Muntii Postavaru: Drumul Serpilor (Muntii Postavarul)

   Vârful Postăvarului e unul din locurile clasice ale Carpaţilor româneşti, la fel de bine cunoscut ca şi platforma Crucii Eroilor din Caraiman, Pietrele Doamnei din Rarău, ori Vârful Toaca din Ceahlău.

   Sunt foarte mulţi care au urcat colţanii aceia de calcar, şlefuiţi pâna la perfecţiunea unor lucrări de-ale lui Brâncuşi şi asta pentru că accesul în apropierea vârfului e înlesnit, vara şi iarna, de traseele a două telecabine.

   Pe marginea versantului estic un indicator turistic îndeamnă la o coborâre spre Valea Timişului, dar nu reuşeşte decât să producă un fior pe şira spinării: acolo jos e mai mult văzduh decât cărare şi se pare a fi doar tărâmul păsărilor...

   ...Cu toate că poteca se numeşte Drumul Şerpilor.

 

   Gândit ca un traseu de cucerire a muntelui, Drumul Şerpilor, cu o diferenţă de nivel de aproape 1300m, poate fi un lucru ispititor pentru cine vrea să se pună la încercare.

   În mare parte traseul e vizibil chiar din Predeal şi stau cu ochii pe el de câţiva ani buni. Doar că timpul avea destulă răbdare şi nu-i venise încă vremea...

 

   Povestea începe frumos, cu halebardierii de la Cetatea Râşnov coborâţi şi ei, ca oamenii, la o bere, la terasa de lângă drumul spre Poiană.

   E ora două a amiezii şi nicigând de ploile prognozate. Dimpotrivă, deasupra Postăvarului sclipeşte un cer albastru, ispititor.

 

   Rugăm pe Lucian să ne repeadă până la telecabina din Poiana Braşov. Aici zgomotul soneriei de la staţia de îmbarcare ne face să urcăm scările în fugă.

   Uşa se închide în spatele nostru şi însoţitorul trage siguranţa.

    Linişte...

   Apoi începem să-l descoasem pe omul de pe scaunul înalt ce pare că se plictiseşte. Aflăm că lucrările de la jumătatea pârtiilor sunt efectuate în vederea realizării unui bazin cu apă provenită dintr-un mic pârâiaş, apă ce ar fi folosită iarna la producerea zăpezii artificiale.

   Apoi ne arată acoperişul de tabla al unui adăpost din Poiana Ruia, unde se nevoieşte un pusnic.

   Discuţia a continuat cu alţi pasageri, mie înfundându-mi-se urechile, ca doar veneam din străfundurile unei peşteri.

 

   Urcăm pe Vârful Postăvaru 1799m alt. pentru fotografiile de complezenţă şi pentru a începe coborârea din cel mai înalt punct al muntelui.

 

 

   E o vreme deosebit de frumoasă pe vârf, doar un vânticel îngăduitor şuieră prin iarba de dincolo de balustrada metalică.

   Privim spre versantul pe unde ne vom afla cărarea. Încă doi paşi şi pintenul de calcar rămâne mai în stânga.

   Văd jos, mult mai jos, un erete zburând la punct fix cu bătăi rapide din aripi, urrmarind, cu siguranţă, un şoricel.

   Nu e la îndemâna oricui să vadă păsările cerului de deasupra...

 

 

   Spre dreapta vedem Valea Timişului cu Poiana lui Manole, cea pe deasupra căreia trenul face serpentina aia mare, cu tuneluri.

   Mai sus e Predealul, cu pârtiile de pe Clăbucet.

 

 

   Drept în faţă e sora mai mare a Postăvarului: Piatra Mare 1844m alt.

   Mâine vom fi acolo...

 

 

   Spre nord-est distingem Dâmbul Morii, oraşul Săcele şi, mai în spate, Valea Tarlungului, cu localitatea Tarlungeni, aflată la poalele ultimilor contraforţi nordici ai Ciucaşului.

 

 

   La coborârea de pe stâncăriile vârfului ne întâlnim cu un grup de copii.

   Mai în spatele grupului se vede treaba că unei domnişorele i se facuse rău de la înălţime, ori de la poziţia mai aeriană a locurilor şi era crispată, gata-gata să inoade în bărbie două lacrimi...

   Doi voinici, cu nimic mai răsăriţi decât ea, o sprijineau şi o încurajau...

   Şi toată scena se petrece în ungureşte.

   Nimic mai frumos pe lumea asta decât doi-trei puşti care merg, pe faleza Dunării, să zicem, merg cu spatele nescăpând-o din ochi şi răsfăţând-o cum pot pe unica prinţesă a inimilor lor...

 

   Revenim la realitatea dură.

   De aici începe adevărata noastră distracţie.

 

 

   Suntem în şaua înierbată dintre vârf şi staţia meteo, aflată la 1774m altitudine.

   Cu siguranţă că indicatorul a fost citit de catre mulţi, în schimb poteca nu pare a fi circulată deloc.

 

 

   Când cobori o potecă mai priporoasă începutul pare a fi mai greu.

   Ca marea diferenţă de senzaţii dintre un rapel şi o căţărare de jos în sus.

   Noi avem noroc şi poteca ne poartă mai întâi printr-o pădure de molizi.

 

 

   În scurt timp depăşim partea de sus a unui culoar de avalanşă.

   Ne folosim puternic de beţe pentru că poteca are aici sus unele porţiuni cu zăpadă îngheţată.

 

 

   Pierdem rapid altitudine pe serpentinele strânse din pădure.

   Poate ca locul acesta a dat şi numele traseului: Drumul Şerpilor.

   Mai jos ieşim la lumină în Poiana Stânii din Postăvaru, la o altitudine medie de vreo 1600m.

 

 

   Alte serpentine prin iarbă şi ajungem la marginea de jos a poienii.

   Gata, se pare ca drumul se închide aici... Să vedem pe unde o mai luăm acum. Am ajuns la marginea prăpastiei şi noi mai avem încă 1000m de coborât...

 

 

   Găsim marcajul pe un molid de mai jos. Poteca e greu de urmarit. Traversează poiana spre stânga şi se afundă din nou în padure.

 

 

   Ne-am dus mult spre stânga (nord) şi traversăm (de data asta pe la bază) un alt culoar de avalanşă. Iarna nu prea e de mers pe aici.

 

 

   E valea care se lasă direct de sub vârful stâncos al Postăvarului. Vedem sus oameni aplecaţi peste balustradă.

 

 

   Valea văzută până sus. Se pare că e obârşia Vaii Lăpiaşului de Jos.

 

 

   Poiana Stânii din Postăvaru şi văile de abrupt sunt parfumate de tufe de liliac sălbatic.

 

 

   Alte serpentine ale potecii se desfăşoară prin pădure. Vorbim tare şi fluierăm pentru a atenţiona urşii că suntem şi noi prin zonă, foarte hotărâţi să coborâm muntele.

   Ajungem într-o altă poiană şi locurile par că se mai domolesc.

   Asta pentru moment, căci suntem încă la o altitudine foarte mare.

 

 

   De potecă nu prea poate fi vorba pe acest Drum al Şerpilor şi asta pe întreg traseul, în schimb marcajul este foarte bun, aplicat destul de recent şi te scoate din încurcătură exact atunci când ai mai mare nevoie.

   Ma gândesc la indicatorul de sus pe care scria: ,,Mergeţi doar pe poteci marcate”. Bine, dar aici nici nu există poteci nemarcate...

 

 

   Gasim alt indicator şi descoperim că am coborât cam o oră. Oare unde mai ,,încap” alte două ore şi jumatate pe faţa asta de munte?!

   Noroc cu rucsacii noştri foarte uşori.

 

 

   Un vechi foişor de vânatoare pentru observarea mişcărilor animalelor în poiana văzuta de noi de mai sus.

 

 

   Din a doua poiană facem din nou stânga (nord) şi aspectul de abrupt al traseului ia sfârşit. Intrăm într-o pădure de fag.

   Nu ne mai aşteptăm să găsim urme de oameni pe potecă, în schimb ne bucurăm să descoperim că nici urme de urs nu sunt deloc. În câteva rânduri am văzut mai multe urme proaspete de cerb.

   Marcajul bun dă un sentiment permanent de siguranţă.

 

 

   Prin padurea de fag de pe interfluviul dintre Valea Dragă (nord) şi Valea Postăvarului (sud).

 

 

   Un timp tura devine mai lejeră, se transformă în plimbare şi noi avem răgazul de a asculta cântecele pădurii.

 

 

   Apoi culmea se îngustează şi traseul ne trimite pe o faţă nordică înclinată, cu alta serie de serpentine strânse.

 

 

   Mai jos nu ajungem pe firul văii, aşa cum ne aşteptam, ci intrăm tot pe o culme îngustă, dar bine împadurită.

   Schema asta culme îngustă-faţă nordică se va mai repeta de încă vreo 10-12 ori.

 

 

   Mai jos prindem din urmă doi braşoveni plecaţi dupa bureţi de copac, bureţi pastrăv şi negrişori.

 

 

   După ce am coborât Drumul Şerpilor ne-am dat seama ce inspiraţi am fost că nu am făcut acest traseu la urcare.

   Incredibil, această jumatate inferioară e mult mai tare, mai abruptă şi mai prăpastioasă decât partea de sus. Chiar dacă se coboară permanent prin pădure.

 

 

   Pe vreo 2-3 sectoare creasta asta împădurită e deosebit de abruptă, îngusta şi cu praguri bolovănoase.

   Cu genunchii încinşi la roşu, gata să se autoaprindă, caut prin memorie un alt traseu împădurit e care să-l compar cu acesta...

 

 

   Indicaţiile din ghiduri conform cărora traseul s-ar desfăşura în bună parte pe firul Văii Draga sunt doar o poveste veche...

   De pe ultima muchie îngustă şi abruptă aterizăm direct pe platforma unui zid de sprijin care se ridica deacurmezişil Văii Draga.

   Parcă nici nu mai ştim să păşim pe loc drept. Margem aşa, hâiţi, într-o parte...

 

 

   Pe partea stângă a văii prindem un drum forestier pierdut în marea de verdeaţă.

 

 

   Observăm că am ieşit în DN1 în dreptul staţiei Petrom de dinsus de Timişul de Jos.

 

 

   Şi mai observăm ca pe sub noi, dincolo de lianele curpenilor, tocmai trece personalul care a oprit, cu siguranţă şi în halta Timişul de Jos.

   Cu un sfert de ora dacă ajungeam mi repede...

   Pâna la gară ţinem drumul de sub poala pădurii.

 

 

   Cu rucsacii uşori şi aproape fără să facem pauze, am depăşit timpul de 3,5h cam cu un sfert de oră.

 

   Am aşteptat în zadar, dar cu răbdare şi încăpăţânare, o oră şi jumătate să gasim o ocazie, o cursă de seară, ceva, pâna la Predeal.

   N-a oprit nimic şi în cele din urmă am sunat la Lucian să vină cu maşina să ne recupereze.

Sâmbătă, 11 iunie 2011 - 18:23 
Afisari: 7,388 


gigicepoiu