O tură spumoasă: Valcelul Inspumat - Valea Spumoasa - Brana Portitei (Muntii Bucegi)

13 iulie 2013

Multă veselie, multe flori, multe glume, multe capre negre, multe pauze, multe poveşti. Pe scurt: o tură spumoasă, de neuitat.

Şi totuşi care este secretul unei ture de neuitat? Există vreo reţetă anume? Nu cred, sau cel puţin nu cred să existe o reţetă universală. Sigur, ingredientul cheie este omul. Omul din tine în primul rând, apoi oamenii cu care porneşti la drum. Nu întotdeauna se potrivesc firile la start, iar de cele mai multe ori nici nu le cunoşti dinainte. Flexibilitatea joacă rolul principal aici, trebuie să te adaptezi repede grupului ad-hoc. Importantă este şi drumeţia în sine. Căci nu la fel de frumoase ar fi amintirile pe care le-ar aduna acelaşi grup de persoane dacă s-ar reuni pentru o plimbare în Cişmigiu.

Garofiţa (Dyanthus barbatus compactus)

Povestea începe într-o vineri. Weekendul bate la uşă şi încă nu ştiu ce să fac. Cele câteva ture apărute pe portalul carpati nu sunt pe gustul meu de moment, dar nici să mă urnesc de unul singur nu-mi surâde. Este trecut de prânz şi ... iepurele sare de unde nu mă aştept! Mă frec la ochi să fiu sigur că n-am citit greşit: Pe Valea Spumoasă la Portiţă. De când îmi doresc să revin pe acest traseu! Dar, hmmm ... Oameni complet necunoscuţi; să mă înscriu, să nu mă înscriu? Trec trei ore. Când revin pe net îmi spun că poate locurile s-au ocupat şi dilema este rezolvată: rămân acasă să citesc. Dar nu, sunt numai doi doritori până acum. Îmi iau inima în dinţi, însă când să îmi tastez intenţia ochii îmi pică peste un amănunt nou apărut. În urma comentariului unui user, organizatoarea adaugă casca în lista echipamentului obligatoriu. Ufff! Hai să încerc totuşi marea cu degetul:

Dacă mă acceptă Andreea fără cască, aş veni bucuros.

Dacă sunt refuzat, asta e. N-am cască, n-am parte. Să mă agăţ de acest impediment ca să nu-mi pară rău dacă rămân în oraş? Atunci de ce mai postez intenţia, doar ca să fiu împăcat cu ideea că am încercat totuşi să evadez din oraş? Şi totuşi e Valea Spumoasă, e frumoasă, vreau să o revăd, plus Portiţa pe care mi-am propus s-o vizitez anual. Bingo! Trebuie să adaug că am mai fost odată pe acolo, să compensez prin experienţă lipsa căştii:

Traseul propus l-am parcurs în anii '90, dar pornind din Poiana Târlelor. Nu-mi mai aduc aminte mare lucru, dar mi-am făcut atunci o schiţă detaliată a traseului din poiană până în brână şi mi-am propus de mai multă vreme să revin.

Click pentru adăugarea comentariului, începe aşteptarea. Dar răspunsul vine aproape imediat, sunt acceptat fără cască şi cu voie bună! Valea Spumoasă, a mea eşti! Intru în priză. Scot din sertar lista cu cele necesare unei ture de o zi. Rucsacul meu mic de ture solitare, hanoracul şi toate celelalte se aliniază repede la apel, gata de a fi verificate şi bifate. Fuga la magazin pentru aprovizionare, pregătesc sandvişurile, bidoanele cu apă. Între timp stabilesc telefonic cu Andreea şi Daniel ora şi locul de întâlnire. Bagajul e gata, sandvişurile împachetate în frigider, acumulatorii la încărcat. Dar somnul nu se prinde uşor de mine. Bucuria şi emoţia revederii unor locuri îndrăgite mă asaltează deopotrivă. Hai să arunc un ochi peste ce s-a mai scris despre Spumoasa pe net! Mare lucru nu-mi mai amintesc, dar am promis că vin cu schiţa făcută de mine în '93. Îi fac o poză, o scot la imprimantă în câteva exemplare şi adorm cu gândul că mica mea surpriză le va face plăcere viitorilor amici încă necunoscuţi.

Briola (Ligusticum mutellina)

Dimineaţă răcoroasă la Obor. Iat-o pe Andreea! Discuţia se leagă imediat. Vine şi Daniel. Trupa de Bucureşti fiind completă, Daniel demarează spre autostradă, conversaţia demarează imediat şi ea, poveştile încep să curgă în ritmul bornelor kilometrice. La Câmpina ne aşteaptă Ioana. După pod. După care pod? La benzinărie. Care din benzinării? Refacem legătura telefonică şi în final alegem centrul oraşului. Ăsta e sigur unul singur. Ioana se integrează instantaneu în atmosferă, de la poveşti trecem la filozofie şi istorie, puţin Steinhardt, învăţăm câte ceva unii de la alţii, împărtăşim din amintirile părinţilor şi bunicilor. Simţim şi gândim la fel, drumul până la poalele muntelui ne-a apropiat mai mult decât bănuiam.

Creasta cu Zâmbri

La poale ne aşteaptă Dragoş, braşovean. De fapt, se prezintă ca Dragu. Şi cum să te strigăm? Dragule? Dragoş ne relatează întâmplări hazlii născute dintr-un nume mai puţin obişnuit, şi veselia pune definitiv stăpânire pe tot grupul. Deşi vremea este încă mohorâtă la deal, seninul din suflete va compensa cu vârf şi îndesat lipsa lui de pe cer. Într-o asemenea companie drumul până la cascade se derulează pe nesimţite. Primul popas al zilei, în faţa refugiului Salvamont.

Floarea de cenuşă sau curechi de munte (Ligularia sibirica)

Urcăm Vâlcelul Înspumat, mai întâi prin pădure, pe lângă pârâiaşele ce dau pe bună dreptate numele vâlcelului, apoi prin Poiana Lungă. Ne despărţim de stânci pentru o bună bucată de vreme, în schimb ne vom strecura printre buruieni şi printr-o mare de flori care mai de care mai frumoase.

Vâlcelul Înspumat în aval de Poiana Târlelor

Cum nici stâncile lipsă, nici cerul înceţoşat nu ne captivau ochii, privirea s-a fixat prompt pe abia perceptibila cărare ce şerpuieşte prin iarba deasă, şansă nesperată pentru mulţimea de flori necunoscute nouă de a-şi găsi drumul spre retină, de unde să ne stârnească curiozitatea, admiraţia şi apoi impulsul care în final va apăsa butonul aparatului foto. Spre surprinderea fiecăruia dintre noi, descoperim o diversitate nebănuită de flori şi ierburi, iar paşii se încetinesc în aşteptarea explicaţiilor Ioanei, pasionată şi cunoscătoare a plantelor medicinale, ce are în rucsacul ei câte o poveste pentru fiecare din ele.

Nopticoasă sau violă de noapte (Hesperis matronalis)

Ioana ne arată la un moment dat sovârful şi spre totala noastră mirare aflăm că este totuna cu oregano, pe care îl credeam până acum un condiment exotic. După aflarea mai multor reţete de ceaiuri şi tincturi, Andreea se gândeşte deja la o posibilă tură în compania Ioanei dedicată exclusiv plantelor medicinale.

Din floare în floare, din poveste în poveste, am urcat domol Poiana Lungă până sub Poiana Târlelor. Vâlcelul pământos din stânga e prea abrupt pentru buna noastră dispoziţie, aşa că vom continua până pe un buştean mai ferit din Poiana Târlelor, buştean ce ne va sluji drept băncuţă în lipsa vreunui petec de iarbă fără rouă. Inutil să adaug că am lungit cu poveşti şi glume îmbucatul unui sendviş la peste o jumătate de oră. Se pare că de data aceasta pauzele lungi şi dese chiar au fost cheia succesului turei. Şi, colac peste pupăză, poiana era şi ea inundată cu o sumedenie de flori de toate culorile.

stânga - Creasta Brânelor, dreapta - Grohotişul Înflorit

Fel de fel de flori care-mi fac cu ochiul. Dacă până acum eram rezervat în ce priveşte înflorarea jurnalelor, de data aceasta, profitând şi de negurile care încă ascund şi vor mai ascunde peisajele, voi planta multe flori în jurnal. M-am entuziasmat privindu-le, hai să mă bucur de ele şi în zilele care mă ţin departe de munte!

Clopoţel de munte (Campanula carpatica)

Din Poiana Târlelor ne-am luat totuşi drumeţia puţin mai în serios, inspectând micile promontorii sau şei din care am putut privi, mai întâi vâlcelul pământos de la obârşia Înspumatului, pe care l-am ocolit elegant prin nord, apoi Spumoasa cu haosul ei de ţancuri împădurite, câteva minute mai încolo un vâlcel ce coboară vertiginos spre Spumoasă şi un pic din Grohotişul Înflorit în sus la dreapta. Iată-ne în sfârşit faţă în faţă cu Valea Spumoasă de care ne desparte doar o coborâre prelungă pe grohotişul de la baza masivului perete estic al Vârfului Înflorit.

Coborâm o diferenţă apreciabilă de nivel până în firul Spumoasei, să tot fie vreo sută de metri.

Iarba de şoaldină (Sedum hispanicum, cu flori albe, şi Sedum acre, cu flori galben-aurii)

Stânca din dreptul tufei de şoaldină încă mai păstrează o săgeată verde aproape ştearsă de vreme, reper pentru cei ce coborau din platou să vireze spre grohotiş pentru a evita capcana mortală a Săritorii lui Magheru. Înaintăm prin valea năpădită de o vegetaţie luxuriantă vreun sfert de oră, însă ultimele lui minute mă pun pe gânduri. În faţă, valea se îngustează într-un vâlcel care la rândul lui se înăspreşte considerabil. Ceva nu se leagă cu amintirile mele. Schiţa mea veche a reţinut un amănunt care ne va scoate din impas. Am desenat atunci vag o ocolire prin stânga unui mic moţ. Traversez desişul din stânga câţiva zeci de metri şi ies la lumină chiar deasupra firului propriu-zis al Spumoasei, mai larg şi mai luminos. Albia bolovănoasă este doar câţiva metri mai jos, bătrâna schiţă chiar a fost bună la ceva. Descăţărăm poveştile de pe vâlcelul înăsprit şi ne regrupăm cu voia bună pe noua direcţie.

De aici în sus floare la ureche. Ici şi colo resturi ale iernii trecute, unele înalte de-un stat de om. Le ocolim cu grijă, căci nu ni se par prea stabile. Iar Dragu chiar a împins un asemenea bloc de zăpadă, de probă. Trrrosc! O bucată masivă se crapă dintr-însul şi glisează câţiva metri la vale.

Bănica (Phyteuma orbiculare)

Un alt minigheţar ne obligă la o învăluire pe flancuri, doi dintre noi căţărându-ne prin stânga lui, iar Dragul cu fetele abordând coasta din dreapta pentru a prinde o firavă brână ce-i va readuce în fir chiar deasupra barajului de zăpadă.

Vârful Înflorit

Numeroase gălbenele printre bolovani. Asta este prima impresie, de profan într-ale botanicii. Privind mai atent numeroasele flori galbene descopăr mai multe feluri, cu petale mai lungi şi subţiri sau, din contră, scurte şi late, aranjate pe un cerc sau mai multe, cu mijlocul mai bombat sau mai plat, mai mare sau mic de tot. Răsfoind acasă netul voi descoperi că multe nu sunt deloc înrudite, unele-s bune de-un ceai, altele, precum cea de mai jos, şi-au găsit un rost doar în vopsirea fibrelor textile.

Floare de perină (Cota tinctoria)

Tot urcând din floare-n floare de la un bolovan la altul, am câştigat în altitudine. Chit că sus ceaţa nu se lasă încă dusă, putem arunca totuşi privirea îndărăt, la vale, acolo unde Buşteniul se lăfăie la soare.

Dar chiar şi cu ceaţa care acoperă Caraimanul, locurile familiare se lasă repede recunoscute, precum firava potecă a Brâului Portiţei.

Cimbrişor (Thymus serpyllum)

La smocul de cimbrişor virăm dreapta pe brână până la Portiţa Caraimanului, unde ne-am răsfăţat de-a binelea. După un prânz copios Daniel trage un pui de somn, iepureşte căci e la buza prăpastiei. Ne-am hodinit mai mult de o oră şi-am mai tot sta, atât de mult ne place acest colţ de rai.

Spin sau scaiete (Carduus kerneri)

Cava interesant în vale, dar nu-mi aduc aminte ce, nici să mă tai!

Oiţe (Anemone narcissiflora)

Peretele Portiţei, toată ziua bântuit de neguri

Ruşuliţa sau sângerânda (Hieracium aurantiacum)

În Poiana Târlelor găsim în sfârşit câteva raze de soare, dar pauza mai lungă de tolănire în iarbă o amânăm câteva sute de metri, până la promontoriul de deasupra Fisurii de la Scări. Dacă la Portiţă Daniel a furat o mică repriză de somn, acum este rândul Andreei să aţipească câteva minute, nu prea multe pentru că o vom deştepta pentru şedinţa foto:

Poza de grup (Daniel, Andreea, Dragu, Ioana, Zoli)

Iar balul florilor de munte este încununat pe brână de regina lor, floarea reginei, adică floarea de colţ (Leontopodium alpinum):

Ultimii paşi nemarcaţi sar peste vâlcelul Beldie, pe lângă un pod de gheaţă pe care Dragu nu se mai încumetă să-l atingă.

Într-un târziu, şi este târziu căci e deja ora şase, prindem poteca marcată pe care vom coborî în Buşteni. De stat am mai fi stat tolăniţi în iarba pufoasă de pe brână, dar se apropie seara şi soarele, care nu a binevoit să ne ţină astăzi companie decât pentru această ultimă jumătate de oră, deja ne-a părăsit, pitindu-se în spatele Bucegilor.

Muşcata dracului sau sipica (Scabiosa lucida)

Reveniţi în mult-umblata Vale a Jepilor, năpădită şi ea de flori multicolore, ne aşteptăm la ceva îmbulzeală pe crucea albastră, dar spre mirarea noastră traseul este acum bătut doar de ... caprele negre. Multe! Un ciopor, cu capre, ţapi, iezi, tot neamul răsfirat pe versantul Caraimanului. Daniel este pe fază şi surprinde câteva, inclusiv una ce mergea agale chiar pe poteca marcată (o capră neagră pantofară?):

Explicabilă totuşi liniştea Văii Jepilor, neobişnuită pentru un sfârşit de săptămână estival. Zilele ploioase şi răcoroase plus o prognoză gri au ţinut la distanţă turiştii de telecabină. Dar chiar dacă norii s-au plimbat toată ziua pe deasupra noastră, aceştia nu au cutezat să ne strice veselia, amânându-şi pentru orele serii litrii prognozaţi pe metrul pătrat. Dar câţi litri! Ploaia a început timid pe când maşina lui Daniel ieşea din Sinaia, însă până la Câmpina picurile s-au transformat în găleţi serioase. De Ioana ne-am despărţit chiar în pragul casei ei, ca să scape doar cu o găleată-două turnate pe cap. Veselia însă a rămas cu noi în maşină până la Bucureşti, fiecare luându-şi apoi porţia pentru a o păstra în tolba cu amintiri.

Vineri, 22 august 2014 - 12:38 
Afisari: 17,764 


zoly