Munții Vrancei la pas (Muntii Vrancei)

Am avut ocazia să petrec câteva zile in munții Vrancei, alături de câțiva prieteni. Înainte să vă povestesc aventura noastră, vă recomand să faceți rost de harta munților, preferabil cea din 1989, apărută în colecția Munții Noștrii. Ideea inițială era să începem această aventură din Lepșa, prin cheile Tișiței, dar datorită unor varii motive, printre care și prognoza, am început călătoria din pasul Mușat. Programul zilelor a arătat cam așa:

 

Ziua 1: Pasul Mușat – Stâna Hârtan – Stogul Mare – Butuci

Ziua 2: Butuci – Poarta Vânturilor- vf. Lăcăuti - Șaua Goru – vf. Goru – Poiana Șindrilița

Ziua 3: Poiana Șindrilița - Șaua Tișita – vf. Bulboace – Golici, Stâna Săcăluș - Șaua Geamăna – Golul Roibului – confluența Cristianului cu Tișița Mare

Ziua 4: Tișița Mare – tunel – Tișița Mică – cheile Tișitei – Lepșa

La o primă privire traseul zilei trei este cel mai lung, în realitate traseul zilelor fiind echilibrat, de dimineața în jurul orei nouă până seara în jurul orei opt. 

Ziua de 30 aprilie am petrecut-o jumătate în mașină, intrând în traseu la ora unu și un sfert. Aici ne-am așteptat să intâlnim marcajul BR, dar nu mică ne-a fost mirarea în teren să găsim CR. După o mică consultare a hârții, am pornit pe CR bucurându-ne de razelor soarelui, dar din păcate nu de pădure, aceasta suferind din cauza pacostei numărul unu, omul.

Încercând să rămânem motivați, atât din cauza dezolării din jur, cât și din cauza rucsacilor grei, continuăm drumul spre Poiana Hârtanu, poiană ce ne întâmpină cu soare și câteva izvoare mult așteptate. Noi am umplut sticlele cu apă la primul izvor, care este aproape de ieșirea din pădure. Vă recomand însă să faceți aprovizionarea, de la izvorul principal al poienii, amenajat de ciobani. Pe acesta îl veți întâlni în aproprierea stânelor, cu trei metri mai jos decât traseul, traseu care din poiana Hârtanu revine la marcajul BR. Traseul stâbate poieni și păduri, sau mai bine zis ce a mai rămas din păduri. Dificultățile traseului sunt oferite de copacii doborâți și de urmele adânci de taf.

Mergând constant am trecut de vârful Stogu Mic, vârful Stogul Mare, vârful Baba și am ajuns undeva în jurul orei opt la Butuci. Undeva între Stogul Mic si Stogul Mare grupul a avut plăcerea de a vedea fugitiv ursoaica cu pui. Luând întâlnirea ca un semn de bun agur, când am campat, am pus mâncarea și cremele în copaci, pentru a avea un somn cât mai liniștit.

Întâi mai ne-a găsit pregâtindu-ne pentru ziua în care vom ajunge pe vârfurile semețe ale munților Vrancei, vârful Lăcăuți 1777 metri și vârful Goru 1785 metri. O sursă sigură de apă nu am găsit la Butuci, dar am întâlnit câteva fire de apă în drumul nostru spre vârful Lăcăuți. Urcarea până în Poarta Vânturilor a durat o oră, ajungând la stația meteo după încă 40 de minute. O sursă sigură de apă veți întâlni pe marcajul TA care urcă la vârf dinspre vârful Mârdanu, fiind nevoiți să coborâți câțiva metri.

 

Drumul nostru a continuat pe CA spre vârful Goru. În poiana de după șaua Goru veți întâlni o stâna, care părea inactivă, dar și un izvor. O altă sursă de apă o veți întâlni odată ce incepeți urcarea spre vârf. Unul din participanți, relatându-mi că data trecută când a urcat Gorul, izvorul era secat. Așadar aveți grijă să vă umpleți sticlele pe vârful Lăcăuți. Distanța dintre vârfuri am străbătut-o în aproximativ trei ore și un sfert.

Traseul nostru a continuat spre nord prin pădurea înaltă de jnepeni.

De pe minicreasta Gorului am coborât spre pârâul Mârdanu, călăuziți fiind de hartă și o potecă destul de bine conturată. De existența potecii am aflat la stația meteo, altfel traseul ar fi fost altul, cel mai probabil de pe Lăcăuți urmând marcajul TA. Am regăsit marcajul pe cursul Zăbalei, de aici ajungând într-o oră în poiana Șindrilița. O sursă de apă în poiană este lângă un țarc de oi.

Așa au trecut primele zile fără nici o grijă în privința ploii, din ziua a treia prognoza fiind puțin mai prietenoasă. Cu o zi înainte aflasem la stația meteo, că vremea se va strica, unii înțelegând că o să plouă, alții înțelegând că nu o să mai vedem soarele. Cum ne-am obișnuit, o dată cu venirea orei nouă am luat urma marcajului BR. Dificultatea traseului a constat în doborâturile aflate peste tot pe imaginara potecă.

În ciuda dificultăților întâmpinate am reușit să ajungem în șaua Tișitei într-o oră. De aici am continuat să urcăm Dealul Negru, culminând cu mârețul vârf Bulboace (1546m). Puținele cuvinte scrise aici nu pot reflecta adevărata frumusețe a acestui segment de traseu, acesta fiind printre cele mai frumoase segmente parcurse în munții Vrancei, cel mai frumos fiind golul Coza.

Vârful Bulboace

O lipsă cu care ne-am confruntat pe parcursul zilei a fost cea a apei, izvoarele întâlnite fiind inutilizabile. Salvarea a venit La Uluce, în golul Coza, călătorul însetat ajungând aici după șase ore și jumătate din șaua Tișitei, incluzând în acest timp pauzele de poze și cea de masă. La Uluce se găsește la aproximativ o oră de Golici – Stâna Săcăluș și aproximativ jumătate de oră de șaua Geamâna. 

Urcare de la Uluce spre Șaua Geamăna

În șa am părăsit BR și am continuat drumul nostru spre Lepșa urmând TR. Până în Golul Roibului nu am întâlnit nici o dificultate majoră, vegetația acoperind pe alocuri marcajele. În schimb coborârea din gol pe TR spre confluența pârâulu Cristianu cu Tișița Mare ne-a întâmpinat cu cel mai mare ostilitate posibilă.

 

Cursa de obstacole pe TR

Coborârea este foarte abruptă, asemănătoare cu BR din Făgăraș, care coboară de pe Dealul Fața Cetății până la Olt. Asemănătoare, dar mult mai grea, datorită crengilor și trunchiurilor de copaci căzuți pe potecă, nu că aceasta era vizibilă. Cu multă răbdare și blestemuri, urmărind TR am reușit să ajungem la stâna de la confluentă, stână ce părea inactivă. Nu vă recomand să urcați pe aici în Golul Roibului. Valea pârâului Cristianu este foarte sălbatică, frumoasă, curată și greu accesibilă. Dacă sunteți mare iubitor de natrură trebuie să o vizitați. Trebuie să luați în calcul riscul mare de a vă întâlnii cu ursul și dificultatea accesului. 

Ultima zi ne-a găsit din nou neudați și nevizitați, dar pregătindu-ne cea mai mare aventură din toată excursia. Ziua a început normal, ora nouă găsindu-ne deja la prima traversare a Tișitei Mari. Numărul traversărilor nu l-am reținut, în principal existând patru traversâri mari ale apei, majoritatea dintre noi fiind nevoiți să le stăbatem desculți. 

Împăcându-mă cu gândul băii

Ce să mai, o plăcere. Experiența din cheile Lazuri, munții Pădurea Craiului, a fost una plăcută în comparație cu traversarea Tișiței Mari, eu am resimțit temperatura apei mult mai scăzută. Ultima traversare te aduce la gura tunelului lung de aproximativ 200 metri care face legătura dintre cele două Tișițe, acesta putând fi străbătut la frontală. 

Odată ajuns în valea Tișiței Mici mai ai de urmărit poteca timp de trei ore. La confluența cu Tișița Mare, vechiul terasament de cale ferată te conduce până în Lepșa. Poteca trece prin două arcade de piatră, vechiul terasment nemai fiind vizibil, natura recucerind valea Tișiței și transformând-o într-o rezervație naturală.

Puținele rândurile de mai sus nu pot descrie cu adevărat frumusețile munților Vrancei, varietatea peisajelor, tipurilor de roci și habitatelor. Acești munți sunt potriviți pentru turistul, care înțelege, că frumosul trebuie căutat, iar accesul poate fi foarte dificil, frumusețea muntelui constând și în aventura de a ajunge în acele locuri, nu numai în frumusețea peisajelor. Concluzia este clară, trebuie revenit în Munții Vrancei.

P.S. Doresc să mulțumesc AMC-ului și voluntarilor care s-au ocupat de remarcarea traseelor din munții Vrancei

Joi, 5 mai 2016 - 11:13 
Afisari: 3,310 


nicolaes