Muntii Valcan: Creasta Oslei (Muntii Valcan)

   Situat în nord-vestul masivului Vâlcan, Muntele Oslea constitue legătura orografică a munţilor din sudul Jiului de Vest cu creasta prelungă şi mai scundă a Munţilor Mehedinţi.

   Din punct de vedere geologic creasta Oslei se prezintă ca o stivă destul de subţirică de calcare jurasice aşezată pe un fundament cristalin.

   Stratele de depunere au fost întoarse de către mişcările tectonice până aproape de verticală, astfel încât capetele de strat apar la lumina zilei sub formă de ace şi lame înguste, asemănate de bogata imaginaţie a localnicilor cu solzii de pe spatele unei reptile uriaşe.

   Şi astfel s-a născut legenda...

 

   Iovan Iorgovan era un voinic din Novaci (novac înseamnă în limba populară- uriaş). Auzind el că o spurcăciune de balaur s-a dedulcit la prospeţimea unor fecioare din zonă, porneşte pe calul său în urmărirea fiarei, înarmat mai întai cu un arc cu săgeţi.

   Nefiind aplecat cum se cuvine asupra amanuntelor esenţiale, constată la finalul primei confruntări că avea în tolbă cu o săgeata mai puţin decât numărul de ochi ai balaurului.

   Asumându-şi acest prim eşec (legenda e minunată doar şi prin recunoaşterea acestei naturi umane a personajului, supusă greşelii, dar perfectibilă în cele din urmă), voinicul nostru care nu prea luase bac-ul la mate, se intoarce la Novaci hotărât să-şi facă temele mai bine şi comandă o sabie uriaşă, cui altcuiva decât unui făurar (fierar) uriaş.

   Balaurul se uita lung spre satul oltean (cu singurul ochi pe care îl mai avea) şi-şi nota în jurnalul său: ,,Luni. Iorgovan întărzie. Mă plictisesc.”

 

   Oslea e un munte svelt, imaginea sa inconfundabilă putând fi văzută de la mari depărtări.

   Prima oară am remarcat frumuseţea acestei creste eram în zona Godeanu-Retezatul Mic, cu câţiva ani în urmă, în tura de parcurgere a Carpaţilor Meridionali.

   Deasemeni creasta Oslei poate fi văzută hăt... tocmai din Podişul Mehedinţi, când ieşi din Baia de Aramă şi te îndrepţi spre Târgu-Jiu.

   Era de la sine înţeles că, la rândul ei, Oslea avea de oferit celui ce o străbate niste privelişti de zile mari.

   Şi iata că răbdarea întinsă pe mai bine de zece ani mi-a fost pe deplin răsplătită într-o frumoasă zi de iulie, lucru care mă face să cred cu convingere că şi ţie, cititorule, asteptarea îţi va fi răsplatită cu vârf şi îndesat de creasta Oslei, aceasta soră mai mică, dar mai frumoasă (totdeauna mezina fetelor de împărat e cea-mai-cea...) a Pietrei Craiului şi Vânturariţei.

 

   Cea mai lesnicioasă cale de acces până la creastă (nu i-aş zice şi cea mai lejeră) porneste din Valea Jiului de Vest.

   Noi am hotărât să parcurgem porţiunea de înălţime de la est la vest din considerentul ca e mai uşor de găsit intrarea în traseu de pe marginea drumului de pe Valea Jiului de Vest şi nu coborărea pe un pârâu ales la întâmpare din creastă.

   Am ales să pătrundem în masiv pe Valea Ursului.

   Nu că ne-ar fi frică de urs, dar aşa, pentru moralul trupei am zis ca numele văii vine de la nenea Vasile Ursu, paznic de vânătoare la Câmpuşel. Dacă se numea ,,Valea Turmelor de Urşi” mai era ceva...

   Din drumul asfaltat de pe Valea Jiului de Vest trecem podul şi mai privim odată în spate pentru a reţine locul de intrare în traseu.

 

 

   Imediat pe stânga drumului forestier găsim Cantonul Silvic Câmpuşel aflat acum într-un stadiu avansat de degradare.

   Băgăm de seamă că el nu se află cu faţa spre drum, ci spre munte. Pentru că aici n-au locuit ţaţe, ci bărbaţi adevăraţi, mereu cu ochii după crăpioare.

   Trebuie făcută deosebirea între această cladire mai veche şi Cabana de Vânatoare Câmpuşel, aflată ceva mai sus, la gura de varsare a Pârâului Jidanului.

 

 

   Se vede treaba că drumul forestier a urcat pe Valea Ursului cu foarte mulţi ani în urmă. Acum ultimele sale urme dispar repede sub pietrisul adus de ape şi sub vegetaţia crescută din abundenţă.

 

 

   În tura de azi am pornit în aceeaşi formula de patru în care vom mai evolua şi la alte ,,aparate” în zilele ce vor urma: Adriana Cepoiu, Alex Grigoraş (alex-sandrin), Edy Munteanu (edo) şi cu mine.

 

 

   După ploile de nopţile trecute pârâul e destul de umflat şi noi trebuie să-l sărim dintr-o parte în alta de mai multe ori.

 

 

   De cărare nici nu poate fi vorba... Ca să nu mai vorbim de marcaj.

   Totuşi în câteva rânduri am găsit benzi de plastic legate de crengile unor făguţi tineri, numai bune pentru a ne confirma direcţia bună de mers.

   De la bun început am bănuit că ele au fost puse în teren de Mugurel Motea (mugurel64). Amintesc aici că o serie de imagini ale locurilor pe unde aveam să mergem azi le-am găsit pe blogul Cristinei Stanciu (siriso21).

   La sfârşit de iulie şi după o noapte ploioasă frunzele mari de brusture (numit în zonă lipan) şi de urzică sunt ude şi doar jambierele impermeabile ne scapă de udeala şi pişcături.

   Ştiţi cum pişcă o urzică d-asta bătrână, uricioasă, cu sămânţă pe pielea udă?!...

 

 

   După mai bine de o oră de înotat prin bălăriile ude ieşim mai la lumină şi zarile încep să se deschidă spre Retezatul Mic.

 

 

   O cascadă formata chiar pe pragurile pe care se iese la golul subalpin.

 

 

   Desupra cascadei creasta începe să ni se înfăţişeze în toată măreţia ei.

   Pentru început optăm să urcăm pe cracul de munte din dreapta (interfluviul dintre cele două pârâiaşe ale cascadei), dar vedem ca cel din stânga e mai înalt şi promite că ne va conduce mai repede spre creastă.

   Şi mai spre capătul ei dinspre est, adica spre Coada Oslei.

 

 

   În spate se conturează tot mai clar creasta principală a Retezatului Mic, extremitatea sa vestică, la contactul cu Munţii Godeanu.

 

 

   Jocul nuanţelor de verde şi albastru, muntele în mijlocul verii, genul de fotografie care pe mine ma încânta cel mai mult.

 

 

   Panta e accentuată, luăm repede înălţime şi creasta zimţată se dezvăluie tot mai departe spre vest.

   Nori pufoşi se ridică dinspre sud, dar pe cât sunt de fotogenici aceşti cumulus, pe atât de repede se pot transforma într-o furtună cu descărcări electrice. Ceea ce n-ar fi de bine...

   Dar aici totul e atipic, chiar invers decât cele învăţate de mine până acum pe munte.

   Mai întâi în ceea ce priveşte configuraţia acestui munte: Oslea e mai prapastioasă înspre sud decât pe faţa nordică, invers decât ştim noi din Moraru, din Bucşoiu etc.

   Apoi aici faţa nordică e însorită în timp ce pe cea sudică se ridică nori de ploaie, invers decat se întâlneşte frecvent în Făgaraş, să zicem...

   Mai mult, într-o săptămâna petrecută pe Valea Jiului de Vest am constatat că dacă dimineţile sunt înnorate, după-amiezele sunt totdeauna însorite.

   Iar noi ştiam ca la munte totul se petrece invers...

   Asta e, fie şi-un lup mâncat de oaie!

 

 

   Ne ridicăm puţin deasupra lizierei pădurii şi identificăm în Retezatul Mic zonele prin care am urcat zilele trecute: Stănuleţii Mari în stânga, apoi Piatra Iorgovanului şi Căpăţâna Albelor mai spre dreapta.

 

 

   Mai sus totul devine egal cu sine şi ochiul face eforturi să se agaţe de o mica imperfecţiune a feţei de munte.

   Daca n-ar fi aceste nuanţe de verde ne-am putea lesne închipui că urcăm pe ceva dune de nisip prin Iordania ori Emirate...

 

 

   În spate, mai spre vest, desluşim desfăşurarea picioarelor de munte desprinse din culmea principală a Godeanului: Cracul Măneasa, Sturul, Gârdomanu, Galbenu... ce coboara până în valea seacă a Cernişoarei, dincolo de Pasul Jiu-Cerna.

 

 

   La nivelul pădurii faţa de munte e brăzdată de hăţaşe de oi ce duc spre stâna de pe piciorul acela mai prelung.

 

 

   Nori de vată transparentă se vălătucesc dincolo de creastă. Deocamdată totul se întâmpla dincolo...

   La noi soarele arde cu putere şi ne secătuieşte de ultimile forţe.

 

 

   Ajungem într-o zona cu lespezi mari de rocă cristalină.

   Ştim că Oslea e o creastă de calcare, dar noi mai urcăm o vreme pe holde întregi de grohotişuri mari, bine fixate, ce ne amintesc de Retezatul Mare, de circurile glaciare din Godeanu...

 

 

   Contrar aşteptărilor, pe colţanii ăştia încinşi de soare se înaintează mai uşor dacât pe iarba uscată.

 

 

   Din treimea superioară a pantei privirea poate zbura până dincolo de Şaua Scorota (cea cu jnepeniş), unde răsar, cam în nori, vârfurile Peleaga şi Păpuşa.

 

 

   Edy încurajează echipa prin bucuria unei victorii parţiale.

   Ca la o echipa ajunsa în semifinale...

 

 

 

   Ajungem aproape de Vârful Coada Oaslei 1899m alt. Şi privim spinarea cu solzi a Dragonului Verde.

 

 

   Facem o pauză aproape de vârf. În spate privim spinările greoaie ale Godeanului şi crestele mai pline de energie de relief ale Retezatului calcaros.

   În stânga-jos e gura Văii Ursu pe unde am răzbătut până la gol şi piciorul acesta de munte care ne-a săltat pâna în creastă.

 

 

   Ajungem în creasta Oslei şi vedem că pe versantul sudic vremea e cam aşa-şi-aşa...

   Un plai de munte coboară din Vârful Osliţa până în Şaua Nedeilor 1482m alt., apoi culmea munţilor Vâlcan urcă spre Vârful Nedeilor 1619m alt. (cel cu nor pe el) şi mai departe pâna în Vârful Arcanu 1760m alt

 

 

   Gura Văii Ursu. Firicelele de apă îşi au izvoarele mult mai sus, aproape sub creastă.

   Dealtfel pe întreaga creastă de peste 4km lungime am observat ca în orice moment se poate începe o retragere de urgenţă pe faţa nordică.

 

 

   Sa încercăm sa identificăm elementele de relief de pe creasta Retezatului Mic: de la stânga, Şaua Soarbele 1930m, Stănuleţii mari 2025m, Piatra Iorgovanului 2014m, (sub Piatra Iorgovanului se vede Muchia Iarului pe care am urcat noi ieri. Vom ajunge şi acolo într-un alt jurnal.)

   La dreapta Pietrei Iorgovanului e Şaua Găuroane şi pereţii de calcar spălat ai Găuroanelor. Apoi Stănuleţii Mici 1930m, Vârful Albele 2013m şi platoul Balboroşi 1870m, cel de deasupra pâlniei largi în care se cuibăreşte Stâna Scorota.

   Jos, în stânga, pe Valea Jiului de Vest se ghiceşte poiana cu locuri de cort de peste drum de Cabana de Vânătoare Câmpuşel.

 

 

   Înaintăm pe creastă şi vedem oile de pe faţa foarte înclinată a Osliţei.

   În planurile doi şi trei vârfurile Piule 2081m, cel mai înalt din Retezatul calcaros şi Peleaga 2509m, cel mai înalt din Retezatul Mare.

 

 

   Creasta Oslei e materializată de capetele stratelor calcaroase întoarse aici până aproape de verticală.

   Ea este însoţită pe toată lungimea de marcajul bandă roşie.

   Acest marcaj ar putea induce ideea că ne aflăm pe creasta principală a Carpaţilor.

   Dar nu, ţinând cont că apele Jiului de Vest se scurg în cele din urma spre sud, înseamnă că acea cumpănă de ape care materializează geografic creasta Carpaţilor trece din Godeanu pe o bucată din Retezatul Mic, apoi prin Şaua Plaiului Mic, Vârful Custura, Lazăru, Munţii Tulişa etc.

   Totuşi până în anul 1918 chiar pe aici, pe creasta Oslei , trecea graniţa dintre România şi Imperiul Austro-Ungar, în prezent limita judeţelor Gorj şi Hunedoara.

 

   Când ajung în creastă caut mereu să văd locurile pe unde trecea vechea graniţă.

   Ca un bătrân de la munte ce mai trece din când în când pe la fâneaţă să vadă dacă nu cumva vecinul a mutat spre el ,,ciufele”, acele beţe înfipte în iarbă şi care marchează hotarul dintre haturi, importante mai ales când cositorii tocmiţi se apucă de treabă şi intră primii în brazdă.

 

 

   Deliciul acestei ture e dat de faptul că, fără a fi dificilă, Oslea asta e deosebit de spectaculoasă şi aeriană până la Dumnezeu...

 

 

   Urcăm şi coborâm dinţii de fierăstrău ai crestei.

   Cu gândul aiurea...

   Nu sunt un ins revendicativ. Când trec strada nu fac caz că am prioritate pe zebră.

   Nu strig că oamenii politici au furat bogăţiile ţării mele. Mi-e clar că un bun e al aceluia care poate hotărî ce să facă cu el.

   Bun, e ţara lor, dar doar în acte, căci ei se pierd în traficul oraşelor aglomerate şi în sălile de şedinţe simt doar adierea aerului condiţionat.

   Să se ocupe ei de treburile ţarii şi să fiu eu acela care să mă bucur de frumuseţile ei!...

   Un vecin mai în vârsta are o căţeluşă superjucăuşă. Alerg cu ea prin parc, o tăvălesc prin iarbă, o hârjonesc.

   Cu toate ca bătrânul o îngrijeşte ca pe un copil, se pare ca pe mine mă iubeşte mai mult.

   Diferenţa dintre soţ şi amant.

 

   Să-mi fie iertată comparaţia total nepotrivită la care am ajuns!

   Când ajungeţi pe creastă mai verificaţi ,,ciufele”, căci vecinul adulmecă hulpav parfumul florilor din fâneaţa noastră!

 

 

   Fără a mai ţine seama de potecă ori marcaj noi ţinem pe sus creasta colţoasă.

 

 

   La fiecare dinte mai înalt vedem că partea sudică e mai stâncoasă.

   Aici, la nivelul norilor, paşii par doar un preludiu la iminentul zbor...

   Cum spunea un eseist: ,,Rugaţi-vă să nu vă crească aripi!”

   Nu de alta, dar aici zborul ţi-ar fura un alt mare vis al omului, acela de a păşi pe cele mai înalte creste...

 

 

   Suntem într-o zonă mai joasă a crestei şi vedem că mai trebuie să şi urcam...

 

 

   Pierduţi printre ,,munţii” înălţaţi dealungul crestei.

 

 

   Coborâşurile sunt scurte, dar n-avem timp sa fim dezamăgiţi, căci ne aşteapta un alt vârf intermediar.

 

 

   Muntele Oslea îşi trimite picioare lungi până spre Scocul Jiului de Vest.

   Sunt variante de coborâre înşelătoare, căci ajunşi deasupra drumului de pe vale poţi avea surpriza să te trezeşti deasupra unui perete de 150-200m înălţime.

 

 

   Steiuri de calcare verticale.

 

 

   Aici nu trebuie sa rezolvi dificultăţile traseului, ci sa le cauţi cu tot dinadinsul.

   Alegem de fiecare dată varianta cea mai colţoasă.

 

 

   O privire în spate. Peisaj asemănător cu Urechile Iepurelui din Făgăraş, de deasupra Lacului Urlea.

 

   Atac frontal la un alt vârf intermediar.

 

 

   De sub vârf avem o imagine de ansamblu a segmentului de creastă parcurs până aici.

   În dreapta se vede plaiul ce coboară spre Şaua Nedeilor.

 

 

   Ce bine că mai continuă! Am vrea să ţinem creasta până hăt... la Herculane!

 

 

   Lustruită de ape, de gheţuri şi de viscole, aici creasta ajunge să se asemene cu un vechi drum roman...

 

 

   Spre sud o stână stă agăţată pe interfluviul dintre pâraiele de formare a Râului Bistriţa.

   E vorba de Bistriţa olteană, alta decât cea de la Vatra Dornei.

   Toponimul vine din limba slavă si denumeşte o ,,apă repede”, un ,,râu vijelios”.

 

 

   Prin cotloanele de dinainte de Vârful Oslea.

 

 

   Într-o şa mai largă facem o pauză. De fiecare dată pauzele acestea le-am folosit pentru fotografiat şi pentru recunoaşterea munţilor pe care îi vedem înspre toate zările.

   De mâncat şi de băut vom avea tot timpul când vom ajunge în vale...

   Încă un sfert de ceas până pe Vârful Oslea şi de acolo estimăm că mai facem încă o jumătate de oră pâna la capătul crestei, pe Vărful Peştişanu.

 

 

   Ajungem pe Vârful Oslea 1945m şi observăm că numai deasupra noastră e o fereastră de cer senin. În spate creasta e deja umbrita de nori.

   Poza de vârf cu Edy, Alex şi Adriana.

 

 

   De pe vârf se vede clar că până pe Peştişanu mai avem încă un act din acest balet aerian.

   Cum spunea regretatul Pitiş: ,,Ţine minte, sfârşitul nu-i aici!”

 

 

   Partea estica a Retezatului Mic, cu pâlnia largă a Scorotei si vârfurile Piule şi Pleşa.

 

 

   Privind creasta dintr-o astfel de perspectivă vedem că pâna la capat vom avea doar de coborât.

 

 

   Încă de pe Vârful Oslea am observat că dinspre Peştişanu vine spre noi un cioban însoţit de patru câini.

   Trage tare ca nu cumva să ne rateze când noi vom face dreapta spre Plaiul Şarba.

   Vine într-un suflet şi ne cere o ţigară. Ce mică e probabilitatea să găseşti aşa ceva în munţii ăştia nesfârşiţi!

   Bineînţeles că n-avem. Parcă şi câinele e dezamăgit...

 

 

   Mai jos trecem pe lângă o turmă de oi întinse pe jos pentru odihna de prânz.

   Pentru somnul acela de frumuseţe...

   Câinii nici nu ne bagă în seamă, fiind doar ochi şi urechi la mica bârfă a ciobanilor.

 

 

   Coborâm de pe creasta Oslei şi ajungem lin în Şaua La Suliţi.

   Denumirea locului îmi reaminteşte de Iovan Iorgovan. Auzi tu, să găsească el metoda de a ucide balaurul, adică să-i tragă câte o săgeată în fiecare ochi, şi să nu-i ajungă săgeţile doar cu una... Să rămână fără muniţie, adică pana prostului... Mare tăntălău!...

 

   Spre Godeanu abia distingem pereţii verticali din circurile glaciare de sub Scărisoara şi Gârdomanu.

 

 

   O ultimă privire spre creastă.

 

 

   Ne apropiem tot mai mult de Munţii Godeanu.

   În stânga al doilea vârf e Godeanu 2230, iar în centrul fotografiei identificăm Piatra Scărişoarei 2245m.

 

 

   Spre stânga se adânceste Valea Motrului Sec. Se vede bine Piatra Mare a Cloşanilor 1421m, iar în colţul din dreapta-sus ghicim Vârful lui Stan 1460m, cel mai înalt din şirul Munţilor Mehedinţi.

 

 

   Din Plaiul Şarba, pe care ne aflăm noi acum, se desprinde în stânga (vest) culmea Mormântul Ţiganului-Turcineasa 1518m, care face legatura cu creasta Munţilor Mehedinţi.

 

 

   Se pare că un treseu turistic ceva mai lung ajunge pe Oslea după ce a pornit tocmai de la Mânăstirea Tismana.

 

 

   Pe aici am făcut pauza de masă.

   Coborâm pe un soare călduţ pe drumul pastoral de pe Plaiul Şarba.

   În faţă avem o deschidere amplă spre Valea Soarbele, limita dintre cristalinul Godeanului şi calcarele Retezatului Mic. Locuri ce vor fi descrise în urmatorul jurnal.

 

 

   Încântaţi de peisaje, am zis ca aceasta coborâre pe Plaiul Şarba e unul dintre cele mai frumoase locuri din Carpaţii româneşti.

 

 

Coborâm având permanent în faţa ochilor steiurile şi cotloanele Retezatului Mic, locuri prin care am umblat aproape o săptămână şi de unde poate ca voi mai reveni cu câteva jurnale.

 

 

   Ciuceava Mare 1461m.

   Pornita de sub Plaiul Mănesei, Valea Cernişoarei e străjuită de o parte şi de cealaltă de astfel de lame de calcar ce poartă aici, înainte de izvoare, numele de ciuceve, iar mai jos de Cerna-Sat numele de geanţuri.

   Aici ciucevele formează chei înguste, majoritatea seci, iar în pereţii lor se deschid câteva guri de peşteri, dintre care unele pot fi străbătute cu usurinţă.

   Se afirmă ca aceste locuri, până spre Lacul Iovanu, ar fi printre cele mai sălbatice, mai frumose şi mai puţin atinse de om, zone din munţii noştri, motiv pentru care a fost oprit proiectul de modernizare a şoselei alpine Jui-Cerna, chiar aici, înainte de a pătrunde în Parcul Naţional Domogled-Valea Cernei.

 

 

   Strabatem umbra unei branişti de pădure bătrână şi ieşim la drum chiar in Pasul Jiu-Cerna, la 1330m altitudine.

 

 

   În pas întâlnim localnicul care ne-a ajutat în prima zi să găsim intrarea în valea Soarbele.

 

 

   Din pas prindem drumul spre Valea Jiului de Vest pentru a ne întoarce la maşina lăsată lângă Cantonul Silvic Câmpuşel.

 

 

 

,,Unde sunt ai noştri fraţi

   Toţi voinici ca brazii-nalţi.”

 

 

   Pe mâine, când vom urca spre izvoarele Jiului de Vest însoţiţi tot de o baladă-rock!

 

  

  

 

 

 

  

 

  

Vineri, 5 august 2011 - 18:19 
Afisari: 12,700 


gigicepoiu