Muntii Pirin(3): Creasta Sudica (Muntii -- Munti din afara Romaniei --)

   Într-o vreme un înțelept a fost întrebat: ,,Ce-ai face întâi și întâi dacă ți s-ar oferi sarcina conducerii?”

   Acesta a răspuns: ,,Esențial e să numești corect lucrurile. Dacă denumirile nu sunt corecte, cuvintele nu se mai potrivesc. Dacă cuvintele nu se mai potrivesc, treburile încep să meargă prost. Dacă treburile merg prost, nu mai înfloresc muzica, mintea și sufletul.”

 

   Se spune că într-o echipă bine sudată cuvintele ajung să nu-și mai afle rostul, că oamenii se pot înțelege și numai din priviri.

   Dar nu, cuvintele care numesc corect lucrurile sunt cele care leagă. Corectitudinea e prima formă a respectului. ăi fără respect echipa riscă să decadă ca turmă. ăi cu cât turma e mai turmă, cu atât e mai singur păstorul... ăi drumul său mai pustiu.

 

   Pe de altă parte, ca povestitor, corecta numire a lucrurilor nu trebuie sa fie doar punctul forte al jurnalelor, atributul lor de profesionalism, ci să reflecte și o formă de respect față de cititor, și, de ce nu, și față de muntele pe care îl urcăm.

   Cititorii pot fi dintre cei care doresc să ajungă și ei în locurile astfel cunoscute. În acest caz jurnalul nu trebuie să se constitue ca o formă definitivă de informație, ci doar ca povestea care să întrețină pentru o vreme dorința.

   Cititorii mai pot fi și dintre cei care, dintr-un motiv sau altul, nu au speranța că vor putea ajunge vreodată acolo. Aș vrea să cred că pentru aceștia mi se întâmplă mie pe munte ceea ce mi se întâmplă: drumul, cu trăirile și cu fotografiile sale, și acum, iată, și cu jurnalul...

   Iau cu mine pe munte pe toți aceia care și-ar dori să meargă, dar nu pot. Iar la întoarcerea acasă cred că scurta bucurie pe care le-ar putea-o aduce fotografiile și povestea turei, justifică orice efort. Iar pe aprecierile lor pun cel mai mare preț.

   Cei care merg mai des pe munte vor aprecia turele noastre doar prin comparație cu experiențele lor.

 

   E foarte greu să numesc corect locurile în Creasta Sudică a Munților Pirin.

   Pirinul e un munte străin. Mai întâi pentru că niciunul din noi n-a mai ajuns vreodată pe acolo. Nu știm ce e dincolo de negură. Nici dacă traseul urmează creasta și nici dacă aceasta prezintă rupturi de pantă, ca în Făgăraș, ori se menține la aceeași altitudine, ca în Piatra Craiului.

   E un munte străin și pentru că se află într-o țară străină. Dacă în Carpați ai o imagine mentală cu încadrarea oricarui masiv în geografia locului, aici chiar și vecinatățile muntelui sunt ca o nebuloasă. Oare până unde ține muntele ăsta? Continuat așa, spre sud, nu vom ajunge să trecem , fără să știm , în Grecia?

   Suntem ca în poveștile cu balauri, când acțiunea trece pe ,,Tărâmul Celălalt”.

   E un munte străin, cu greutăți mari în numirea corectă a locurilor și pentru că în hartă denumirile sunt trecute cu grafie chirilică. ăi cu un scris mic, mic de tot.

 

   În cea de-a doua seară petrecută la Cabana Vihren lucrurile s-au asezat mult mai bine în făgașul lor.

   Turiștii de week-end au luat drumul spre casă, iar la cabană nu a rămas decât un grup de copii bulgari însoțiți de un profesor. O chitară a acompaniat întreaga seară cântecele de munte ale bulgarilor. Nu înțelegeam nimic, dar se vedea veselia de pe chipurile celor mici.

 

   A doua zi suntem din nou cam singuri prin preajma cabanei.

 

 

   Vârful Vihren a devenit deja o amintire.

   Luăm doar puțină apă de la izvorul din fața cabanei, știind că până la ieșirea în creastă, astăzi vom merge pe lângă izvoare, lacuri glaciare, emisari și pâraie de legătură.

 

 

   Aici suntem în dimineața celei da-a treia zile, gata de plecare în tura de pe Creasta Sudica a Munților Pirin.

   Am formulat această denumire ținând cont că Vârful și Cabana Vihren se situiază cam la jumătatea crestei principale a Pirinului.

   Munții Pirin se desfășoara pe o direcție NV-SE, pe o lungime de peste 50km, creasta principala fiind când mai clară, când mai resfirată în mai multe masive aparent individualizate în teren.

 

 

   Cam pe aici, prin dreapta hărtii, trebuie să ajungem diseară, adică aici, la Refugiul Tevno.

 

 

   De data aceasta echipa apare în forma completă în fotografie: Adi Petroiu, Alexandra Ghiță, eu, Laurențiu Popa, Doru Stoica, Vasile Gavriliță, Edi Munteanu, Doina Popa și Dan Popa.

 

 

   Mai întâi trecem peste torentul care colectează apele din căldarea glaciară prin care vom urca până în creastă.

   ăi pârâul și podețul sunt altele decât cele din povestea cu Cascada Niagara din seara trecută.

 

 

   Vârful și Cabana Vihren văzute puțin mai de sus.

 

 

   Aici suntem în locul în care cele două marcaje se despart. Traseul marcat cu bandă albastră se duce spre stânga, urcă pe spinarea prelungă a Muntelui Todorka și coboară într-o vale paralelă cu Valea Vihrenului, acolo unde se găsește Cabana Demianița.

   Marcajul nostru, bandă roșie, urmează tot mai sus talvegul căldării glaciare.

 

 

   Din lunga salbă de ochiuri de smarald de pe vale, mai întâi trecem pe lângă lacul Okoto Ezero (Ochiul), aflat la 2026m altitudine.

 

 

   În zonele umede din jurul lacurilor se dezvoltă o floră diversă, cu multe dintre flori pe care nu le-am mai întâlnit până aici.

 

 

   Un indicator ne abate din potecă pentru vreo 5 minute pentru a vedea lacul Ribro Banderishko Ezero.

 

 

   Revenim la potecă și consultăm încă o dată harta. Din locurile mai înalte, cu vizibilitate bună, facem un tur de orizont, urmărim conturul crestei care înconjoară căldarea, dar nu vedem niciun loc pe unde poteca ar putea ieși la creastă.

 

 

   Mai sus poteca se strecoară printre pâlcuri de jnepeni, pe sub pereți de stâncă.

   În spate se vece tot mai impunător Vârful Vihren.

 

 

   O perspectivă și mai impunătoare a piramidei de calcare.

 

 

   ăi vârful Vhermali Vrah de 2635m alt., mai din apropiere, la fel de svelt și impunator în peisaj.

 

 

   În partea de sus mai trecem pe lângă lacurile Dalgato Ezero, la 2310m alt. și, iată, Zhabeshkoto Ezero, la 2322m alt.

 

 

   A, da, uite și Dalgato Ezero.

 

 

   Gata, plimbarea pe fundul căldării glaciare ia sfârșit.

   Marcajul ne poartă peste blocurile de granit prăvălite din pereți. Înaintarea peste bolovani, printr-un permanent echilibru precar, e obositoare, chit că avansul pe înălțime pare destul de rapid.

 

 

   Ieșim ,,mai la lumină” și ne dăm seama că până în creastă vom străbate o nesfârșită mare de prăbușiri de bolovani.

 

 

   Vom merge din stâncă în stâncă până sus?

 

 

Trecem printr-o lume parcă alcătuita doar din forme geometrice: piramide și trunchiuri de piramidă.

   Mai în spate identificăm ușor Vârfurile Vihren de 2914m alt și Kutelo de 2908m alt., iar în primul plan vârful Todorka de 2746m alt.

 

 

   Cu puțin timp înainte de a ieși în creastă, privim în urmă căldarea glaciară prin care am urcat și salba de lacuri pe care le-am văzut cu fiecare treapta urcată.

 

 

   Ajunși în creastă avem o mai bună perspectiva asupra vârfului Todorka. În partea stângă a imaginii se disting serpentinele potecii care duce la Cabana Demianița, poteca marcata cu bandă albastră.

 

 

   Întreaga echipă în momentul în care am ieșit în creasta sudică a Munților Pirin, în șaua Bashliiska Porta.

   În spate se vede căldarea glaciară Vihren.

 

 

   După primi pași făcuți pe creasta ne învăluie ceața. Ne temem ca vom merge tot drumul pe nevăzute.

 

 

   Trecem de piciorul muntelui Todorka și tot înspre nord se deschide acum căldarea glaciară Demianița, străjuită, aici, la înălțime, de un colț de stâncă.

 

 

   Privim în spate creasta principală între vârfurile Vazela Vrah 2620m alt. și Muratov Vrah 2669m alt., cel pe sub care trecem noi acum, pe sub fața sa nordică.

 

 

   O altă vedere asupra porțiunii din creasta pe care am parcurs-o deja.

 

 

   În șaua Bobleska Porta ne oprim să mâncăm de prânz.

   Vedem că versantul sudic are un aspect mai puțin sălbatic. Văile glaciare pe deasupra cărora am trecut noi până aici, respectiv Goliamo Spano Pole (Câmpul Mare Spano) și Malko Spano pole (Câmpul Mic Spano), sunt împresurate de turme de oi și cârduri de vaci. Chiar dacă nu tot timpul avem ochi pentru ele, le auzim permanent cloapetele și tălăngile

 

 

   Lacul Sinio Ezero (Lacul Albastru) văzut din creastă.

 

 

   Doru și Vasile admirând partea dinspre nord a masivului.

 

 

   Trecem peste vârful Goliam Tiptis 2654m alt. și până pe vârful din față, Prevalski Chukar 2604m alt. se întinde o creastă îngustă, asemănătoare cu pasaje din Creasta Pietrei Craiului, ori cu Porțile Închise din Retezat.

 

 

   ăi fotografia lui Dan.

 

 

   Ne bucurăm de locul spectaculos și tot facem poze.

 

 

   Încă o cățărare la gheruțe și ieșim din custură.

 

 

   Spre deosebire de Făgăraș, unde căldările glaciare nordice sunt mai mereu acoperite de cețuri, în vreme ce căldarile sudice se răsfață în razele soartelui, aici tot timpul situația a fost taman pe dos.

 

 

   Ne îndreptăm spre vârful Valiavishki Vrah 2628m alt.

 

 

   Mere parte din creasta sudică e acoperită cu bolovani mari. Bineînțeles, e doar rezultatul fenomenelor de eroziune prin procesele de îngheț-dezgheț.

 

 

   În cea de-a doua jumătate a sa, creasta sudica ocolește căldările glaciare nordice, cele care luate împreuna formează Rezervația Naturala Iolen.

 

 

   Fotograful, totdeauna pe fază pentru a surpinde clipa.

 

 

   Yane Sandanski-4h., banda verde. Se pare că poteca aceasta coboara până la un sat dinspre partea sudică.

 

 

   Alte și alte flori văzute pentru prima fată.

 

 

   În aceasta porțiune creasta poate ca nu mai era atât de spectaculoasă. În scimb spre nord, pe versantul opus al văii, se deschideau imaginile a doua caldări glaciare ample, pe etajele carora luceau numeroase lacuri.

   Printre acele lacuri, steiuri și grămadiri de bolovani vom merge noi mâine.

 

 

   Încet-încet creasta pierde din înălțime, iar noi sperăm că în curând ne va apare în față, ori puțin spre stânga, ori spre dreapta, undeva, lacul Tevno, lacul acela Întunecat, pe malul căruia să vedem Refugiul Tevno, locul nostru de popas peste noapte...

 

 

   Dar nu, în față se ridică un alt perete stâncos. Îl vom trece, ori îl vom ocoli și pe ăsta?...

 

 

   Coborâm tare... poate spre lacul cu refugiu.

 

 

   Iată, apar lacuri și în căldarile sudice, la mică distanță sub creastă. Dar refugiul nostru nu e nicăieri.

   E apasător să mergi tot timpul în necunoscut, să nu știi ce e după următorul colț de stâncă...

 

 

   Adrian, fotografiind de la stânga spre dreapta, pentru o panoramă cu munții dinspre nord.

   Lacul cu insulă e Popovo Ezero (Lacul Popii).

 

 

   Laurențiu la o ședință foto cu tricolorul.

   Totul pentru imaginea din spate...

 

 

   ăi o poză de grup, cu benerul Asociației.

 

 

   Porțiunea cu lacuri s-a cam terminat... și refugiul nostru nu mai apare.

   Mergem și mai departe.

 

 

   Flori roz de Tămâiță (Dephne cneorum), floricică înrudită cu Tulchina, acel liliac sălbatic cu care se aseamănă la mirosul puternic. ăi un buchețel de Campanule, adicA clopoței de stâncă.

 

 

   ăi niște ciufulici albaștri. Parcă sunt colorați, așa, neglijent, în fotoșop...

 

 

   Meandrele și ,,delta” unui emisar (pârâiaș care trece apa de la un lac la altul). Se vede treaba că, în timp, și-a colmatat singur lacul în care se varsă.

 

 

   În Munții Pirin sunt puține indicatoare pe care se specifică și timpul pe care îl mai ai de parcurs până la un obiectiv.

   Aici, pentru a ne scoate din dilema că nu gasim refugiul pe malul niciunui lac, un indicator lămurește repede lucrurile: ,,Refugiul Tevno-1h”.

   Adică trebuie să trecem dincolo,într-o lume pe care nici nu am zărit-o până acum. Trebuie să trecem prin șaua aia înaltă, numită Mozgovska Porta...

 

 

   Până la Poarta Mazgovska mai traversăm încă o mare de bolovani.

 

 

   Creasta transversală pe cea principală, creasta care formeaza și poarta înaltă de care aminteam, e străbătută și înspre dreapta, și înspre stânga de un traseu alpin nemarcat, dar prevăzut cu stâlpi metalici și cu lanțuri.

 

 

   Versantul cu lanțuri dinspre dreapta.

 

 

   Cum era de așteptat, dincolo de poarta înaltă trecem într-o alta lume de vârfuri și de căldări glaciare, nevăzute și nebanuite până acum.

 

 

   Dincolo de șaua îngustă, în formă de ,,V”.

 

 

   În față apare un masiv înalt, stâncos și lipsit de vegetație.

   Se cheamă tot Kamenița (Pietricica), are 2822m alt. și se pare că e cel mai înalt din aceata parte a Pirinului.

 

 

   În multe locuri am întâlnit acești stâlpi metalici galben-negru. Nu sunt stâlpi ai marcajului turistic, ci ei au notați fiecare coordonatele locului: latitudinea și longitudinea.

 

 

   Într-un târziu, într-un foarte tărziu, după vreo 8 ore de la plecarea de la Cabana Vihren, ajungem la Refugiul Tevno. Acesta se află la altitudinea de 2514m (deci mai la înălțime coparativ cu Cabana Omu de la noi) și își ia numele de la lacul glaciar din apropiere Tevno Ezero, care înseamnă Lacul Întunecat.

 

 

   Înca doi pași pâna vine clipa mult-așteptată în care să desjugăm în fața refugiului.

   Trecem mai întâi peste emisarul pe care lacul îl trimite spre vale.

   Pe fundal se ridică vârful Momin Dvorov de 2725m alt.

 

 

   Refugiul Tevno Ezero e o cabană de altitudine întoată regula.

   În față e sala de mese, cu barul și bucatăria, iar prin spate se intră la cele 4-5 dormitoare cu câte 6-7 priciuri fiecare.

   Așa cum am văzut și la refugiile din munții Greciei, curățenia de aici e exemplară. Din ușa cabanei, în față și în spate, se intră doar cu papuci, bocancii rămânând așezați frumos în holul de intrare.

 

 

   După ce ne cazăm în doua din dormitoarele din spate (am avut locuri rezervate din timp, 14 leva, adică în jur de 30 de lei), ieșim, în papuci, la ultimile raze de soare, să bem o bere... ,,Pirin”.

   ăi totuși, unde o fi vârful Pirin, cel care dă numele întregului masiv?

   Se pare că mai înainte, pe creasta principală, la vreo 4h de Tevno Ezero. Mergi pe magistrala E4, până în Peloponez...

 

   Dau cutia de bere peste cap, apoi văd cât de ușoara a devenit.

   Tăcem, obosiți. Fiecare cu gândurile lui...

 

  

 

 

   Muntele îți poate asigura acea materie primă necesară pentru reflexivitate, pentru introspecție. Sunt momentele acelea în care zăbovești o clipă și, după ce faci un tur de orizont, dai cu ochii de tine. Nu reflectat în oglida unui lac de munte, ci începi sa-ți vezi conturul acela interior. Sunt clipele în care stabilești unicitatea destinului tău: doamne, ce lucruri minunate îmi sunt date să trăiesc!...

   Muntele îți poate asigura mai mult decât o clipa de liniște. Îți poate asigra răgazul.

   Răgazul e răstimpul în care eficiența e înlocuită prin contemplare. E eliberarea de obligații, de urgențe, de obiective. Sunt momentele în care inima încetează să-ți mai spargă pieptul și respirația ta se suprapune, încet-încet, peste respirația, mai profundă, a lumii. A lumii minerale, a lumii vegetale.

   Ești constient că această oprire a ta, vidul tău de moment, nu afectează în niciun fel mersul lucrurilor. Nicio capra neagră, niciun vultur nu te vor zori să-ți reiei mersul.

   E doar decuplarea ta de la rosturile lumii.

 

   Pe munte răgazul e restaurator, te reabilitează ca om.

   Altfel mersul pe munte ar deveni doar un marș-forțat, un simplu efort pentru atingerea unui obiectiv. Sau, și mai rău, pentru corectarea unui record personal.

 

   De aceea trebuie să denumești corect lucrurile: singurătate, liniște, răgaz, decuplare, reabilitare...

   Primii oameni nu au fost atenți la numirea corecta a lucrurilor: măr, ispită, păcat originar, sarpe... ăi răgazul reflexivității lor a degenerat în muncă.

 

   ăi asta ca o pedeapsă meritată.

 

 

Fotografii: Dan Popa și Gigi Cepoiu

Organizare ture: Edi Munteanu

 

 

Vor mai urma:

 

Munții Pirin(4): Căldările glaciare Popovo și Golyamo Valyavishko

Munții Rila(1): Circuitul Celor 7 Lacuri

Munții Rila(2): Vârful Musala

Munții Balcani: Defileul Râului Iskar

Miercuri, 6 august 2014 - 00:15 
Afisari: 3,683 


gigicepoiu