Muntii Siriu - Trenduri Montane (Muntii Siriu)

Anul 2011, ziua 5,6 şi 7 din luna a 8-a

---

Obiectiv:

Lacul Vulturilor şi Cimitirul eroilor din Tabla Buţii

---

Traseu:

Sâmbătă: Crasna – Drum forestier Crasna Urlătoare (TA) – Poarta Vânturilor (BR) – Lacul Vulturilor (PR) – Poarta Vânturilor – drumul forestier ce duce spre Stearpa – Intersecţie drum forestier capăt lac Morcovoaia – campare pe muchia Bradului (≈8h30’);

Duminică: campare pe muchia Bradului (până la ieşire în vârf, nemarcat) – Vf . Tătăruţ – Vf. Tătarul Mare – Tabla Buţii – Cimitirul Eroilor – Tabla Buţii – Pasul Boncuţa (BR) – Vama Buzăului (≈8h30’ – timpul este până în podul solid din lemn);

---

Participanţi:

Doina (doina68), Dan (dan.popa), Ciprian Popa, Ionuţ (ionusava), Emilia şi Nicuşor Ciocănel (Nelson), Costi (cos21pa), Florin (florinbv), Radu (pufyus), Edi (edo) şi Alex (alex_sandrin)

---

În fiecare domeniu există un trend. Nu trec lunile anului cum trec valurile modei. Dacă ar fi să mă iau după toate mondenităţile aş realiza că hainele ce le-am cumpărat azi dimineaţă până la orele serii deja sunt demodate. Ce nebunie! Să îmi fie ruşine într-o beznă totală cu hainele ce le port. Mă întreb, oare există şi în munţi vreun trend? Se poartă vreun munte? Există vreo tendinţă în materie de munte? Este necesar să existe un “targhet” de trasee şi de vârfuri cucerite? Dar de rătăciri? Ar fi interesant să cunosc tendinţele, să ştiu ce pot face ca să fiu liniştit pe urmă că am fost în pas cu moda măcar pentru o zi. Sau poate că nu; pentru că aş fi la fel de alb ca restul oilor din turmă.

În contradicţie cu anul trecut când o bună parte din lunile verii au fost inundate de ape învolburate, anul acesta din fericire pentru iubitorii de trasee montane, am fost inundaţi de mult soare, pretext îndeajuns de bun pentru fiecare sfârşit de saptămână să ne vânturăm pe undeva. Moda acestei veri a fost bogată şi diversificată în „targheturi”, unul din ele fiind Siriul. Traseul propus de Edi a fost agreat de un număr mărişor de participanţi, de la moldoveni până la ardeleni. 

Am plecat de vineri după servici cu gândul de a ne răcori cu o zi în plus lângă apa Siriului. Edi după ce ne-a debarcat pe mine, Nelson şi Emilia în apropierea podeţului ce trebuie urmat spre cabana Valea Neagră, s-a îndreptat spre Vama Buzăului unde avea să-i recupereze pe ardelenii noştri Costi, Florin şi Radu care lăsară maşina acolo pentru ieşirea de duminică din traseu, aşa cum stabilisem.Seara la focul de tabără ne-am adunat cu toţii, povestind fiecare pe unde a mai umblat. În această formaţie nu ne-am întâlnit de multişor, aşa că orele dimineţii nu au întârziat să apară.

Sâmbătă, la orele 9 echipa se întregeşte cu noi membri Dan, Doina, Ciprian şi Ionuţ.

În formaţie completă pornim spre Crasna pentru a urma traseul marcat cu triunghi albastru. Înaintăm cu maşinile până în preajma podului ce face legătura cu drumul forestier Crasna Urlătoare pe care aveam să îl urmăm în continuare pe jos.

Pădurea de foioase străluceşte în razele soarelui de atâta verde. Ciripitul păsărelilor amplifică starea de linişte pe care o capeţi cu fiecare pas înaintat, eliberându-te de tot ce înseamnă stres cotidian. Mi se pare că pădurea este plină de remedii naturale asupra sănătăţii omului. De când merg constant pe munte sistemul imunitar pare-se că rezistă mai bine. Nu degeaba se spune că mişcarea înseamnă sănătate. Idei ce vin în contradiţie atunci când eşti în drum spre serviciu şi inspiri aerul expirat al unui om bolnav... :( 

Urcăm agale luând uşor în altitudine. Ce simplu este acuma, când mă gandesc că în primăvara aceasta după o ninsoare puternică abia înaintam pe aici. Cu greu ne făceam loc printre nămeţi să ne ducem la bun sfârşit obiectivul lacul Vulturilor care avea să rămână pentru altă dată. Atuncea, după 4 ore de mers prin nămeţi abia am reuşit să ieşim în gol alpin. Acum boierim pe potecile din pădurea de foioase. 

În două ore ajungem în gol alpin şi vom înainta pe marcajul cu bandă roşie ce ne îndrumă spre „Poarta Vânturilor” mai întâi trecând pe lângă o stână în plină activitate.

Din „Poarta Vânturilor” urmăm marcajul cu punct roşu spre lac.Acum, acest loc este marcat cu o cruce mare cărată prin ploaie şi nămol de cei de la jandarmeria montană. Povesteau ei odată că îşi făceau griji de sărmanul popă cum o să îl aducă sus pe munte să sfinţească locul. Aveau să aibă o surpriză, că preotul era mai echipat ca toţi ceilalţi. Era om trecut prin armată, aducând alinare sufletească militarilor români din Afganistan.

Grupul se răsfiră în preajma lacului. Asta nu din cauza vulturilor ci fiecare alege calea cea mai uşoară de acces.

În trei ore de la plecare am ajuns la marginea lacului.

Ne odihnim, ospătăm, admirăm împrejurmile, iar după ce vine Costi cu apa de la izvor facem poza de grup şi ne punem la drum. Mai este mult de mers. Se anunţă în continuare o zi lungă. Seara am constatat că a fost o zi foarte lungă...

În dreptul crucii din poarta vânturilor, râmân puţin în urmă, pretext de a schimba câteva cuvinte cu un alt călător pe munte întâlnit acolo, ce a locuit cu mine în bloc acum mai bine de 13 ani. Ce au mai trecut anii, cu greu ne-am recunoscut. Nu e singura persoană pe care o revăd după mulţi ani tot pe munte...

Îmi ajung din urmă prietenii, staţionau. Se pare că alţii aveau prioritate de trecere.

În golul alpin din poiana în care am venit din Crasna suntem puţin răsfiraţi. Urmăm la întâmplare o potecă bine conturată lăsând în urmă rămăşiţele unei stâni părăsite. Luaţi de val şi de discuţii cât şi de încrederea avută în noi menţinem drumul forestier ce ne conduce pe platourile alpine ale Siriului.

Ne dăm seama că ceva nu este în regulă întrucât nu găsim marcaje dar în greşeala noastră în loc să ne întoarcem la ultimul marcaj întâlnit, ne continuăm drumul spre dreapta ce devine pietruit. Aveam senzaţia că dacă îl vom urma vom tăia din traseu pe de-a dreptul ieşind până la urmă în marcaj. Nu a fost aşa cum am gândit.

E drept că drumul forestier mergea mult spre dreapta având tendinţa că vom ieşi bine, în schimb drumul cobora şi tot cobora. Eram pe drumul de retragere al armatei române din primul război mondial. Drum lat, făcut cu cap ce a rezistat şi până acum.

Ne-am încăpăţânat să mergem mai departe până am ieşit la intersecţie de drumuri în dreptul unui pod betonat. De aici am schimbat direcţia şi am hotărât să urcăm pe noul drum forestier de lângă coada lacului Morcovoia, aşa cum scria şi pe panou.

Ehhh păi ia spuneţi voi, când aş mai fi avut eu ocazia de a face poză cu lacul Morcovoia ? :)

Drumul forestier este accidentat, se intersectează cu multe drumuri de TAF, ocolim multe bălţi, alteori mergem prin pădure că drumul este distrus de torenţi. Ne-a cam sărit entuziasmul din cap. Eram conştienţi că nu vom ajunge în seara asta pe marcaj. Culmea, nu era deranjat nimeni de acest aspect ci doar de ziua obositoare de la atâta mers.

Acum după ceva zile bune de când ne-am întors din tură am găsit chiar un jurnal de călătorie scris din aceste locuri, pe un sait de motociclism. Ceea ce nouă ni se părea un coşmar să înaintăm prin mocirle, motocicliştilor le era mai mare dragul, ba chiar recomandau traseul şi altora. :)

Într-un final campăm.

Vremurile istorice de mult apuse ale invadatorilor au revenit de actualitate. Nu aducem în discuţie popoarele migratoare ce tot vin din Asia ci este vorba doar de noi, autoproclamaţii invadatori locali. Aşa am putea fi consideraţi. Am năvălit peste hotare necunoscute nouă. Ne-am îngrămădit corturile la margine de drum, că în altă parte loc nu era în mijlocul sălbăticiei. Ne-am organizat tribul în preajma unei surse de apă. Mi se pare normal. Şi năvălitorii când veneau căutau cel mai bun loc de a se stabili, chiar dacă deseori erau doar în tranzit. :)

Pe urmă am adunat lemne de foc să ne facem simţită prezenţa şi să ne preparăm hrana. Din păcate noi nu am vânat nimic, dar dacă insistam puţin cred că aş fi prins ceva şoareci. Strămoşii noştri nu făceau nazuri la mâncare, noi de ce ar fi trebuit să facem? Mănânci ce prinzi! :) Concluziile zilei de astăzi au fost trase sub cerul înstelat, în jurul focului făcut în mijlocul drumului, fiecare dându-şi cu părerea, multumiţi cu toţii de ziua foarte aventuroasă, iar apoi toată lumea la somn.

A doua zi ne trezim de dimineaţă. Echiparea se face ca la armată, toţi eram dornici să ieşim din necunoscut. Ce am coborât ieri trebuia să urcăm astăzi.

Forestierul după aproape o oră se pierde în urcare. Pe unde era drum acum sunt puieţi plantaţi. Urcăm din ce în ce mai abrupt. Parcă nu mai ieşeam la capăt din pădurea tânără de foioase. În urma noastră observăm valea ce se conturează tot mai bine pe care am urmato iar în depărtare deja începe să se cunoască creasta munţilor Tătaru.

Într-un final pierdem orice urmă de drum; din fericire se termină şi pădurea deasă. De aici mă duc direct către o culme ce mă motiva că dincolo aş putea găsi ceea ce am pierdut. A dat Domnul! Pe partea cealaltă era traseul nostru de creastă care la nici 50 de metri avea să iasă în golul alpin al munţilor Tătaru.

Prin urmare în cazul în care nu doriţi să urmaţi marcajul cu bandă roşie prin pădure, cine ştie, posibil din cauza răului de înălţime, atunci puteţi apela cu încredere la traseul de ocolire de numai 5 ore urmat de noi. :)De aici totul este o joacă. Ne bucurăm de ceea ce ne este dat să vadă ochii.

Urmăm fără mari griji culmea munţilor Tătaru.

La un moment dat suntem atacaţi de câini. Ciobanii care îşi mânau oile nu au intervenit deloc sau nu îndeajuns cât să îşi potolească câinii. Am avut mari bătăi de cap cu ei, dacă nu eram unul lângă altul grupaţi în mod sigur ne capsau sub ochii ciobanilor.

Intuim din timp că suntem aproape de locul Tabla Buţii. Colbul lăsat în urmă de maşinile de teren înalţă nori de praf spre cer. La intersecţie cu drumul ce coboară spre Vama Buzăului din Tabla Buţii oprim o maşină. Trebuia cineva să ne ia şi la mişto. Edi se tocmise cu el să coboare cineva dintre noi să recupereze maşina, doar că respectivul s-a făcut că trage maşina mai bine cât ne pregăteam, să nu stea în rampă şi dus a fost...

Deznădăjduiţi şi iritaţi de mârlănia oamenilor de a te lăsa în mijlocul pustieţii, ne împărţim în 3 echipe. Dan, Edi, Florin şi Radu coboară după maşină, trăgând speranţă că vor mai găsi în drum care să îi mai scutească din distanţă. Eu, Ciprian, Costi, Nelson cu soţia aveam să mergem la cimitirul eroilor de la Tabla Buţii iar Doina şi Ionuţ aveau să râmână paznici peste rucsaci.

La cimitirul eroilor cu o zi înainte se cinstise memoria celor căzuţi în lupte şi bineînţeles ca la orice cinste verdele dimprejurul cimitirului nu prea mai ieşea deloc în evidenţă din cauza gunoaielor rămase. Ca la români, domnule, ca la români!

Lăsăm în urmă eroii noştrii să se odihnească în pace şi ne întoarcem la rucsaci. Punem şi mâncăm câte ceva după care ne pornim la vale.Trecem de pasul Boncuţa şi menţinem drumul forestier spre Vama Buzăului. Soarele arde puternic, ne mişcăm tot mai lent. Ne odihnim din când în când la umbra unui copac, privit de noi ca o oază salvatoare. Deja sunt invidios pe porcii întâlniţi în cale ce se zbenguiau de zor într-o baltă de nămol.

Într-un sfârşit ajungem la un pod din lemne unde faţa lui Florin luase forma izoprenului pe care dormea. Ne spunea că pe drum au găsit o maşină şi l-au urcat pe Radu în ea să poată veni pe urmă după ei. Planul era ca uns doar ca respectiva persoană de la un podeţ ce i s-a părut lui mai şubred nu a vrut să mai meargă în continuare, aşa că Radu a fost nevoit să continue încă 9 kilometri pe jos.Cât timp i-am aşteptat să recupereze maşinile din drumul forestier de la Crasna ne-am alintat picioarele în apa rece a râului iar pe urmă ne-am întins ca mâţele la soare. Tare bine a mai fost!

Când soarele începe să prindă o umbră de roşeată de apus, şoferii noştri se întorc cu maşinile iar în Vama Buzăului ne vom strânge mâinile, îndreptându-ne pe urmă spre casă.

A fost o tură cu surprize, plină de optimism şi aventură, din care am avut de învăţat ca pe viitor să fim ceva mai atenţi şi să nu mai perseverăm în greşeli. Se mai întâmplă, oameni suntem. De astă dată, din fericire a ieşit bine şi am fost în trend cu moda bălăuritului prin pădure... :)

Vă mulţumesc pentru bunăvoinţa de a citi şi privi cele expuse de mine.

Să auzim numai de bine.

Miercuri, 12 octombrie 2011 - 15:03 
Afisari: 3,725 


alex_sandrin..