Muntii Valcan: Creasta Oslei (Muntii Valcan)
Situat în nord-vestul masivului Vâlcan,
Muntele Oslea constitue legătura orografică a munților din sudul Jiului de Vest
cu creasta prelungă și mai scundă a Munților Mehedinți.
Din punct de vedere geologic creasta Oslei
se prezintă ca o stivă destul de subțirică de calcare jurasice așezată pe un
fundament cristalin.
Stratele de depunere au fost întoarse de
către mișcările tectonice până aproape de verticală, astfel încât capetele de
strat apar la lumina zilei sub formă de ace și lame înguste, asemănate de
bogata imaginație a localnicilor cu solzii de pe spatele unei reptile uriașe.
Și astfel s-a născut legenda...
Iovan Iorgovan era un voinic din Novaci
(novac înseamnă în limba populară- uriaș). Auzind el că o spurcăciune de balaur
s-a dedulcit la prospețimea unor fecioare din zonă, pornește pe calul său în
urmărirea fiarei, înarmat mai întai cu un arc cu săgeți.
Nefiind aplecat cum se cuvine asupra
amanuntelor esențiale, constată la finalul primei confruntări că avea în tolbă
cu o săgeata mai puțin decât numărul de ochi ai balaurului.
Asumându-și acest prim eșec (legenda e
minunată doar și prin recunoașterea acestei naturi umane a personajului, supusă
greșelii, dar perfectibilă în cele din urmă), voinicul nostru care nu prea
luase bac-ul la mate, se intoarce la Novaci hotărât să-și facă temele mai bine
și comandă o sabie uriașă, cui altcuiva decât unui făurar (fierar) uriaș.
Balaurul se uita lung spre satul oltean (cu
singurul ochi pe care îl mai avea) și-și nota în jurnalul său: ,,Luni. Iorgovan
întărzie. Mă plictisesc.”
Oslea e un munte svelt, imaginea sa
inconfundabilă putând fi văzută de la mari depărtări.
Prima oară am remarcat frumusețea acestei
creste eram în zona Godeanu-Retezatul Mic, cu câțiva ani în urmă, în tura de
parcurgere a Carpaților Meridionali.
Deasemeni creasta Oslei poate fi văzută
hăt... tocmai din Podișul Mehedinți, când ieși din Baia de Aramă și te îndrepți
spre Târgu-Jiu.
Era de la sine înțeles că, la rândul ei, Oslea
avea de oferit celui ce o străbate niste priveliști de zile mari.
Și iata că răbdarea întinsă pe mai bine de
zece ani mi-a fost pe deplin răsplătită într-o frumoasă zi de iulie, lucru care
mă face să cred cu convingere că și ție, cititorule, asteptarea îți va fi
răsplatită cu vârf și îndesat de creasta Oslei, aceasta soră mai mică, dar mai
frumoasă (totdeauna mezina fetelor de împărat e cea-mai-cea...) a Pietrei
Craiului și Vânturariței.
Cea mai lesnicioasă cale de acces până la
creastă (nu i-aș zice și cea mai lejeră) porneste din Valea Jiului de Vest.
Noi am hotărât să parcurgem porțiunea de
înălțime de la est la vest din considerentul ca e mai ușor de găsit intrarea în
traseu de pe marginea drumului de pe Valea Jiului de Vest și nu coborărea pe un
pârâu ales la întâmpare din creastă.
Am ales să pătrundem în masiv pe Valea
Ursului.
Nu că ne-ar fi frică de urs, dar așa, pentru
moralul trupei am zis ca numele văii vine de la nenea Vasile Ursu, paznic de
vânătoare la Câmpușel. Dacă se numea ,,Valea Turmelor de Urși” mai era ceva...
Din drumul asfaltat de pe Valea Jiului de
Vest trecem podul și mai privim odată în spate pentru a reține locul de intrare
în traseu.

Imediat pe stânga drumului forestier găsim
Cantonul Silvic Câmpușel aflat acum într-un stadiu avansat de degradare.
Băgăm de seamă că el nu se află cu fața spre
drum, ci spre munte. Pentru că aici n-au locuit țațe, ci bărbați adevărați,
mereu cu ochii după crăpioare.
Trebuie făcută deosebirea între această
cladire mai veche și Cabana de Vânatoare Câmpușel, aflată ceva mai sus, la gura
de varsare a Pârâului Jidanului.

Se vede treaba că drumul forestier a urcat
pe Valea Ursului cu foarte mulți ani în urmă. Acum ultimele sale urme dispar
repede sub pietrisul adus de ape și sub vegetația crescută din abundență.

În tura de azi am pornit în aceeași formula
de patru în care vom mai evolua și la alte ,,aparate” în zilele ce vor urma:
Adriana Cepoiu, Alex Grigoraș (alex-sandrin), Edy Munteanu (edo) și cu mine.

După ploile de nopțile trecute pârâul e
destul de umflat și noi trebuie să-l sărim dintr-o parte în alta de mai multe
ori.

De cărare nici nu poate fi vorba... Ca să nu
mai vorbim de marcaj.
Totuși în câteva rânduri am găsit benzi de
plastic legate de crengile unor făguți tineri, numai bune pentru a ne confirma
direcția bună de mers.
De la bun început am bănuit că ele au fost
puse în teren de Mugurel Motea (mugurel64). Amintesc aici că o serie de imagini
ale locurilor pe unde aveam să mergem azi le-am găsit pe blogul Cristinei
Stanciu (siriso21).
La sfârșit de iulie și după o noapte
ploioasă frunzele mari de brusture (numit în zonă lipan) și de urzică sunt ude
și doar jambierele impermeabile ne scapă de udeala și pișcături.
Știți cum pișcă o urzică d-asta bătrână,
uricioasă, cu sămânță pe pielea udă?!...

După mai bine de o oră de înotat prin
bălăriile ude ieșim mai la lumină și zarile încep să se deschidă spre Retezatul
Mic.

O cascadă formata chiar pe pragurile pe care
se iese la golul subalpin.

Desupra cascadei creasta începe să ni se
înfățișeze în toată măreția ei.
Pentru început optăm să urcăm pe cracul de
munte din dreapta (interfluviul dintre cele două pârâiașe ale cascadei), dar vedem
ca cel din stânga e mai înalt și promite că ne va conduce mai repede spre
creastă.
Și mai spre capătul ei dinspre est, adica
spre Coada Oslei.

În spate se conturează tot mai clar creasta
principală a Retezatului Mic, extremitatea sa vestică, la contactul cu Munții
Godeanu.

Jocul nuanțelor de verde și albastru,
muntele în mijlocul verii, genul de fotografie care pe mine ma încânta cel mai
mult.

Panta e accentuată, luăm repede înălțime și
creasta zimțată se dezvăluie tot mai departe spre vest.
Nori pufoși se ridică dinspre sud, dar pe
cât sunt de fotogenici acești cumulus, pe atât de repede se pot transforma
într-o furtună cu descărcări electrice. Ceea ce n-ar fi de bine...
Dar aici totul e atipic, chiar invers decât
cele învățate de mine până acum pe munte.
Mai întâi în ceea ce privește configurația
acestui munte: Oslea e mai prapastioasă înspre sud decât pe fața nordică,
invers decât știm noi din Moraru, din Bucșoiu etc.
Apoi aici fața nordică e însorită în timp ce
pe cea sudică se ridică nori de ploaie, invers decat se întâlnește frecvent în
Făgaraș, să zicem...
Mai mult, într-o săptămâna petrecută pe
Valea Jiului de Vest am constatat că dacă diminețile sunt înnorate,
după-amiezele sunt totdeauna însorite.
Iar noi știam ca la munte totul se petrece
invers...
Asta e, fie și-un lup mâncat de oaie!

Ne ridicăm puțin deasupra lizierei pădurii
și identificăm în Retezatul Mic zonele prin care am urcat zilele trecute:
Stănuleții Mari în stânga, apoi Piatra Iorgovanului și Căpățâna Albelor mai
spre dreapta.

Mai sus totul devine egal cu sine și ochiul
face eforturi să se agațe de o mica imperfecțiune a feței de munte.
Daca n-ar fi aceste nuanțe de verde ne-am
putea lesne închipui că urcăm pe ceva dune de nisip prin Iordania ori
Emirate...

În spate, mai spre vest, deslușim
desfășurarea picioarelor de munte desprinse din culmea principală a Godeanului:
Cracul Măneasa, Sturul, Gârdomanu, Galbenu... ce coboara până în valea seacă a
Cernișoarei, dincolo de Pasul Jiu-Cerna.

La nivelul pădurii fața de munte e brăzdată
de hățașe de oi ce duc spre stâna de pe piciorul acela mai prelung.

Nori de vată transparentă se vălătucesc
dincolo de creastă. Deocamdată totul se întâmpla dincolo...
La noi soarele arde cu putere și ne
secătuiește de ultimile forțe.

Ajungem într-o zona cu lespezi mari de rocă
cristalină.
Știm că Oslea e o creastă de calcare, dar
noi mai urcăm o vreme pe holde întregi de grohotișuri mari, bine fixate, ce ne
amintesc de Retezatul Mare, de circurile glaciare din Godeanu...

Contrar așteptărilor, pe colțanii ăștia
încinși de soare se înaintează mai ușor dacât pe iarba uscată.

Din treimea superioară a pantei privirea
poate zbura până dincolo de Șaua Scorota (cea cu jnepeniș), unde răsar, cam în
nori, vârfurile Peleaga și Păpușa.

Edy încurajează echipa prin bucuria unei
victorii parțiale.
Ca la o echipa ajunsa în semifinale...

Ajungem aproape de Vârful Coada Oaslei 1899m
alt. Și privim spinarea cu solzi a Dragonului Verde.

Facem o pauză aproape de vârf. În spate
privim spinările greoaie ale Godeanului și crestele mai pline de energie de
relief ale Retezatului calcaros.
În stânga-jos e gura Văii Ursu pe unde am
răzbătut până la gol și piciorul acesta de munte care ne-a săltat pâna în
creastă.

Ajungem în creasta Oslei și vedem că pe
versantul sudic vremea e cam așa-și-așa...
Un plai de munte coboară din Vârful Oslița
până în Șaua Nedeilor 1482m alt., apoi culmea munților Vâlcan urcă spre Vârful
Nedeilor 1619m alt. (cel cu nor pe el) și mai departe pâna în Vârful Arcanu
1760m alt

Gura Văii Ursu. Firicelele de apă își au
izvoarele mult mai sus, aproape sub creastă.
Dealtfel pe întreaga creastă de peste 4km
lungime am observat ca în orice moment se poate începe o retragere de urgență
pe fața nordică.

Sa încercăm sa identificăm elementele de
relief de pe creasta Retezatului Mic: de la stânga, Șaua Soarbele 1930m,
Stănuleții mari 2025m, Piatra Iorgovanului 2014m, (sub Piatra Iorgovanului se
vede Muchia Iarului pe care am urcat noi ieri. Vom ajunge și acolo într-un alt
jurnal.)
La dreapta Pietrei Iorgovanului e Șaua
Găuroane și pereții de calcar spălat ai Găuroanelor. Apoi Stănuleții Mici
1930m, Vârful Albele 2013m și platoul Balboroși 1870m, cel de deasupra pâlniei
largi în care se cuibărește Stâna Scorota.
Jos, în stânga, pe Valea Jiului de Vest se
ghicește poiana cu locuri de cort de peste drum de Cabana de Vânătoare
Câmpușel.

Înaintăm pe creastă și vedem oile de pe fața
foarte înclinată a Osliței.
În planurile doi și trei vârfurile Piule
2081m, cel mai înalt din Retezatul calcaros și Peleaga 2509m, cel mai înalt din
Retezatul Mare.

Creasta Oslei e materializată de capetele
stratelor calcaroase întoarse aici până aproape de verticală.
Ea este însoțită pe toată lungimea de
marcajul bandă roșie.
Acest marcaj ar putea induce ideea că ne
aflăm pe creasta principală a Carpaților.
Dar nu, ținând cont că apele Jiului de Vest
se scurg în cele din urma spre sud, înseamnă că acea cumpănă de ape care
materializează geografic creasta Carpaților trece din Godeanu pe o bucată din
Retezatul Mic, apoi prin Șaua Plaiului Mic, Vârful Custura, Lazăru, Munții
Tulișa etc.
Totuși până în anul 1918 chiar pe aici, pe
creasta Oslei , trecea granița dintre România și Imperiul Austro-Ungar, în
prezent limita județelor Gorj și Hunedoara.
Când ajung în creastă caut mereu să văd
locurile pe unde trecea vechea graniță.
Ca un bătrân de la munte ce mai trece din
când în când pe la fâneață să vadă dacă nu cumva vecinul a mutat spre el
,,ciufele”, acele bețe înfipte în iarbă și care marchează hotarul dintre
haturi, importante mai ales când cositorii tocmiți se apucă de treabă și intră
primii în brazdă.

Deliciul acestei ture e dat de faptul că,
fără a fi dificilă, Oslea asta e deosebit de spectaculoasă și aeriană până la
Dumnezeu...

Urcăm și coborâm dinții de fierăstrău ai
crestei.
Cu gândul aiurea...
Nu sunt un ins revendicativ. Când trec
strada nu fac caz că am prioritate pe zebră.
Nu strig că oamenii politici au furat
bogățiile țării mele. Mi-e clar că un bun e al aceluia care poate hotărî ce să
facă cu el.
Bun, e țara lor, dar doar în acte, căci ei
se pierd în traficul orașelor aglomerate și în sălile de ședințe simt doar
adierea aerului condiționat.
Să se ocupe ei de treburile țarii și să fiu
eu acela care să mă bucur de frumusețile ei!...
Un vecin mai în vârsta are o cățelușă
superjucăușă. Alerg cu ea prin parc, o tăvălesc prin iarbă, o hârjonesc.
Cu toate ca bătrânul o îngrijește ca pe un
copil, se pare ca pe mine mă iubește mai mult.
Diferența dintre soț și amant.
Să-mi fie iertată comparația total
nepotrivită la care am ajuns!
Când ajungeți pe creastă mai verificați
,,ciufele”, căci vecinul adulmecă hulpav parfumul florilor din fâneața noastră!
Fără a mai ține seama de potecă ori marcaj
noi ținem pe sus creasta colțoasă.

La fiecare dinte mai înalt vedem că partea
sudică e mai stâncoasă.
Aici, la nivelul norilor, pașii par doar un
preludiu la iminentul zbor...
Cum spunea un eseist: ,,Rugați-vă să nu vă
crească aripi!”
Nu de alta, dar aici zborul ți-ar fura un
alt mare vis al omului, acela de a păși pe cele mai înalte creste...

Suntem într-o zonă mai joasă a crestei și
vedem că mai trebuie să și urcam...

Pierduți printre ,,munții” înălțați
dealungul crestei.

Coborâșurile sunt scurte, dar n-avem timp sa
fim dezamăgiți, căci ne așteapta un alt vârf intermediar.

Muntele Oslea își trimite picioare lungi
până spre Scocul Jiului de Vest.
Sunt variante de coborâre înșelătoare, căci
ajunși deasupra drumului de pe vale poți avea surpriza să te trezești deasupra
unui perete de 150-200m înălțime.

Steiuri de calcare verticale.

Aici nu trebuie sa rezolvi dificultățile
traseului, ci sa le cauți cu tot dinadinsul.
Alegem de fiecare dată varianta cea mai
colțoasă.

O privire în spate. Peisaj asemănător cu
Urechile Iepurelui din Făgăraș, de deasupra Lacului Urlea.

Atac frontal la un alt vârf intermediar.

De sub vârf avem o imagine de ansamblu a
segmentului de creastă parcurs până aici.
În dreapta se vede plaiul ce coboară spre
Șaua Nedeilor.

Ce bine că mai continuă! Am vrea să ținem
creasta până hăt... la Herculane!

Lustruită de ape, de ghețuri și de viscole,
aici creasta ajunge să se asemene cu un vechi drum roman...

Spre sud o stână stă agățată pe interfluviul
dintre pâraiele de formare a Râului Bistrița.
E vorba de Bistrița olteană, alta decât cea
de la Vatra Dornei.
Toponimul vine din limba slavă si denumește
o ,,apă repede”, un ,,râu vijelios”.

Prin cotloanele de dinainte de Vârful Oslea.

Într-o șa mai largă facem o pauză. De
fiecare dată pauzele acestea le-am folosit pentru fotografiat și pentru
recunoașterea munților pe care îi vedem înspre toate zările.
De
mâncat și de băut vom avea tot timpul când vom ajunge în vale...
Încă un sfert de ceas până pe Vârful Oslea
și de acolo estimăm că mai facem încă o jumătate de oră pâna la capătul
crestei, pe Vărful Peștișanu.

Ajungem pe Vârful Oslea 1945m și observăm că
numai deasupra noastră e o fereastră de cer senin. În spate creasta e deja
umbrita de nori.
Poza de vârf cu Edy, Alex și Adriana.

De pe vârf se vede clar că până pe Peștișanu
mai avem încă un act din acest balet aerian.
Cum spunea regretatul Pitiș: ,,Ține minte,
sfârșitul nu-i aici!”

Partea estica a Retezatului Mic, cu pâlnia
largă a Scorotei si vârfurile Piule și Pleșa.

Privind creasta dintr-o astfel de
perspectivă vedem că pâna la capat vom avea doar de coborât.

Încă de pe Vârful Oslea am observat că
dinspre Peștișanu vine spre noi un cioban însoțit de patru câini.
Trage tare ca nu cumva să ne rateze când noi
vom face dreapta spre Plaiul Șarba.
Vine într-un suflet și ne cere o țigară. Ce
mică e probabilitatea să găsești așa ceva în munții ăștia nesfârșiți!
Bineînțeles că n-avem. Parcă și câinele e
dezamăgit...

Mai jos trecem pe lângă o turmă de oi
întinse pe jos pentru odihna de prânz.
Pentru somnul acela de frumusețe...
Câinii nici nu ne bagă în seamă, fiind doar
ochi și urechi la mica bârfă a ciobanilor.

Coborâm de pe creasta Oslei și ajungem lin
în Șaua La Suliți.
Denumirea locului îmi reamintește de Iovan
Iorgovan. Auzi tu, să găsească el metoda de a ucide balaurul, adică să-i tragă
câte o săgeată în fiecare ochi, și să nu-i ajungă săgețile doar cu una... Să
rămână fără muniție, adică pana prostului... Mare tăntălău!...
Spre Godeanu abia distingem pereții
verticali din circurile glaciare de sub Scărisoara și Gârdomanu.

O ultimă privire spre creastă.

Ne apropiem tot mai mult de Munții Godeanu.
În stânga al doilea vârf e Godeanu 2230, iar
în centrul fotografiei identificăm Piatra Scărișoarei 2245m.

Spre stânga se adânceste Valea Motrului Sec.
Se vede bine Piatra Mare a Cloșanilor 1421m, iar în colțul din dreapta-sus
ghicim Vârful lui Stan 1460m, cel mai înalt din șirul Munților Mehedinți.

Din Plaiul Șarba, pe care ne aflăm noi acum,
se desprinde în stânga (vest) culmea Mormântul Țiganului-Turcineasa 1518m, care
face legatura cu creasta Munților Mehedinți.

Se pare că un treseu turistic ceva mai lung
ajunge pe Oslea după ce a pornit tocmai de la Mânăstirea Tismana.

Pe aici am făcut pauza de masă.
Coborâm pe un soare călduț pe drumul
pastoral de pe Plaiul Șarba.
În față avem o deschidere amplă spre Valea
Soarbele, limita dintre cristalinul Godeanului și calcarele Retezatului Mic.
Locuri ce vor fi descrise în urmatorul jurnal.

Încântați de peisaje, am zis ca aceasta
coborâre pe Plaiul Șarba e unul dintre cele mai frumoase locuri din Carpații
românești.

Coborâm având
permanent în fața ochilor steiurile și cotloanele Retezatului Mic, locuri prin
care am umblat aproape o săptămână și de unde poate ca voi mai reveni cu câteva
jurnale.

Ciuceava Mare 1461m.
Pornita de sub Plaiul Mănesei, Valea
Cernișoarei e străjuită de o parte și de cealaltă de astfel de lame de calcar
ce poartă aici, înainte de izvoare, numele de ciuceve, iar mai jos de Cerna-Sat
numele de geanțuri.
Aici ciucevele formează chei înguste,
majoritatea seci, iar în pereții lor se deschid câteva guri de peșteri, dintre
care unele pot fi străbătute cu usurință.
Se afirmă ca aceste locuri, până spre Lacul
Iovanu, ar fi printre cele mai sălbatice, mai frumose și mai puțin atinse de
om, zone din munții noștri, motiv pentru care a fost oprit proiectul de
modernizare a șoselei alpine Jui-Cerna, chiar aici, înainte de a pătrunde în
Parcul Național Domogled-Valea Cernei.

Strabatem umbra unei braniști de pădure
bătrână și ieșim la drum chiar in Pasul Jiu-Cerna, la 1330m altitudine.

În pas întâlnim localnicul care ne-a ajutat
în prima zi să găsim intrarea în valea Soarbele.

Din pas prindem drumul spre Valea Jiului de
Vest pentru a ne întoarce la mașina lăsată lângă Cantonul Silvic Câmpușel.

,,Unde sunt ai
noștri frați
Toți voinici ca brazii-nalți.”
Pe mâine, când vom urca spre izvoarele
Jiului de Vest însoțiți tot de o baladă-rock!
Vineri, 5 august 2011 - 18:19
Afisari: 12,700
gigicepoiu
Mi-a placut tare mult jurnalul, iar pozele sunt supeeerbe
Felicitari!!!
Vineri, 5 august 2011 - 20:26