O serie de retrageri (Muntii Bucegi)

O Alba urcata pana in whiteout si inapoi, dupa despartirea de o echipa intreaga si fara mine, si cu care nu imi mai era ok sa continui in ziua aia. Cu o saptamana inainte, la coborare, refuzasem un shortrope, stiu deci azi ca n-am cum sa ajung undeva de unde sa-mi fie greu sa ma dau singura jos.  Plus ca nu-s chiar solo, azi e bulevard. Fac cunostinta cu colegi de carpatzi ale caror poze le admirasem, primesc o invitatie pe Braului de la niste amici de Bicaz, e lume, lume, lume, lume. Decizia de intoarcere odata ce intru-n nor e, macar, doar a mea. Nimeni nu depinde de mine, zona nu pune probleme nici pe vizibilitate 0 dar chef de urcat de dragul urcusului nu am, si realizez ca nu ma intereseaza sa demonstrez nimic nimanui, deci descataram la loc Carnul si hai la vale. 

Lapovita infecta. Lung ii azi drumul spre refugiul Costila, si-am plecat mai tarziu decat mi-as fi dorit. Planul initial fusese Malinu', dar nu cu CFR-ul furandu-mi doua ore de urcat pe uscat si depasit cu putin noroc izoterma de 0 in timp util. Semicoarda de 40 de vai de abrupt ii cumva mai grea decat a fost in alte zile una de 60 cu sor'sa pe alt rucsac in preajma mea. Macar is singura dementa pe afara pe vremea asta, deci pot sa renunt la toate straturile de sub hardshell (megapont in zilele calde, btw, shell-ul taie intemperiile si creeaza un cocon protector in jurul tau, iar pielea neacoperita de baselayer se usuca instant). Parca nu mi-as pune coltarii pt traversarea pe Policandru doar ca sa mi-i scot din nou la refugiu, oricum is boscheti de balustrada mai jos, hai sa trec pe canturile bocancilor. Merge pana la urma de avalansa, cand... ajung instant in balustrada, pioletul tot pe rucsac fiind. Mno, ies pe curba de nivel, urc prin alti boscheti, ma invat un pic minte. La refugiu, leneveala mare, tot sper sa treaca lapovita aia cum se prognozase dar treburile nu prea arata corect pe satelit. Imi ziceam c-o sa dorm pana trece si-i dau la deal dupa pranz, dar n-arata ca are ce trece, asa ca ma echipez si pornesc in sus spre traversarea in Galbinele. Un rationament fara cuvinte dar care, de cum am povestit ziua altcuiva, a intrat in cuvinte de parca in cuvinte ar fi fost facut, imi spune sa stau pe bulgarii de avalansa mari si vechi si nu pe cei mici mai proaspeti. Nu am pe nimeni de care sa ma jenez deci asta fac, ajung la traversarea Coamei, urc cativa metri cand aud ceva vajaind de sus. O evaluare rapida ca-s in siguranta (is), 10m alergati la deal in caz ca am evaluat gresit. Zapada de azi scurgandu-se in vale pe urma bulgarilor mici si proaspeti dar nu a celor mari si vechi. O coada a povestii filmata (prost) si trimisa lu baumwolle, care ma intreaba f socratic cat de tare ninge (am apreciat nesuflatu', prietene, you're the best ground team). Pe Coama n-am ce sa patesc deci continui spre Galbinele sa vad ce-i si pe acolo. Galbinele, chiar primarul, nu e genul de vale care mananca oameni, zice-se. Ajung deasupra ei fix la timp cat s-o vad si pe ea curgand. Acum imediat dupa, as traversa fara probleme, dar clar urc si cobor pe secundar, daca urc. As putea sa i-o dau, dar senzatia e ca azi predictiile mele asupra a ce urma sa gasesc in teren is semnificativ mai trandafirii decat ce-am gasit de fapt, si daca da ceva necunoscut cu virgula si pe secundar, nu mai am alta carte in maneca. Stanga-mprejur si inapoi. 

6 saptamani inainte de prezentul povestii. Omul care m-a invatat cum sa ma leg in coarda planuieste o tura de Urzicii. Nu ma primeste, si doare in cosul pieptului respingerea asta. Am visat la valea asta de cand am aflat ce-i ala mixtul. 6 saptamani in care recitesc si re-recitesc toate jurnalele de iarna-primavara de pe climbromania (saritorile de sub BMC is in juma' din ele acoperite, si in cealalta juma' neacoperite dar ocolibile, deasupra BMC-ului nu se mai intelege f bine ce se intampla. Firul drept e clar cornisat, firul stang cica ofera o traversare spre stanga pana intr-o creasta (exista poze cu iesirea pe creasta) dar nu inteleg uitandu-ma la harti ce si cum, arata de parca ar fi nevoie de mers mult mult mult prea mult in traverseu pe braul de sus) si cer mai multe detalii de la oricine prind. Nu prea primesc in legatura cu iesirea in sine, dar, cica, se urca fain rau in conditii de zapada mare. Si in astea 6 saptamani ninge ca la balamuc. Tura planuita este efectuata cu succes, si cateva zile mai tarziu, urc si eu pe urmele lor. E atat de multa zapada incat canioanele Urzicii pur si simplu nu se vad. A zis cineva despre niste Bucegi mai mici si mai nordici ca a mountain has an inside, si asta sperasem sa vad, macar de la baza cat oi ajunge, dar saptamana asta n-am ce vedea, e totul astupat si deasupra un fel de Alba. Urzica isi arata alta fata, valea asta despre care tot zice lumea ca nu-i de priveliste e deschisa de sus pana jos ca un bulevard parizian planuit de sus pentru a preveni revolutiile si baricadele, BMC ar fi fost nesesizabil daca nu as fi stat sa ma chiorasc mult prea mult la peretii superiori de cate ori treceam pe aici, nici nu stiu cum depasesc Coltul Crapat (si fereastra aia miraculoasa pe care vad ca o tineti cu totii secret :P) dar sunt la baza saritorii mari. E in conditii fabuloase. Ingropata pana la bolovanul incastrat. Dreapta clasica si asigurabila de mixt e cum e, dar pe stanga e bulevard, gheatza buna, neasigurabil dar M2. As fluiera pe aici si in catarare si in descatarare, dar ziua e mai calda si insorita decat zicea prognoza, si e deja 10.30. Pe saritoare se scurg semicontinuu bulgarasi de zapada, ocazional cate o piatra. Ma simt inca ok sa trec, din cateva miscari as iesi din gatul palniei. Dar mai sus is sanse bune sa nu gasesc o solutie de iesire in platou pe care sa fiu confortabila free solo, deci sanse foarte bune sa descatar aceeasi palnie 2 ore mai tarziu, si mai sus se vad pantele-n soare. Continui sa nu am nimic de demonstrat. In jos la vale, ma opresc instinctiv la traversarea unui valcel secundar ca la trecerea de pietoni, stau o secunda, 5, incep bulgari sa se rostogoleasca, din ce in ce mai multi, vine o piatra cat casca mea, o privesc cum se rostogoleste la vale, soarele intra inapoi in nori (aha, deci asta imi fu semaforul...), scurgerea se opreste un pic mai tarziu, cobor mai departe si totul e bine. Siesta printre branduse si o uimire la cat de natural poate sa fie totul cand asculti in spatiul dintre cuvinte. Spatiul asta dintre cuvinte, la mine, a aparut dupa genul de traumatism craniocerebral care s-a lasat fara spitalizare dar cu 10 zile de medical cu simptome, apropo. Iubitul meu, care nu-i genul care sa ma minta placut, imi spune ca nu observa nici o diferenta. Restul lumii nu vede nici pe atat. Dar capul ala pe care l-am dat de pietrele unui drum de tara a spart legatura instinctiva dintre realitate si cuvant, s-a creat o pojghita care poate fi rupta cu o atingere dar e o atingere pe care trebuie s-o intentionez. Si cand sunt singura, nu am ce intentiona. Mergeam mult singura inainte in drumetie, dar pe urma a venit pandemia, si a venit cursul de alpinism, si turele mai tehnice la care nu m-as fi descurcat solo initial, si obisnuinta singuratatii s-a pierdut. Vindeca in mine ziua asta lucruri despre care nu stiam ca trebuie vindecate. Trimit un mesaj de multumire cui nu m-o luat in tura. Nush de-o intelege, dar mesajul trebuie trimis. 

Pe Zangur pe lejereanu, e cald in draci dar is matinala bine. E o vale pasnica si placuta, eu as fi vrut sa ajung in Saua Mortului dar pe whiteoutul asta nu are sens, plus ca coechipierul are doar zgarda, nu si casca, dar ma insoteste cavalereste. Zapada e buna pana la iesirea pe Braul Portitei, cand zapada devine 80cm de supa. Mi-e dor de Portita, dar aici e un rationament foarte in cuvinte care sa-mi zica ca situatia nu e ok. La 3 minute dupa ce ma retrag inapoi pe firul vaii, aud prin whiteout cum curge ceva pe acolo, nu mare, dar nici minuscul. M-ar fi cernut lejer prin 500m diferenta de nivel de padure. Pentru una care a trait pentru ca e isteata si prudenta, ma simt ultima proasta. Ma concentrez pe adus cainele inapoi in teren nontehnic. Pierd poteca un pic mai jos de Piranha, cainele preia directia, ma scoate la Kalinderu. Facem echipa buna. 

A doua zi, la Verdeata, cu noaptea in cap. Azi e senin, dar stiu un grup mult prea mare pentru gusturile mele prin zona Secii Caraimanului si nu am chef. Baumwolle e pe Colti deci pica si asta, nu vreau sa deranjez. Baza e cu un client pe Crucii cu coborare pe Valcelul Mortului, ar mai avea un loc, dar vreau sa fiu singura azi, si in Morar nu ma atrage. Intre cornisa Albei si topirea zapezilor, slabe sanse sa fie facubil mare lucru de alde mine, dar nu ma deranjeaza. Turnurilor e, macar, echipata de rapel. Pierd o ora incercand sa depasesc prima saritoare. Nu-i cine stie ce pas dar nu l-as trece chiar in control, si daca cad cad 1m pe zapada, dar zapada aia e un pod suspendat deasupra restului hornului si stiu ca am 15m de hau sub mine. Nu. Incerc firul alternativ, acolo merge treaba oarecum, dar pasajul descoperit e lung si pitonat des. Cand ajung aproape de primul piton, realizez ca n-as face rapel in ala sau in altele pe care le vad, si nu stiu sa mai fie ceva pe firul drept. Aleg sa descatar. Mai petrec ceva vreme incercand intrarea clasica, pe tancul dintre fire (merge, dar nu imi mai vine sa boschetaresc in halul asta) si o dau in sus pe Braului, macar sa vad intrarea. chit ca stiu ca nu o sa risc cornisa la ora asta. Jos de la traverseul inapoi in fir. Albastra se vede intr-un unghi mai frumos decat alea din care am vazut Albastra vreodata, un corb se roteste in haul Blidului, si ceva se rupe in mine, durere si extaz, om sunt si nimic din ce-i omenesc nu mi-e strain, dar inexplicabil mai e totul, tot ce conteaza. Ce bine ca nu-i viata serie de oglinzi...

Vineri, 12 mai 2023 - 00:58 
Afisari: 647 


ruxandrav