Nu doar sase-s norocoase. In Piatra (nu prea) Mare (Muntii Piatra Mare)

Trebuie ca mi-a placut tare mult prima oara cand am mers in Piatra Mare (anul asta pe la inceputul lui iunie), daca am urcat acum pentru a 6-a oara pana pe varf…

Dar nu e vorba doar de varf – care e minunat prin privelistile pe care le ofera daca e senin, prin prapastia ce pare ca duce pana in Brasov, prin stelele care se vad noaptea daca ramai cu cortul pe creasta… E un munte minunat si pentru traseele din paduri, pentru caionul Sapte Scari (atat de spectaculos), pentru multimea de poteci ce te adancesc intr-o natura atat de verde uneori, sau portocalie alteori… Si alba probabil mai tarziu, inca nu ninsese cand am urcat eu. Poate voi ajunge pentru a 7-a oara anul asta atunci cand totul va fi alb in jur.

Cand am urcat acum, la sfarsitul lui octombrie, am urcat si pentru a surprinde cat mai mult din toamna, pentru ochi dar si pentru ochiul de sticla al aparatului foto. Toamna e atat de buna cu ochii nostri de iubitori de natura si culori. Si nu m-a dezamagit. Probabil nici nu avea cum. Doar iubesc si noroiul si frigul si umezeala, daca de asta e nevoie ca sa ma bucur de ceea ce e frumos…

Despre traseul de urcare, prin Canionul Sapte Scari, nu mai scriu, l-am descris in celalalt text (7 scari de 4 ori in 3 zile). De la iesirea din canion si pana sus la Cabana Piatra Mare, prin padurea aceea ce pare ca nu se mai termina, gasesti copacii schimbati de toamna peste tot. Trebuie doar sa ridici putin privirea (asta ar putea sa necesite putin efort pentru bucurestenii obisnuiti sa priveasca numai in asfalt atunci cand merg pe strada).

Vremea nu este una ideala, nu vedem nicio raza de soare. Ba de la cabana spre varf, o ceata din ce in ce mai groasa si mai infricosatoare pune stapanire pe padure… Varful il nimerim insa usor, si pentru ca exista stalpi de marcaj, si pentru ca eu cunosc traseul atat de bine deja… E putin dezamagitor cand ajungi pe varf si nu vezi nimic in jur, mai ales cand stii cat de frumos s-ar fi vazut daca era senin. Dar nu ne plangem, nu e vorba doar de peisaj.

Am dormit in cort in apropiere de varf, si toata noaptea a plouat. Minunat sunet care sa-ti distraga atentia de la alte sunete din afara cortului… Spre bucuria mea, vantul e foarte slab, asa ca stau putin mai linistit in aceasta privinta. Doar atat ca mi s-a rupt fermoarul de la usa cortului, si a trebuit sa gauresc putin fasul ca sa leg usa cu doua sforicele… Am stat cu usa exterioara intre-deschisa, dar a fost bine. Mi-era dor sa aud ploaia din cort. (Am reparat cortul cand am ajuns acasa, dar tot vreau sa trec la ceva mai bun… ma gandesc la Husky Flame 2, acela rosu…)

A doua zi dimineata, desi in jur tot nu se vede nimic, incepem sa coboram pe un traseu mai lung, pe unde nu am mai fost, spre Predeal. Marcaj Cruce Rosie.

De fapt pe aici am mai coborat o data, dar pana la un punct, de unde am schimbat pe punct albastru. Nu apucam sa ajungem la stana de dinainte de padure, ca se ridica parca special pentru noi norii… Nu complet, dar suficient cat sa nu ne mai simtim cu ochii acoperiti de un val gri de ceata… Vedem de acum Predealul unde trebuie sa ajungem, cateva creste din muntii Baiului, ba si putin din Bucegi. Valea de sub noi pare inca asa verde datorita brazilor, si undeva aproape de poteca, padurea ne priveste parca de dupa ultimii braduti, cu niste ochi rosii de lup flamand… E doar imaginatia noastra care ne face sa simtim padurea intr-un fel infricosator uneori, atunci cand stii ca ea este plina de animale salbatice, si nu poti sa o patrunzi cu privirea ca sa stii ce ascunde… Eu am depasit stadiul asta, dar e placut parca sa vad pe altcineva privind-o suspect…

Am bagat putin capul si pe usa stanei, sa vad daca s-ar putea folosi ca adapost in caz de urgenta. Si merge. Sigur, nu fara un sac bun de dormit, si nu daca esti obisnuit doar cu paturi moi, curent electric si apa calda…

Aici apare de cine stie unde si un catel pricajit. Cam vai de el asa, nu spune nimic, doar incepe sa ne urmeze, pastrand o oarecare distanta de noi. Imi e clar ca ne va urma pana in Predeal, mi s-a mai intamplat asta. Probabil nu stia cum sa ajunga la civilizatie, si ii era frica sa plece la nimereala prin padurea cea salbatica… Il lasam asadar sa ne insoteasca, nu pare genul care sa latre la ursi sa-i intarate. Uneori e mai bine sa nu ai caine la tine, tu poti sta linistit sa treaca ursul pe langa tine, dar un caine ar putea incepe sa latre la el, si l-ar intarata degeaba…

De aici, coboram printre doua stanci mari, si dupa cateva minute suntem la intrarea in padure. Coborarea devine abrupta, si padurea este, asa cum mi-o aminteam, tare infricosatoare… Crengile brazilor ajung pana aproape de sol, astfel incat nu te lasa sa vezi prea departe printre tulpini, deci nu stii niciodata ce se ascunde dupa tufa aceea… Multi brazi par fara viata, crengile sunt atat de dese si uscate si lungi, par niste brate osoase ce vor sa te prinda, ca intr-un film de groaza… Iar ceata accentueaza parca si mai mult acest aspect. Mi se pare minunat! Imi amintesc ca data trecuta am pozat aici doi brazi imbratisati, pe care i-am simtit un fel de “in zadar catre tine intind, niste crengi ce-mi fusesera brate…”, pe care ii caut cu privirea, numindu-i “brazii aia celebrii” (ajunsi asa datorita pozei mele – pe care nimeni nu a vazut-o). Mergem cantand (mai ales eu) si facand galagie (mai ales eu), si ma simt tare in siguranta. Nu neaparat pentru ca nu sunt singur, desi acest aspect poate ma face sa fiu mai puternic, gandindu-ma ca trebuie sa am grija de cineva. Dar poate pentru ca ma simt atat de apropiat de natura incat ea trebuie sa ma stie ca fiind o parte din ea, care nu reprezinta o amenintare, ci doar o sursa de dragoste…

Poteca e alunecoasa din cauza noroiului, dar macar nu ploua. Avem grija la radacini si conuri ude, iar betele de trekking prind bine pe asa poteca, chiar si la coborare.

In curand ajungem la punctul de intersectie cu traseul punct albastru, pe unde am coborat data trecuta (“cu cortul in piatra mare”). De data asta aleg sa continuam traseul pe Cruce Rosie, pe unde nu am mai fost. Dorinta de necunoscut e asa mare uneori, chiar daca poate sa dea emotii neplacute alteori (sau altora).

 

De aici ajungem curand intr-o poiana destul de mare, acoperita de ierburi inalte si frunze mari, si inconjurata de padure – poiana stanei din pietricica. In dreapta noastra, o rapa destul de mare, acoperita de padure si colorata de toamna, ne atrage pana pe marginea ei. Eu ma uit atent si plin de dorinta de a zari un animal salbatic, un urs, un mistret, orice. Dar nici urma de asa ceva. Stiu animalele mai bine decat sa stea asa aproape de oameni… (data trecuta am vazut o turma de mistreti, cu pui cu tot!)

Apoi intram iar in padure. Dar o cu totul alta padure. De acum, fagii au preluat controlul, si padurea devine mult mai larga. Pare un parc salbatic si imens, cu o alee principala acoperita de frunze portocalii si umede. Se merge destul de drept, orizontal, dar uneori mai trebuie urcat cate un delusor, ca apoi sa cobori iar. E un traseu mult mai lung decat cel de coborare in Dambul Morii, drumul familial. E mult mai ocolitor si decat traseul Punct Albastru, dar se merge destul de usor pe el, destul de rapid. Si e tare frumos… Chiar daca pare ca nu se mai termina.

La un moment dat nu stiu ce s-a intamplat, dar am ajuns intr-o zona de razboi. Ne aflam parca intre doua tabere inamice, chiar la mijloc! Pe stanga, doar brazi, o padure intinsa si verde… iar in dreapta, mai in vale, doar fagi, portocalii cu tulpinile gri… si cate un spion verde inflitrat cine stie cum printre ei. Pareau atat de clar delimitati unii de altii, ca si cand stiau, aici e zona brazilor, dincolo e zona fagilor… ca si cand au fost plantati asa special! (poate chiar au fost?).

Urmaritorul nostru patruped e inca in spatele nostru. Se opreste cand ne oprim noi, pleaca atunci cand plecam si noi, si se avanta prin balti si noroi si printre frunze colorate, sperand sa ajunga in final undeva… Si noi la fel.

In padurea asta cea mare, ceata nu reuseste sa patrunda la fel ca in padurea de mai sus. Aici e altfel, e o lumina mult mai clara, chiar daca soare nu este (desi parca la un moment dat am zarit o raza). De aceea, cand gasesti cate un luminis, un loc unde crengile copacilor sa nu se atinga intre ele, ceata profita si se strecoara pana mai jos printre ele… creand astfel un zid argintiu pe care tulpinile negre sau gri sa se profileze ca un cod de bare natural al padurii…

De acum incep sa analizez harta, pentru ca ceva nu-mi pare in regula. Am intalnit un marcaj ce pe harta nu e plasat corect. Crucea albastra apare pe harta mea abia mai jos, si asta m-a facut sa cred ca sunt undeva mult mai avansat pe traseu decat eram de fapt. Analizand acum o alta harta, vad ca traseul Cruce Albastra vine de fapt de undeva mult mai de sus, dinspre Varful lui Andrei. Oricum, acest aspect nu a facut decat sa ma deruteze in privinta timpului estimat, nu si al directiei corecte. Marcajul nostru, Cruce Rosie, e foarte bun, si el trebuie urmat. Chiar daca undeva mai jos, la intersectia cu poteca spre cabana Susai (15 minute), scrie ca pana la cabana Cioplea (aflata in Predeal) se mai fac 2 ore jumatate. Probabil indicatorul acesta e pus special in mod gresit, ca sa te faca sa treci si pe la Susai. Altfel, daca mai mergi 10 minute, apare un alt indicator pe care scrie “spre cabana Cioplea, 1h – 1,5h” sau asa ceva (pe acelasi traseu). Si noi am facut cam o ora de acolo, nici vorba de doua ore si jumatate. Mai ales ca de undeva mult mai de sus scria ca se fac cam 3 ore si jumatate, si noi mersesem deja vreo 2 ore. In fine, e descurajant putin acel indicator, dar e placut si frustrant in acelasi timp sa constati ca el e fals.

Asadar am ajuns in drumul forestier ce merge spre Predeal, si il urmam orizontal, pana cand poteca noastra, acompaniata de acum si de marcajul banda rosie, face dreapta si coboara mult mai abrupt prin padure. Scurtand astfel o parte din traseu, pentru ca drumul forestier e mai lung putin. Nu mai dureaza mult si iesim la sosea (unde se asfalteaza de zor), tot acolo unde iese din padure, din dreapta, si traseul Punct Albastru, pe care am venit data trecuta. De aici tinem soseau si ajungem la cabana Cioplea si la restul de vile, pensiuni si hoteluri de la marginea padurii si inceputul orasului. Inca vreo 15 minute si ajungem la gara, nu inainte de a ne opri langa trambulina cea veche pentru a admira Postavaru luminat de soare dar cu varful in nori, si varful Piatra Mare, si el acoperit, aflat undeva parca foarte departe… Numai bine sa te bucuri mai mult de distanta cea lunga pe care ai facut-o.

Cainele cel pricajit ne-a parasit cand am ajuns la prima cabana, nu am apucat sa-i dam putina paine. Dar nici nu-mi fac griji ca i-ar fi lipsit ceva. Poate doar experienta pe munte in ceea ce priveste orientarea. Sau o harta.

Piatra Mare e un munte tare salbatic si frumos. Nu foarte inalt (1844m), acoperit de stanci in locuri strategice, prapastii, paduri si animale (vara sunt turme cu oi pe creasta). Si eu mai am o multime de trasee de descoperit. Poate data viitoare traversez direct spre varful Neamtu, cel mai inalt din Baiului, unde inca nu am ajuns. Da, sa tin minte… Singur prin padurile lupilor, cu inima facuta mica si ochii deshisi larg… cu narile bucurandu-se de fiecare adiere de vant si urechile ciulite… Pregatit pentru orice, bucurandu-ma de tot ce ma inconjoara. Liber, dar nu naiv.  

…

o mica selectie cu poze din Piatra Mare, aici:

 

http://picasaweb.google.com/Sunt.ioan/PiatraNuPreaMare?feat=directlink

 

…

Ioan Stoenica, 8 noiembrie, despre excursia din 27-28 oct 2009.

Duminică, 8 noiembrie 2009 - 18:46 
Afisari: 2,547 


ioanstoenica..