importanța care trebuia acordată ninsorii căzute în ultimele zile, am supraestimat cunoștințele mele de a merge iarna pe munte, am privit echipamentul (colțari și piolet) ca pe garantul unei ture fără pericole, nu am ținut cont de încărcarea traseului cu zăpadă instabilă, am plecat singur pe un traseu alpin (nu turistic!). Sunt binevenite adăugări și sfaturi de la cei care au o experiență bogată și care pot îmbunătăți disclaimer-ul, astfel încât cei care citesc acest articol să înțeleagă riscul la care se expun.

În după-amiaza zilei de vineri sun la serviciul Salvamont pentru a afla cum se prezintă valea și stratul de zăpadă din platou. Mă gândeam că aș putea ajunge și la Omu dacă totul decurge cum trebuie. Aștept să mi se facă legătura cu un domn de la Salvamont, căruia îi prezint planurile și aspirațiile mele mărețe, și... primesc franc răspunsul că traseele sunt închise. Heeei, stai puțin, credeam că deja vorbim la alt nivel, doar n-am sunat să întreb dacă funcționează telecabina... :) Probabil că intră în datoria lor să înceapă astfel fiecare convorbire. Îl rog să îmi ofere câteva informații, asigurându-l că sunt precaut în ceea ce fac. Chiar sunt prudent din fire, nu mă bazez pe chiromanție sau pe ce mi-a citit țiganca-n bobi la botez, cum c-aș fi pui de zmeu. 

Deși continuă să vorbească parcă din confortul sacului de dormit, domnul de la celălalt capăt al firului îmi spune că a nins slab în ultimele două zile în Bucegi și s-a așternut un strat de aproape 10 cm, iar în acest moment încă ninge. Aflu că de la Verdeață în sus e strat continuu de zăpadă, iar în platou zăpada e întărită, ceea ce mă duce cu gândul că aș putea pune în aplicare planul de a ajunge la Omu și fără rachete. Îi mulțumesc, iar înainte de a încheia convorbirea îmi recomandă să revin pentru informații dacă mai am nevoie. Hmm, nu prea înțeleg la ce s-a referit... era deja vineri, eu sâmbătă voiam să urc, deci nu prea aveam nici când, nici vreun motiv întemeiat să revin cu telefon. Nu sunt genul de om care sună din oră în oră să întrebe: dar acum, acum cum e sus?

Seara mă prinde umplând bagajul cu toate cele necesare. Înainte de culcare, îmi schimb viziunea asupra a ceea ce este necesar (spre minimal) și ușurez rucsacul de cort, izopren, primus și hrana liofilizată. Păstrez sacul de dormit și trepiedul, articole grele dealtfel, dar care mi-ar fi de folos dacă aș trage la una dintre cabanele Caraiman sau Mălăiești. Consult pentru ultima dată prognoza meteo și nivo – ziua următoare va avea perioade însorite, iar riscul de avalanșă a crescut între timp la 2: moderat. Mă mir că am adormit destul de repede, având în vedere că aveam emoții ca înaintea unui examen.

Sâmbătă dimineață mă prezint la gară cu cheful unei zile de lucru, îmi iau bilet și urc în personalul de Brașov (care acum se numește regio, dar pe cuvânt că tot personal este!). Merg la etajul primului vagon de la locomotivă, pe care îl ocupă mereu munțomanii. Sau cel puțin așa credeam eu. Înainte să plece trenul, pe una dintre banchetele alăturate numai ce se așează 3 paznici ieșiți din schimbul 3, care făceau naveta spre casă. Desigur, fără bilet. Tichetul CFR e pentru femei, bărbații umblă cu tichete emise de monetăria statului. Nu trec 5 minute, că le și vine minunata idee de a asculta muzică (părerea lor). Ce să-i faci, doar nu vrei să ațipească oamenii și să rateze stația?! Liniștea vagonului adormit este imediat tulburată brutal de – ați ghicit – cele mai underground manele cu putință. Nu mă așteptam eu la Simfonia a 9-a de Beethoven, dar aveam pretenții măcar la un Costi Costiță! Neliniștit, responsabilul cu sonorizarea se plânge că nu mai are baterie, 1-0 pentru mine mă gândesc , dar... trăiască prizele în tren! După 10 minute de jale și horcăieli, îmi venea să mă duc la ei să le bat obrazul, dar gândul că mi l-ar putea bate și ei mie m-a țintuit locului. M-am obișnuit cu înfățișarea actuală și chiar îmi place cum îmi șade cu dinți în gură, așa că am așteptat cu stoicism să vină și halta în care primatele au degajat terenul.

Aveam oarece rețineri în ceea ce privește traseul, pentru că nu mai fusesem niciodată pe Valea Albă. În plus, mă întrebam dacă zăpada căzută recent va fi stabilă. Stăteam ca pe jar și parcă nu voiam să ajung la destinație. În Bușteni au coborât foarte multe persoane echipate pentru munte. Caraimanul era învăluit de un nor negru în jumătatea superioară, lucru care nu m-a bucurat peste măsură. Am luat drumul spre Căminul Alpin, depășind câteva grupuri de drumeți voioși. La intrarea în pădure dau de zăpadă proaspăt depusă de cu seară. Stratul e mic și se topește sub soare, dar mă gândesc că dacă aici e așa, probabil că pe vale – unde e mai frig – voi găsi mai multă zăpadă decât estimasem.

Pe potecă nu sunt urme. Am repere vagi despre intrarea în traseu: un indicator aflat într-o zonă cu un fag în formă de furcă și un copac uscat plin de bureți. Acolo trebuie să părăsesc marcajul și să continuu spre stânga. Din coroanele copacilor cad picuri mari și bulgărași de zăpadă. Privesc spre cer, bolta e albastră, dar aș putea să jur că plouă. Părul îmi este ud fleașcă. Mă adăpostesc de ploaie în locuri unde nu am niciun copac deasupra capului.

Trec de primele două indicatoare de pe traseul marcat TR. La al doilea cercetez puțin zona, dar nu mi se pare a corespunde cu descrierea pe care o știam eu. Din acest punct urmează o bucată destul de lungă fără indicii dacă intrarea în traseul spre Albă urmează sau dacă tocmai a fost ratată... Încerc să caut pe GPS localizarea mea, dar nu știu ce-i cu zona asta din Bucegi că, de fiecare dată când sunt pe poteca asta, GPS-ul îmi arată că aș fi pe drumul Dichiului dinspre Cuibul Dorului! Mă împac cu gândul că am ratat intrarea în traseu la indicatorul precedent, când nu am fost suficient de atent. Asta e, mă gândesc, am să continuu înainte până la Diham, măcar să mănânc o ciorbă dacă sunt nătăfleț!

Cum urc eu alene, din spate mă ajunge un băiat singur, scump la vorbă, cu bagaj puțin spre inexistent. Mă depășește repede și începe să fluiere, probabil de teamă să nu întâlnească vreun animal. Intrigat, schimb și eu în viteza a doua și mă țin după el, trăgându-l de limbă. Îmi spune în treacăt că ieri (vineri), pe aici s-a umplut de noroi pe bocanci. Încercase să urce la Omu pe Valea Cerbului, dar sus a dat de ceață densă de nu-și mai vedea piciorul pus înainte și s-a întors. Acum nu era decis dacă să încerce din nou să urce sau să meargă la Mălăiești. Din vorbă-n vorbă, ajung într-un loc ce-mi pare familiar: mai întâi zăresc un indicator cu traseul spre Mălăiești pus pe un fag în formă de furcă, apoi în stânga văd un trunchi uscat plin de bureți. Ha ha, I’m back in business!

Îmi iau rămas-bun de la colegul de potecă și încep urcarea spre stânga, pe nemarcat către punctul La Verdeață. Pe trunchiuri mai sunt din loc în loc triunghiuri galbene desenate, cum era odinioară marcat întregul traseu al Văii Albe, dar fără chenarul alb. De asemenea, observ aplicate niște dreptunghiuri galbene, care mă ajută suficient să mă orientez, având în vedere că poteca nu poate fi bănuită din cauza stratului de zăpadă așezat uniform. Merg și pe aici o bucată serioasă de drum, apoi ajung la a doua intersecție pe care o așteptam. În zonă găsesc urme care vin de undeva din stânga, de pe o altă potecă nemarcată, și merg înainte atât spre stânga cât și spre dreapta. Punctele de reper prin care veți recunoaște intersecția sunt un (alt) trunchi uscat plin de bureți și o mică bornă din piatră. Contrar insistenței săgeților de pe tulpina unui fag, care arată că trebuie urmat drumul la dreapta, aici trebuie mers din nou către stânga. Dacă pentru dezvăluirea traseului spre Valea Albă mi-aș atrage un mare bobârnac în nas, probabil că dacă aș spune unde se ajunge de aici spre dreapta aș încasa și o castană!

Fac stânga așadar și beneficiez de urmele făcute de două persoane înaintea mea, așa că merg mai puțin încordat. Urmele sunt categoric de astăzi de dimineață, îmi spun, probabil că dacă aș fi plecat din București cu interregio aș fi urcat împreună cu cei doi pe vale. Mă bucur la gândul că nu voi fi singur și grăbesc pasul, sperând că îi voi vedea undeva mai sus pe fir și mă voi putea ține după ei.

Spre finalul pădurii, câteva serpentine scurte mă scot pe o brână de unde am vederi superbe spre orașul Bușteni, pe care mai devreme doar îl intuisem printre coroanele dezgolite ale fagilor. Peste munții Baiului planează un nor negru, undeva la nivelul la care mă aflu eu acum.

Vizavi de vale se înalță un perete semeț, străbătut de multe vâlcele, care se termină în partea superioară cu niște țancuri ascuțite. Acolo sus trebuie să fie Creasta Picăturii, iar acestea sunt cu siguranță celebrele albișoare. Nu le cunosc după denumire, deși am văzut recent undeva o poză în care erau menționate. Privind mai atent, pe una dintre fisuri văd doi băieți care urcă. Sunt deja pe la jumătate. În liniștea care tronează aici, le aud și vocile. Mi se pare incredibil pe unde urcă, mi-ar fi plăcut teribil să fiu cu ei! 

Îmi reiau drumul și curând ies la Verdeață, unde îmi pun colțarii. Locul acum ar putea fi numit La Albeață, nu prea e nimic verde aici. 

Valea e învăluită de ceață, nu se vede capătul superior. Din peretele aflat în dreapta alunecă din când în când câte o perdea subțire de zăpadă, care se scurge în cascadă. Și valea mi se pare cam încărcată față de ce am văzut în poze, vremea e neprimitoare, dar fac câțiva pași la colțari și totul mi se pare în regulă. Mă opresc doar pentru a exersa câteva opriri în piolet, așa – de încălzire – cum fac sportivii flotări la sală înainte de exercițiile propriu-zise :)

La câteva zeci de metri de crucea metalică dau de prima limbă de avalanșă, scursă de undeva din stânga, de pe un vâlcel. Ajuns acolo, constat în urmele băieților că aici și-au pus colțarii, dar – surpriză! – ei au făcut stânga, părăsind valea. Un fior îmi săgetează trupul!

Realizez că urmele pe care am venit până aici sunt ale celor doi băieți pe care i-am văzut urcând albișoara. Iar acum trebuie să mă descurc singur. Dar oare de ce nu au urcat pe vale? Poate li s-a părut că e prea multă zăpadă, că e instabilă... Nu, cel mai probabil au venit strict pentru albișoară, Valea Albă e pentru pifani ca mine. Uite, pot urca, totul e ok! 

Trag de mine, rucsacul mi se pare nepotrivit de greu pentru o astfel de urcare. Stratul nou de zăpadă e moale și mi se prinde sub colțari cu antisnow cu tot! Pioletul intră cam jumătate până să se stabilizeze în stratul vechi de zăpadă întărită. Colțarii prind bine totuși în stratul inferior, după ce intră ca prin brânză prin cel de suprafață. Caut firul cel mai fiabil, pe unde viscolul a lăsat mai aproape de suprafață zăpada veche, înghețată, care îmi dă stabilitate și încredere. 

Ceața coboară până aproape de mine. Urc din ce în ce mai greu, în stratul substanțial de zăpadă colțarii încep să dea rateuri. Trebuie să bat serios din picioare pentru a ajunge la stratul vechi, de dedesubt. Alunec de câteva ori. Ezit. Traversez vreo doi metri din dreapta spre stânga, cu zăpadă până sub genunchi, în căutarea unei căi mai accesibile, mai descoperite de omăt. Îmi fixez o poziție în care pot să stau stabil în picioare. Oare stratul ăsta nou de zăpadă poate să o ia la vale peste cel vechi? Mai ales acum, când îl destabilizez eu tăindu-i calea dintr-o parte într-alta...?

Cântăresc bine situația în care mă aflu – zăpadă apoasă în continuă topire, pereți încărcați, vâlcele scuturate de zăpadă pe vale, vizibilitate redusă – și, deși e foarte devreme (am plecat din gară acum două ore), decid să cobor. O sută de metri mai jos arunc o privire înapoi. Mă tem să nu fi judecat greșit din pricina nesiguranței cu care pornisem la drum. Nu m-am agățat eu oare de fiecare semn primit pentru a renunța? Cerul e clar deasupra pereților văii, soarele nu ajunge aici, și sunt cuprins de un val de entuziasm. Poate că m-am pripit luând decizia să cobor. Aș mai încerca o dată, voi căuta de data asta un fir mai accesibil, poate pe lângă peretele stâng. Îmi spun să urc măcar până la săritoarea Cârnului, de unde mă pot întoarce dacă nu mai pot înainta. 

Urc din nou, cu avânt neașteptat, și depășesc repede locul unde abandonasem anterior. Alternez urcarea pe vârfuri cu urcarea în lateral, în stilul lui Charlie Chaplin. Mai rar pun întreaga talpă pe teren, din cauza poziției incomode a gleznei și, dacă n-aș ține pieptul înainte m-aș putea dezechilibra spre spate. Panta se accentuează. Mă ajut de piolet, ținându-l cu ambele mâini, ca la o coborâre cu spatele, și bat mai bine urme pentru a fixa colțarii. Ajung la o altă limbă de avalanșă, venită tot din peretele stâng. Aici se scuturase mai serios un vâlcel, dâra lăsată e lunguță. Peretele din dreapta e mai abrupt și pare dezgolit de zăpadă, dar de acolo mă tem doar să nu-mi pice vreun bolovan în cap.

Încerc să urc peste zăpada rostogolită de avalanșă, dar mă afund mai tare decât înainte, fiind foarte moale și stratul generos. Panta se accentuează și mi se pare incredibil cât de multă zăpadă s-a așternut aici de două zile. Ocolesc prin stânga limba de avalanșă, urcând până mă apropii de locul unde unghiul aproape că mi se închide. Încerc să urc în lateral, spre peretele stâng, și inevitabilul se produce: alunec. Cad pe o parte și mă duc la vale cu viteză. Strâng tare pioletul cu mâna dreaptă, îl trag spre piept, mă întorc pe burtă și îl prind și cu stânga. Mă opresc în 10 metri. Mă stabilizez și mă ridic. Paguba e minimă. M-am julit puțin la mâna stângă pentru că nu aveam mănușa pusă. Nu simt niciun fel de teamă, emoțiile m-au părăsit. Ce mi s-a întâmplat e perfect logic: colțarii nu au prins stratul stabil de dedesubt din cauza zăpezii apoase de deasupra. Trebuie să evit stratul consistent nou-depus și totul va fi ok. 

Îmi pun mănușile, mă asigur în dragon (ar fi o tragedie dacă aș scăpa pioletul) și încep din nou urcarea. Tot prin stânga tăvălugului de zăpadă scuturată de sus. În 50 de metri alunec din nou. Pic iar, dar de data asta mă opresc aproape imediat. Privesc în sus pe vale – s-a lăsat din nou o negură de nepătruns, care mă înghite și pe mine repede. Sunt în whiteout, nu mai văd nimic. E liniște și călduț, vântul nici măcar nu adie.

Stând așa liniștit, încep să aud voci de copii în vale, spre pădure. Am oare auzenii? Hărmălaia răsună din ce în ce mai aproape, iar când norul din vale îmi dă pace încep să și disting voci, deși nu văd pe nimeni în potecă:

- E un om singur sus!

- Nene, coboară de acolo că e abrupt!

Ce naiba aud, îngeri? mă întreb. Clar, am luat-o razna!

- Unde te duci, nene? 

- De ce nu ne răspunzi?

Ridic mâna, să văd dacă reacționează în vreun fel la gest.

- Cred că e mut.

- Nene, nu ți-e frică?

Mda. Nu știu ce mi se întâmplă, dar întorcându-mă la ale mele, cred că ar trebui să renunț. Îmi e mai greu să iau decizia acum decât prima dată, dar o fac. Ehei, Vale Albă, lasă că-ți vine ție rândul la rugăminți! Te mai prind eu sub tălpi! 

Încep ușor coborârea pe vale, oprindu-mă să privesc din când în când spre potecă, de unde auzeam voci de copii vorbindu-mi necontenit.

- Uite-l, coboară, feriți-vă!

- Are un ciomag în mână!

- E o femeie!

- Ba are mustață!

- Aaa, eu văzusem că are părul prins în coadă...

În cele din urmă văd multe mogâldețe care împânzesc zona de la Verdeață, toate geană spre mine. Disting o voce de bărbat care îi organizează, distrăgându-le atenția de la mine. Vreo 3 dintre ei mă urmăresc până ajung aproape, chicotind în continuare:

- Are țepe în picioare!

Salut grupul și rămân de vorbă cu organizatorul. Este un domn dintr-un club montan din Ploiești, care a scos copiii la aer curat pentru a se juca în zăpadă. Mai disting încă doi adulți în grupul numeros – cred că sunt cel puțin 20 de copii, foarte mici, sub 10 ani. Mi se pare foarte tare că fac astfel de ieșiri și mai ales că ștrengarii se bucură sincer de fiecare moment în natură! Cei 3 mai curioși îmi inspectează echipamentul. Cel mai mic dintre ei – nu știu dacă-mi trecea de genunchi – era și cel mai vorbăreț. Doi ochi mari, albaștri, sunt singurul lucru care se vedea între fes și fular, dar vocea-i răsuna până spre Baiului:

- Nene, de unde ai luat colțarii? Sunt din fier? Din oțeeel, uaaaa! Pot să îi ating? Uaaa! Se fac și pe măsura mea? E greu pioletul, nene? Mi-l dai și mie să îl țin? De ce-ți scrie pe ceas 1.440? De unde vii?

Stăm de vorbă vreun sfert de ceas, le spun că zăpada pare instabilă, să nu urce. Mă asigură că au venit doar până la Verdeață, să se dea copiii pe zăpadă, și în cele din urmă plec. Ajung din nou pe brână, de unde se vede fain Bușteniul. Fac o pauză să-mi scot colțarii și mănânc liniștit un sandvici cu ceai fierbinte. 

Dintr-o dată răsună de sus, dinspre vale, un vuiet puternic, ca un tunet. Imediat, copiii strigă Avalanșăăă! Dap, s-a scuturat un alt vâlcel pe vale. Dacă eram acolo, nu mai eram aici. Am făcut multe greșeli, dar mă gândesc că trebuie să fi făcut și ceva bine, dacă n-am pățit nimic: am decis să cobor la momentul potrivit. În felul ăsta, mi-a murit moartea! 

Ce-i drept, am renunțat în ultimul moment, dar eu chiar consider că a fost momentul potrivit! Clar, dacă aș fi continuat să urc, nu era de bine. Dacă aș fi renunțat de prima dată, fără să fi căzut, nu aș fi fost conștient că mi se poate întâmpla ceva rău și poate aș fi revenit în condiții similare pe un astfel de traseu. Dar așa, după cele întâmplate nu-mi rămâne decât să aștept să particip la un atelier hivernal, unde să-mi însușesc mult mai bine noțiunile de mers iarna pe munte.

Pornesc la vale încet, am timp berechet până la tren! E abia 12:30. Zăpada a început să se topească, sunt porțiuni pe unde nici nu mai știu pe unde am venit, pentru că nu mai sunt urme. Astfel, de la intersecția cu bornă țin înainte pe muchia din dreapta, pe deasupra văii, mergând pe alt traseu față de cel pe care am venit. Curând mă întâlnesc cu un carpatist pe care îl cunosc și o prietenă a lui. Stăm puțin de vorbă înainte de a ne vedea mai departe de drum. 

Mai jos, dintr-un tufiș aflat la o distanță considerabilă foșnește ceva. Eh, stai să vezi că mi-a înviat moartea și s-a întrupat în vreun facocer, tigru sau urs polar și-mi vine de hac! Poftim? Cum adică, la noi sunt doar căprioare, cerbi și iepuri? Nici măcar girafe?? Hmm... Am tresărit degeaba însă, în tufiș era doar zăpadă căzută de pe ramuri. Tot coborând, ajung în sezonul de primăvară-toamnă. Nici n-ai zice că aici era mai devreme o pătură întinsă de nea. 

Merg tiptil, cu aparatul în mână, cu speranța de a surprinde vreun animal al pădurii. Dar la norocul meu, cred că aș putea surprinde doar vreun biet drumeț care-și face nevoile! Intru în traseul marcat în zona primului indicator și, pentru că am vreme la dispoziție, mă afund puțin în pădure spre stânga. 

Aici găsesc pe un trunchi semnul forestier din imagine, alături de un șnur de care stă agățat un obiect metalic. Nu am habar ce reprezintă, poate știe cineva și îmi spune și mie.

În fine, ajung la gară și în tren îmi desfac pachețelul cu merinde ca la un veritabil picnic. Sunt înapoi în București pe lumină, ca niciodată. Parcă a fost un vis. Putea să fie un coșmar, dar am avut noroc de data asta. 

Bagajul nu a fost cel mai potrivit, ar fi trebuit să fie mai ușor pentru a nu mă dezechilibra pe panta înclinată din porțiunea superioară a văii. Traseul pe care îl aveam de parcurs este unul alpin, în schimb eu am plecat pregătit pentru drumeție. Astfel am cărat în spate cam 11 kg, exceptând colțarii și pioletul. Dacă eram mai prevăzător, aș fi putut ajusta greutatea rucsacului în urcarea pe vale undeva pe la maximum 7-8 kg, dar asta însemna să las acasă mândrețe de trepied și sacul de dormit. Nu se face, monșer!

Sunt un răsfățat al sorții, pe mine muntele m-a iertat de data asta. Chiar de credeți că știți bine un traseu, aveți în vedere și alți factori când porniți la drum! Eu voi alege cu mai multă grijă potecile de acum înainte. Vreme este pentru fiecare, dacă îți îngădui ție să ai vreme, stăpânindu-ți efervescența și dând dovadă de înțelepciune.

Vă doresc poteci stabile!

Marţi, 8 martie 2016 - 19:21 
Afisari: 4,853 


cristi.ilies..