Niste numere: 7m-caderea, 23h-tura, 13h-rapelurile, 30m-saritoarea-dop (Muchia N-E a Coltului Galbenele si Valcelul Santinelei) (Muntii Bucegi)

Acest jurnal contine o poveste subiectiva de pe unul dintre cele mai dubioase valcele din Bucegi pe care l-am explorat din intamplare, valcel contraindicat publicului larg si pe care il recomand doar celor carora li s-a urat cu binele si au nevoie de o experienta marcanta pentru a re-evalua lucrurile frumoase din viata :))

 

*Nota: aprecierea e facuta conform conditiilor gasite in teren pe 20 iulie 2013. In alte conditii, admit ca ea ar putea fi un pic mai pozitiva.

 

Echipament folosit: 2 semicorzi; hamul, casca, zelbul si dispozitivul de rapel se subinteleg; am lasat acolo un piton, aproximativ 20m de cordelina si 2 carabiniere cu filet (grele, de care voiam sa scapam oricum) pentru a asigura o frecare cat mai mica a corzilor la recuperare. Bineinteles, cutitul a fost un element foarte important. De asemenea au fost importante si niste anouri foarte lungi, inadite, pentru a putea trage coarda dupa ce primul a dus-o pe o linie greu accesibila pentru al doilea.

 

 

Protagonisti: FlorinV si eu

Am pornit la drum cu un plan mare: urcare pe muchiile Galbenelelor pana pe platou: muchia nord-estica a Coltului Galbenele, Coltul, Creasta Strungilor, probabil si Coltul Strungii, Umarul (traseul Coman). E cam mult, dar putem sa incercam. Daca nu ne ajunge timpul putem continua pe Valea Scorusilor.

 

 

Muchia nod-estica a Coltului Galbenele

----------------------------------------------

 

Urmand ruta Hornul cu Urzici – Hornul Pamantos – Valea Coltilor – Strunga Magarului – Valcelul Coltului ajungem pe muchia nord-estica a Coltului Galbenele unde peisajul este superb: se vad toti coltii de pe Creasta Strungilor Galbenele dintr-un unghi inedit, se vede turnul tortitei deasupra Coltului Galbenele, Coltii Malinului in toata splendoarea, Acele Morarului (dar din unghiul nefavorabil), peretii prapastiosi ai Crestei Strungilor, iar senzatia de hau este coplesitoare. Imaginea si senzatiile nu pot fi surprinse intr-o poza, insa este supeeerb!!!

 

Dar daca este atat de frumos aici, de ce oare aceasta nu este o ruta mai frecventata? Vom afla in curand :)

 

Cred ca mai avem vreo 2 lungimi de coarda pana pe Coltul Galbenele. Suntem atat de aproape, dar ajungem la un pasaj de catarare dificila unde stanca e foarte friabila.  Florin trece la espadrile si porneste pe verticala. Cat de sus a ajuns – are vreo 7m sub el. Deodata, mi se imprima pe retina si in memorie o imagine incredibila: Florin e in aer, la vreo 2m de perete… in cadere! Am incremenit cu mana pe coarda, dar coarda nu prea s-a intins, nu am simtit nici un soc. De altfel, si caderea a fost destul de uniforma, fara sa il franeze ceva… Ce s-a intamplat cu asigurarile???

 

Mai scoate cate un sunet, se foieste – deci traieste. Cu sufletul la gura astept sa se reculeaga si sa zica ceva… un minut… doua minute – o vesnicie!

 

“Sunt ok” se aude intr-un tarziu. A aterizat mai mult pe spate si putin pe coaste in marea de jnepeni – sa mai zica cineva ca jneapanul nu e cel mai bun prieten al omului, ma rog, al alpinistului. Vorbeste normal, se misca bine, nu pare sa aibe nimic rupt.

 

“Sunt sanse mari sa nu ai nimic” spun eu care am trecut printr-o experienta asemanatoare la ski: am zburat in viteza de pe skiuri cativa metri si am aterizat fix pe coaste. Atunci am simtit ca m-am comprimat, ca a iesit aerul din mine si am asteptat sa ma umflu la loc, dar tot vorbeam cu o voce stinsa pe care nu o recunosteam. Si nu am avut nici macar o coasta fisurata, cu toate ca o luna a fost dureros doar sa ma asez si sa ma ridic din pat.

 

Ulterior, controlul medical a dovedit ca am avut dreptate – pfiuuu, ce usurare! In plus, Florin revine la catarare dupa numai zece zile de repaos. Nici caderile astea nu mai sunt ce au fost…

 

Dar… nu inteleg… ce s-a intamplat? Am facut eu ceva gresit? Nu, de fapt au iesit doua pitoane fara sa opuna nici cea mai mica rezistenta, iar cel de-al treilea era prea jos ca sa mai conteze (nota bene pentru cei care au incredere oarba in pitoanele existente pe munte!). Cu siguranta erau pitoane istorice pe care le va pune in rama. Florin s-a prins ca acele pitoane erau “obosite” si zice ca alte pitoane sau asigurari mobile nu putea pune pentru ca stanca era praf, dar a avut incredere ca poate depasi acest pasaj.

 

 

Eheeei, explorarea nu iese intotdeauna conform planului. De fapt, reinventam roata caci au mai explorat si altii inaintea noastra: interbelicii au incercat mai multe linii de acces pe colt, dupa cum am aflat ulterior de la Mircea Ordean:

 

"În aceeaşi perioadă, Alexandru Beldie îşi continuă cercetările pe versantul estic al Colţului Gălbenelelor. Anterior (8 septembrie 1934), Beldie şi Manof ieşiseră din Valea Colţilor pe un brîu (alt. 1985, ducînd spre Strunga Măgarului), din care au suit "Vîlcelul Colţului" pînă în apropierea mării de jnepeniş de sub flancul estic al Colţului Gălbenele. Îi separa aici de vîrful colţului un prăvăliş de circa 70 de metri. Tentativa de a depăşi acest obstacol, întreprinsă în octombrie 1934, a eşuat după o lungime de coardă, "la baza unei porţiuni absolut verticale şi lipsită de prize"[1].

La 8 august 1935, avînd alături de această dată pe Leova Stolear, Al. Beldie a pornit să atace muchia nord-estică a colţului, care părea să ofere mai multe şanse de reuşită. Cum însă două tentative desfăşurate pe flancul dinspre răsărit al muchiei au eşuat, s-a pătruns în flancul suspendat la mare înălţime deasupra Văii Colţilor.

După o traversare pe un brîu îngust de piatră, a fost escaladată aici o lespede, o zonă mai puţin redutabilă conducîndu-i apoi la baza unei fisuri. Cu eforturi ("în lipsa altor prize am strîns aici cu nădejde între genunchi un colţ de stîncă", declara ulterior Beldie) au depăşit această spintecătură, întîmpinaţi fiind apoi de un odihnitor brîu cu jnepeni. Graţie acestuia au putut traversa în creasta nordică, unde au suit, în condiţiile aceleaşi "roci perfide", o porţiune înclinată de 15 metri. În continuare panta s-a domolit şi descoperind de această dată "prize de elefant", au ieşit după alţi 40 de metri în vîrful Colţului Gălbenele.

Aici, o neplăcută surpriză: dispăruse frînghia lăsată în prealabil pentru o lesnicioasă depăşire a fisurii conducînd pe coama colţului. Prin urmare, porţiunea a fost depăşită doar după serioase eforturi.

…

[1] Locul a fost urcat în 1942 de Ion Coman şi Oskar Schöbesch.”

 

 

Iar eu aveam informatii despre acest traseu de la Baza care l-a explorat cu ani in urma, dar probabil traseul s-a mai degradat de atunci asa cum s-a intamplat cu multe altele din Bucegi. Daca tot am discutat si revazut poze, Baza a scos de la naftalina impresiile din tura lui si a punctat aspectele tehnice aici:

 

http://danabaza.blogspot.ro/2013/07/bucegi-creasta-estica-coltului.html

 

Ne retragem. Dar pe unde? Ultima portiune merge descatarata prin jnepeni. Pe “ulucul” pe care am urcat nu prea putem cobori pentru ca nu avem in ce face rapel. In stanga, peretele Vaii Coltilor este imens si nu ne ajung 60m, iar cu batutul de pitoane nu stim daca o scoatem la capat. Iar in dreapta pare sa fie un valcel acceptabil, dar e teren complet necunoscut si nu imi surade. Preferam sa coboram pe unde cunoastem si unde stim ce ne asteapta, dar nu prea avem de ales. Mda, ne dam seama ca am facut o greseala pornind fara sa cercetam atent posibilitatile de retragere - lectie invatata! Doar aveam acasa poze cu coltul din toate unghiurile, exista oameni pe care pot sa-i intreb, dar eram atat de sigura ca putem ajunge pe colt, iar de acolo pana in Strunga Coltilor si apoi in Strunga Galbenele incat nu m-am documentat si in alte directii.

 

In cele din urma, pornim in rapel spre dreapta, adica pe un valcel paralel cu Valea Coltilor.

Valcelul Santinelei

-----------------------

 

Desigur, primul rapel, prima problema: ajuns jos, Florin face testul corzilor si vedem ca ele nu se misca si ca nu pot fi recuperate, pentru ca trec peste o burta de stanca, iar frecarea si elasticitatea corzilor fac o combinatie beton. Caut alt punct de rapel care sa fie mai pe direct, desfac nodul dintre corzi dupa ce le leg de mine ca sa nu le scap in hau si refac punctul de rapel cu o cordelina si o carabiniera cu filet pentru a avea frecarea minima. Chiar si asa am muncit din greu cand a venit momentul tragerii corzilor.

 

Am tinut cat de mult am putut malul stang, prin jnepeni si zade pentru ca aici gaseam in ce sa facem rapel in timp ce pe firul valcelului asta era o necunoscuta, iar stanca era uda si alunecoasa. Am facut cateva rapeluri cu o singura semicoarda data direct dupa copac, pentru ca aceste rapeluri merg repede, semicoarda se recupereaza usor, iar intre ele mai sunt portiuni scurte unde se poate merge pe picioare.

 

La capatul rapelului prin care ne dam jos de pe versant in firul vaii peste o saritoare-grota, Florin este intampinat de o capra neagra curioasa care vine mai aproape sa il studieze :)

 

Suntem la cotitura de 90 de grade a valcelului spre dreapta. In fata noastra e o creasta si presupun ca ea ne desparte de Hornul cu Urzici, pe unde cunoastem terenul si putem cobori. Incercam ceva pe acolo, dar e o portiune delicata asa ca revenim in fir. Ulterior descoperim ca dincolo era un alt fir al valcelului si apoi o fata verticala care nu dadea in Hornul cu Urzici. Deci continuam in jos pe valcel, ce poate sa fie? Mai facem 1-2 rapeluri si trebuie sa se domoleasca panta. Nuuuuu? Nu!

 

Dupa cateva rapeluri cu o singura semicoarda, la unul dintre praguri, Florin are inspiratia de a arunca ceva pentru a-l testa: “Aici e ceva mare. Facem de 60”. Asa am descoperit cea mai inalta saritoare de pe valcel – are aproximativ 30m (conform estimarilor pe segmente de coarda) si este complet surplombata. Copacul de rapel l-am gasit la vreo 10-15 m deasupra saritorii, deci nu se poate cobori decat cu 2 semicorzi. Era intuneric si de mult nu mai faceam poze, dar imaginea ei mi-a ramas clar in minte – as putea sa-i fac portretul robot. Privita de jos arata ca un imens dop conic infipt in maruntaiele canionului, de parca un tanc de 30m a fost retezat, a picat si s-a infipt in canion cu varful in jos. E clar ca pe aici nu se poate urca. Never ever!

 

[Ulterior am dezbatut despre duritatea saritorii: desi nu este cea mai inalta pentru ca nu depaseste Hornul Negru de 40m din Valcelul Uriasului, eu cred ca are sanse de a fi cea mai dura pentru ca prezinta doar doua diedre deschise surplombate la contactul dopului cu peretii canionului, spre deosebire de Hornul Negru care pare sa aibe si portiuni fezabile]

 

Eheeei… si ce ne-am face noi fara cate o repriza de ploaie? Nu mult, dar suficient cat sa ude stanca si sa o faca super-alunecoasa, suficient cat sa ma ud fleasca la picioare luand apa de pe buruieni, sa se ude si corzile, etc.

 

Dupa cum am descoperit cu alte ocazii, dupa ploaie ies acele musculite care ma pisca dureros si enervant de frunte, lasandu-mi blande care dureaza o saptamana.

 

Apoi isi fac remarcata prezenta urzicile si buruienile din ce in ce mai mari. Urzicarea deja este o constanta cu care ne-am obisnuit, ma pisca pana si prin pantalonii uzi, mai ales ca mai mergem fie aplecati, fie pe fund, cu mainile pe sol pentru a trece cate un prag mic de stanca uda.

 

Si, de asemenea, la inceputul noptii, lumina frontalei atrage norul de musculite, inofensive de fel, dar care imi intra in ochi si ma enerveaza de-mi pierd ideile si concentrarea. Ce-or fi cautand, dom’le, in ochii mei???

 

Apoi, probabil din cauza apei, contactul frontalei are de suferit: frontala a trecut singura pe intensitate maxima si a ramas blocata asa. Doar scotand bateriile mai puteam opri lumina. Stiu ca la intensitate maxima, bateriile se termina imediat, dar nu am ce sa fac. Dupa cum ma asteptam, in vreo ora lumina frontalei scade treptat-treptat, pana se stinge de tot. Grozav! Ma adaptez la lumina noptii, chiar vad destul de bine cu toate ca e inorat, pot face si manevre de coarda la lumina asta, sa-mi pun si reverso-ul, dar nu vad destul de bine pe unde calc si in ce ma bag la rapel. Daca pun bateriile de schimb, mi-e ca vor avea aceeasi soarta si ca vom ramane blocati pana vine dimineata si putem vedea la lumina zilei. Totusi nu am de ales, folosesc lumina telefonului ca sa schimb bateriile si... surpriza! Frontala se deblocheaza, acum pot folosi intensitate scazuta. Pfiuuu! Putem continua :D

 

Multe provocari... prea multe provocari la adresa calmului, atentiei si concentrarii care sunt cruciale in manevrele pe care le facem.

 

De cele mai multe ori am facut rapel dupa trunchiuri de copaci, dintre care multe erau crescute orizontal asa ca inevitabil cordelina noastra se mai deplasa pe trunchi facand mai multa parghie, dar ne-am straduit sa nu dam socuri. Am ajuns intr-un loc unde nu am gasit nici un tanc si nici un trunchi asa ca am fost nevoiti sa lasam acolo un piton, apoi am ajuns intr-un punct unde singura solutie a fost un ciot – bun si ala, mai ales ca din el mai ieseau niste crengute verzi, deci inca era in viata si se tinea bine.

 

La unul dintre copacii de rapel, Florin zice: “Uite un soarece! Inca unul. Cum ar fi sa ne roada soarecii cordelina de rapel? :))”

 

Tiparul incepe sa se cam repete: cand vii de sus, terenul pare oarecum pasnic cu mici poienite cu vegetatie amazoniana. Florin se lupta cu urzicile si le rapune cu batul. Dar in cativa metri se apropie cate o margine dupa care nu mai vezi nimic si verdictul e clar: rapel. Cobor cu mare grija pentru ca stanca e alunecoasa, buruienile ascund bolovani mazgosi si praguri de stanca asa ca de multe ori alunec cu piciorul in cate o gaura. Ma opresc o secunda ca sa simt starea piciorului (Au! … hai ca nu-i asa rau…), apoi continui. Ar mai lipsi un cuib de serpi in gaurile astea si scenariul unui film de groaza ar fi complet. Ajung pe marginea saritorii, in prima faza vad la lumina frontalei bocancii mustind in culoarea uniforma a noroiului, apoi vad grozaviile peste care rapelez si ma crucesc (dar fara maini caci trebuie sa le tin pe coarda): sunt gauri mari, bolovani imensi incastrati care ascund sub ei grote adanci in care poti foarte usor sa cazi si sa te lovesti de margine. De cel putin doua ori am facut rapel in surplomba cu picioarele in aer (momente de care m-am bucurat, de fapt). De cateva ori am sesizat surplomba sau m-a atentionat Florin asa ca am coborat prin tarare laterala ca sa fiu cat mai aproape de stanca si sa evit lovirea atunci cand imi aluneca picioarele pe marginea de stanca (subliniez: nu “daca”, ci “cand”). In mod normal poti sa si sari in surplomba, dar nu aici unde nu ii cunosti conformatia, iar uneori gaura nu e atat de mare incat sa intri cu totul in ea plus marja de eroare.

 

Doamne, ce e aici! Asa ceva...? Ce contrast intre terasele vegetale de deasupra si grotele de sub ele! Probabil ca exista si riscul de a pica prin vreo fereastra mascata, de aceea a fost bine ca am coborat mai mereu in coarda, prag dupa prag, din rapel in rapel.

 

Ursul mai lipsea, dar acesta e singurul aspect in privinta caruia eram sigura: nu are cum sa ajunga ursul aici. N-are cum! Parca mai tot timpul in jurul nostru sunt pereti inalti, inabordabili. Lumina slaba a cerului inorat contureaza marginile canionului in care ne aflam si care nu da semne sa isi domoleasca panta.

 

Candva pe la jumatatea noptii incepe sa se adune oboseala si parca imi vine sa ma lamentez si sa imi plang de mila. Dar... ce folos? Mai bine sa ma concentrez la ce am de facut si sa am rabdare. Imi vine in minte afirmatia ca cele mai multe accidente in alpinism se intampla la rapel, iar noi dam rapel dupa rapel, zeci de rapeluri, fara numar, fara numar... Parca ne fortam norocul. Ma simt tot mai nesigura. Stiu bine ce am de facut, dar creste teama de a face o greseala, de a avea ghinion si sa se rupa copacul dupa care rapelam, sa nu se blocheze corzile, sa nu ajungem intr-un loc de unde nu mai avem dupa ce sa facem rapel, etc, etc... Incep sa folosesc nodul de autosigurare de teama ca as putea sa alunec pe pragurile astea ude, sa ma lovesc, sa ma sperii si sa dau drumul la coarda. Stresul meu se reflecta in intrebari si remarci de genul “ai verificat copacul?”, “ai grija la capete!” care la randul lor pot deveni stresante pentru un om care stie ce face, dar Florin e de un calm imperturbabil.

 

Corzile poarta pe ele tot felul de zemuri de buruieni. La un moment dat, am observat in lumina frontalei ca aveam spuma pe maini (huh? oare ce planta ne spumuieste asa?), iar pe Florin il ustura mainile din cauza zemii iritante de urzici. In cazul meu, manusile chiar si fara degete au contat enorm. [Abia dupa ce a spalat corzile de doua ori cu sampon dedicat, Florin a reusit sa le aduca un pic mai aproape de starea initiala]

 

Pe parcursul noptii am dezvoltat tot felul de tehnici adaptate situatiei si terenului. Semicorzile sunt foarte elastice si greu de tras, asa ca ne completam actiunile ca sa contracaram efectul alungirii: Florin trage o parte, apoi cat se intinde sa prinda coarda de mai sus, eu fac propria mea miscare de tragere a corzii, in contratimp pentru a nu mai lasa coarda sa se contracte.

 

O alta tehnica aplicata cu succes e legata de aranjarea corzilor inainte de a porni in rapel si am descoperit ca ne-a economisit mult timp la fiecare rapel comparativ cu stransul corzii in bucle si aruncatul ei mai departe. Pe perete aceasta din urma merge de minune, dar aici aveam nenumarate praguri pe o lungime de rapel unde corzile se incurcau cu tot felul de vreascuri si practic pierdeam timpul aruncandu-le de pe un prag pe altul si, bineinteles, descurcandu-le la fiecare prag. Florin a avut ideea de a strange fiecare semicoarda intr-o gramajoara cu capatul dedesubt. Cum era greu sa gasim capatul de fiecare data, asta insemna 2 etape: o data luam la mana coarda de la punctul de rapel spre capat si o strangeam intr-o gramajoara, apoi o luam de la capat in sens invers si faceam o noua gramajoara astfel incat capatul sa fie dedesubt, iar deasupra sa fie chiar bucata de coarda care urmeaza sa plece prima. Corzile nu s-au mai incurcat niciodata, iar noi am capatat dexteritate si ne-am coordonat, astfel incat rapelurile au devenit mai rapide.

 

Pornesc intr-un rapel si cobor, si cobor… pana cand ma aflu intr-un horn abrupt de pamant. Finalul hornului nu se intrevede prea curand, deci nici copac de rapel. Cea mai buna miscare ar fi sa ma intorc la ultimul copac intalnit, ceea ce inseamna sa urc inapoi vreo 10m. Cu dreapta ma trag de coarda, cu stanga o strang prin reverso, apoi imi iau elan pentru un nou pas inainte – ce interesant si ce bine merge pompiereasca asta! Il astept si pe Florin pentru a amenaja un nou rapel. Leaga corzile dupa un copac mai cucurigat, iar cand se va da el va lasa corzile la cativa metri de mine. As putea ajunge pana la ele, dar mi-e frica sa nu alunec pe panta de pamant fix pe horn la vale. Dupa tot ce am infruntat, sa pic chiar acum cand suntem aproape jos? Ce sa fac, ce sa fac? Am inadit anoul de 180 cu cel de 120 si le-am pus cu o caraba pe corzi ca sa le pot trage cand se elibereaza. Florin se da si corzile se departeaza tot mai mult. Cei 3m par sa nu fie suficienti, simt ca ma trage peste saritoare, dar pot sa fac contra cat de cat in malul de pamant. Oare am facut o prostie? A fost la limita, dar am reusit sa trag corzile si sa ma dau si eu pana jos. Cu siguranta acest “uluc” abrupt de pamant nu are sens in urcare decat iarna cand ar putea fi bine acoperit cu zapada.

 

Deja se lumineaza cand incheiem, suntem in padure pe teren aproape plat. Gata cu rapelurile! Iuhuuu! Imi revine cheful de vorba si de glume. E 5 dimineata. Vai, cat imi ghioraie matele! Pe la 9 seara parca am mai mancat un sandvis. Pe atunci aveam tot felul de probleme: ce tren prindem, unde stam in Busteni? Acum… nu mai avem nici o problema – valcelul le-a rezolvat pe toate :)) Am luat un tren de 7.30 spre Bucuresti incheind astfel o bucla de 24 de ore.

 

Stiu ca mai au si altii povesti cu nopti de rapeluri, dar... asa ceva? 13 ore de rapeluri pe aproape 800m diferenta de nivel. Am inceput rapelurile de sus, cu putin sub Coltul Galbenele (care are probabil intre 2100 si 2200m, cotatiile vechi sunt gresite si neactualizate) si le-am incheiat aproape de Poiana Costilei, pe la 1350m. In plus, am redefinit conceptul turei de o zi: de ce oare se zice “tura de o zi” la o tura de 11 ore cand ziua are 24 de ore?

 

Asteptand autobuzul la Gara de Nord, obosita, cu rucsacul si hainele pline de noroi, ma integram perfect in peisajul aurolacilor, iar operatiunea de spalare a rucsacului si de scoatere a valcelului din bocanci cu tot pamantul si vegetalele lui a constituit un nou prilej de vorbe “dulci” la adresa valcelului odios.

 

Intr-un moment al maratoanelor - maratonul romanilor pe Nanga Parbat si Bucegi 7500 – am executat si noi propriul nostru maraton si anume un maraton al rapelurilor. A fost o experienta marcanta care m-a mai intarit si mi-a antrenat rabdarea, calmul, atentia, concentrarea, o experienta din care am tras invataminte pretioase pentru viitor. Am capatat mai multa dexteritate si am mai invatat despre manevrele de coarda, am dezvoltat si testat noi tehnici. All in all… instructiv. Dar sa nu se mai repete! :)) Nu e ca si cum ne-am dorit sa ne bagam in asa ceva, dar nici nu ne pare rau. Cineva trebuia sa exploreze si valcelul asta, nu? Si sa spuna si altora sa NU mearga pe acolo decat daca li s-a urat cu binele si au tot echipamentul necesar.

 

Terenul foarte accidentat nu ar fi fost o problema in sine, dar combinatia cu reprize de ploaie, stanca si pamant alunecos, musculite piscatoare, musculite “de ochi”, probleme cu frontala, urzici luxuriante, praguri de stanca si gauri mascate de buruieni, bocanci si pantaloni uzi a rezultat intr-un cocktail numai bun de tocat nervii si de calit psihicul. Explorare am vrut, explorare am primit. Hardcore! Inca nu-mi vine sa cred ca exista un astfel de valcel in Bucegi. Nu se poate asa ceva! Nu-i real! De fapt, cred ca am dormit si ca am avut cosmaruri toata noaptea :))

Multumesc lui Mircea Ordean cu ajutorul caruia am identificat valcelul ca fiind Valcelul Santinelei, firul principal fiind cel care urca din poteca Munticelu spre Strunga Magarului, iar firul secundar fiind cel care urca de la cotitura pana sub Coltul Galbenele, dupa tiparul Hornul Coamei-Valea Galbenele. Cu siguranta partea inferioara este mai fioroasa decat ramurile din amonte de cotitura si nu poate fi facuta in urcare, dar daca cineva demonstreaza contrariul… astept poze cu interes :D

 

 

Traseul vazut din Postavaru arata cam asa:

Ar fi trebuit sa mai exploram in jurul Coltului Galbenele (atat pentru urcare, cat si pentru coborare), dar am fost marcati de grozavia cazaturii si am facut direct cale intoarsa. La analiza post-tura, cu ajutorul pozelor pe care le aveam cu Coltul Galbenelelor din toate unghiurile si in urma discutiilor cu Baza si cu Mircea Ordean, am concluzionat ca alte variante de retragere mai bune ar fi:

1. Inotat in marea de jnepeni pe la baza Coltului Galbenele, apoi coborat cumva pe piciorul estic si spre Valea Galbenele Secundar (poate ca erau necesare si vreo 2 rapeluri spre deosebire de cele ~20 ale noastre)

2. Din Valcelul Santinelei, acolo unde coteste 90 de grade la dreapta sa fi urcat pe principal (spre vest) pana in Strunga Magarului si apoi urma traseul cunoscut Coltilor - Pamantos - Urzici. Desigur, la fata locului nu ne era clar ca deasupra noastra ar fi Strunga Magarului si ca valcelul ar fi atat de oribil in continuare.

Cateva poze din tura:

 

http://picasaweb.google.com/106083248741016880756/MuchiaNEAColtuluiGalbeneleValcelulSantinelei

Miercuri, 31 iulie 2013 - 08:23 
Afisari: 3,820 


laura_beje