Skin Classic Skin White Skin Black & Whilte Skin Default Adauga la Favorite (In contul carpati.org)
Cautare:

Doneaza

Calendar

Noiembrie 2020
LMMJVSD
1
2345678
9101112131415
16171819202122
23242526272829
30

Decembrie 2020
LMMJVSD
123456
78910111213
14151617181920
21222324252627
28293031

Online

Voluntar in Carpati

Homepage

Lista de discutii

Muntii Pirin(2): Varful Vihren 2914m alt. (Muntii -- Munti din afara Romaniei --)


   Un alpinist a fost întrebat, odată, de ce urcă muntele. Iar el a răspuns sec: pentru că există. Adică, el, muntele.

   Dacă unii au căzut pe spate în fața unei asemenea evidențe, eu spun că e doar răspunsul dat de un sportiv. Și doar atât.

   De multe ori vedem la televizor cât de ridicolă e insistența cu care unii reporteri încearcă să scoată o zicere inteligibilă din gura unui sportiv chemat la interviu. Și sportivul nu e de vină cu nimic. El și-ar putea face datoria de intervievat în fața camerei, și numai dacă ar zâmbi larg printre gâfâieli.

 

   Si totuși: de ce urcăm muntele?

   Am zis să merg printre înțelepți și să caut un răspuns în filosofia anticilor. Pentru că la ei filosofia nu era doar o paradă de termeni cât mai sofisticați, ci un mod destul de lucrativ, prin care omul poate fi ,,sculptat”, finalitatea fiind o statuie ideală.

   Dar am înțeles că la antici urcatul pe munte nu era o cale spre desăvârșire. Aceștia pot fi acuzați de multe, dar nu și de venerarea inutilului.

   M-am uitat și spre religie, dar și aici urcatul pe munte nu era promovat ca un lucru în sine, ci dor un mod de a fi, fizic, cât mai sus, pentru ca predica de pe munte să se audă cât mai departe. Pe principiul releelor tv, ori a celor gsm.

 

   Văzută din partea astalaltă, cucerirea unui vârf de munte are ceva din imaterialitatea unei iubiri.

   Frumusețea și misterul unui astfel de fapt rezidă în primul rând din convingerea că totul de aici în sus se raportează la absolut.

   Iată. Simți că dintotdeauna tu ai fost predestinat să urci acest vârf de munte. Că tot ceea ce ți se întâmplă acolo sus e unic. Că te situezi într-un alt plan decât realitatea imanentă.

   Și ca și îndrăgostitul, percepi foarte vag spațialitatea și deloc temporalitatea.

   Eternitatea e ca și subînțeleasă și pare foarte ușor de asumat.

   Și așa, puțin aiurit, ca orice îndrăgostit, nici nu bănuiești ce cursă ți se întinde...

 

   Căci atașamentul pentru un același gând surpă din interior spiritul și simțămintele tale. Îți arde siguranțele.

   Monotonia e secătuitoare. Ea sărăcește trăirile și alunecă spre banalitatea cotidianului.

   Ți-ar plăcea să fi mereu pe munte? Pe bune?

   Ca ce? Ca cioban, ori cabanier, ca salvamontist, ori ca telecabinist, ca pusnic ascuns de lume într-o grotă?

   Bineînțeles că nu. Nimic din toate astea. Noi, oamenii de munte, suntem programați după un alt grafic. Unul ascilant, cu suișuri și coborâșuri. Cu regrupări în care să te aduni și să-ti pui gândurile în ordine. Cu aterizări în realitate pentru a-ți ordona treburile vieții cotidiene.

   După care să revenim cu o putere de iubire și mai mare. Cu o dorință de a ajunge sus înzecită.

 

   De ce urcăm muntele?

   De fiecare dată ceva îmi spune că întrebarea îmi întinde o cursă.

   Negăsind nicăieri un răspuns gata fabricat, și neavând nici eu unul fundamentat, oricând valabil, mă tem că mâine nu voi mai fi de acord cu ce am spus azi, că poate că alta va fi chemarea care mă face să plec spre vârf.

   Mă mai gândesc pe parcurs...

 

   Mi-a plăcut mereu acest mod de a urca muntele: ascensiunea unui vârf.

   ...Ca atunci când pleci de la Cabana Negoiu și țintești doar vârful de 2535m. Sau de la Cabana Podragu pentru Viștea-Moldoveanu, minunatul acoperiș al României. ...De la Cabana Dumbrava pentru Vârful Arjana, de la Poiana Dălghiu pentru Vârful Ciucaș...

   Vrem să ajungem pe vârf și doar pentru a vedea cum se deschide peisajul de acolo.

   Și dacă e ceață? Atunci măcar pentru bifă.

   Și dacă nu e prima dată când urcăm pe acel vârf și mai avem și ghinionul ca acum să fie ceață? Atunci îți amintești de proverbul japonez care spune că ,,înțeleptul urcă muntele doar o singura dată; doar omul pros urcă și a doua oară”.

   Nu-mi (mai) place să merg pe munte doar pentru a fi la munte. De la o vreme încerc să urc doar pe munți și prin locuri prin care nu am mai fost. Și asta nu pentru că am căzut în plasa proverbului amintit, ci pentru ca nu mai e timp. E drept ca numărul munților și lungimea vieții sunt amândouă mulțimi finite. Dar de un cu tot alt ordin de mărime.

   Așa că turele ar trebui alese și după criteriul noului, al locurilor necunoscute.

 

 

   La toate aceste norme și normative se înscrie ascensiunea noastră pe cel mai înalt vârf din Munții Pirin, Vârful Vihren, de 2914m altitudine.

   După Creasta Koncheto am înnoptat la Cabana Vihren aflată la altitudinea de 1950m și unde se poate ajunge și cu mașina pe un drum asfaltat.

   Doar că la Cabana Vihren s-au petrecut unele lucruri ciudate, în permanență atmosfera asemănându-se cu cea din ,,Dosarele X”, ori ,,Twin Pix”...

 

   Mai întâi că meniul de la bucătărie era scris, cu litere chirilice, doar în bulgărește. Și cum nimeni pe acolo nu rupea nici engleză, nici rusă, nici germană, ne-am riscat să alcătuim niște meniuri total aleatorii. Oricum, riscurile erau proporționale cu prețurile, adică foarte mici.

   Astfel m-am trezit cu o ciorbă (supă) de linte și un felul doi cu niște chifteluțe de carne, dar în care predomina orezul fiert. Fripte pe plită, pe loc, ca niște hamburgheri. Garnitură: ,,ciușca pilaf”. Un orez ardeiat, de-ți ieșeau flăcări pe ochi.

   Ceilalți, fiecare cu norocul lui...

 

   Pentru o vreme am fost singuri la mese. Apoi a intrat un grup de trei tipi masivi, care mai de care mai ciudat...

   Mai întâi un chinez de vreo 2m, cu o față rotundă, ca de lună plină, privind în tavan dar cu un zâmbet larg, din motive doar de el știute.

   După draperia de mărgeluțe l-a urmat un ,,mexican”, cu un ,,sombrero de dimensiuni acceptabile. Poate ca el nici nu se credea mexican, dar noi așa am fost dispuși să îl vedem.

   Cel care a intrat ultimul nu mai avea nimic vesel pe chip. Privirea i-a fugit pe dată din colț în colț, iar obrazul îi era însemnat, ca un fulger, de zig-zag-ul unei cicatrice înfioratoare. Nu cred că cineva a avut curajul ca să-l privească în ochi. Chir si ciușca-pilaf a devenit pe dată subțirică și i-am mai pus niște sare...

   S-au așezat în paralel cu noi, în schimb ei au fost serviți la masă, ca pe niște obișnuiti ai locului.

 

   Și asta nu a fost totul.

   Un tip și mai ciudat, cu un păr rar, dar totuși zburlit, cu o figura de englez scăpat de la un ospiciu pentru oameni cu stare, se așează și el la o masa de lângă noi și se preface că se uita la tv, la un jurnal în limba bulgară. Nu ne-am dat seama de ce nație e, dar nici nu mânca... sigur tragea cu urechea la masa noastră.

   După ovreme tipul iese pe afară, tot singur și îl vedem pe geam cum trece pe podețul de peste o cascadă... cum se cațără pe un colțan din spatele cabanei... Bântuia.

   Mai pe seară intră Adrian în cameră și zice: ,,Știți cu cine am făcut eu duș, în paralel, la cele doua cabine? Cu ciudatul. Englezul cu geacă galbenă, cel fugit de la...” ,,Ooo!”-ne-am îngrozit noi.

   Apoi vine Vasile: ,,Știți cu cine m-am întâlnit la izvorul cu țuțuroi? Cu bântuitorul...”

   Și Doina: ,,Știți cine mi-a făcut loc pe scări?” ,,Știm, e peste tot...”

   Am hotărât ca de la lăsarea întunericului să ieșim din camera doar în grupuri mici. Cum patrula înainte de Revolutie, un milițian însoțit de trei luptători de la gărzile patriotice, echipa numită atunci ,,Capra cu trei iezi”.

 

   Spre ziuă merg la toaletă. Dar pentru a-ți putea duce la îndeplinire hotărârea asumată cu atâta somn și silă, trebuie să-ți iei inima în dinți și să treci podețul întins deasupra unei cascade asurzitoare. Ca atunci când vezi că toaleta e pe partea canadiană a Niagarei...

   Lumina aprinsă, ușile vraiște, pustiu.

   Dimineața trec din nou peste Niagara, și intru să mă spăl pe dinți pe holul prin care am trecut azinoapte.

   La ghiuveta de alături vine o nemțoaica mai dolofănică, dar somnoroasă și cu tot felul de urme și dungi pe față, de parcă ar fi dormit într-o sacoșa din aia cu ochiuri mari, pentru dus pepeni.

   Amândoi cu spume la gură. Apoi se uită la mine contrariată, de parcă abia picasem pe insula ei pustie din largul coastelor Vanuatu.

   Am privit-o și eu mirat și doar de dincolo de Niagara am văzut că ziua ușile sunt închise și cu specificații: pălării și pălăriuțe...

 

 

   Dimineața am găsit platoul din fața cabanei plin-ochi cu mașini bulgărești. E duminică, vreme frumoasă și tot omul a venit să urce pe vârf.

   Abia dacă reușim câteva fotografii fără purici. Prima, cu vârful de calcare albe, cu un nume care e pe buzele tuturor, dar și cu indicatoarele pentru potecile care pleacă din fața cabanei.

   Plăcuța cea mai de jos ne spune că vom merge până pe vârf pe marcaj bandă roșie și vom face circa 3h. Ore bulgăresti, de mers cu simțire și tragere, fără pauze, cum sunt contorizați timpii pe traseele din Carpați.

   Noi ne pregătim pentru vreo 4 ore de urcat așa, ca de duminică.

 

/Pirin2a/img_2915-j2.jpg

 

   Pe porțiunea din fața cabanei traseul este același pe care am coborât aseară, când veneam din Creasta Koncheto, ocolind vârful prin nord.

 

/Pirin2a/img_2918-j2.jpg

 

   Apoi ieșim din această primă portiune mai puțin plăcută, cu alternări de jnepenișuri și traversări de câpuri de bolovani.

   Mai sus ne asteptăm să urcăm o succesiune de circuri glaciare.

 

/Pirin2a/img_2920-j2.jpg

 

   Trecem pe lângă un grup mai numeros de nemți.Mai matinali decât noi, dar, iată, mai molcăluți.

   ,,Hollo Rumenia!” Adrian poartă tricolorul legat deasupra rucsacului.

   Intrăm în vorba ca niste vechi cunostințe, iar Vasile le explică, în engleză, cum stă treaba, de-acum, dacă am trecut noi în față: ,,Până azi ați fost voi, nemții, primii în Europa. Iată, de-acum am trecut noi, românii în frunte...” Nemții râd, dar nu sunt convinși de pretențiile noastre.

   Eu recunosc pe nemțoaica de la spălator și fac precizarea: ,,My frends is from Roumenia, i am from Ukraina”. ,,Oo!” , un fior de compasiune amestecată cu apreciere... Să ai timp, ca ucrainean, să umbli fleaura prin Bulgaria...

   Eu am zis-o doar să nu creada ca românii se spala la fete...

 

   Ne oprim și noi, plini de mulțămire, după ce i-am depășit pe germani. Aceeași echipă: Doru Stoica, Edi Munteanu, Vasile Gavriliță, Alexandra Ghiță, Doina Popa, Laurențiu Popa, Dan Popa, Adi Petroiu. Și cu mine 9.

 

/Pirin2a/img_2929-j1.jpg

 

   Din al doilea circ glaciar privim în spate Muntele Todorka de 2746m alt.

   Pe muchia din stânga, puțin mai sub vârf, se distinge stația de sus a instalației pe cablu a unei pârtii care, iată, pleacă de la altitudinea de 2560m și coboară până în bansko vreo 22km.

 

/Pirin2a/img_2931-j2.jpg

 

   În următoarea căldare glaciară prindem din urmă tot mai multe grupuri de turiști. Majoritatea sunt bulgari. E ofrenezie în acest demers al lor de a urca într-o zi de duminică pe cel de-al doilea vârf din Bulgaria. Sunt încântați că sunt pe munte, strigă unii la alții, dau impresia că se cunosc cu toții, de parcă aș fi din nou în copilărie, când tot Mâneciul urca pe munte la coasă, în jur de 5-6 august.

 

/Pirin2a/img_2933-j2.jpg

 

   Ajungem pe o platformă aproape orizontală, un platou de nivelare asemanator cu ,,platforma Borăscu” din Muntii Godeanu.

   Dincolo de ea apare ochiul verde al Lacului Vlahinski Ezero, adică Lacul Vlahilor.

 

/Pirin2a/img_2934-j2.jpg

 

   Deîndată ce începem să urcăm panta abrupta a vârfului, vedem pe pajistea alpină amintită cum fiecare a scris cu pietre un cuvânt, ori un mesaj care merită să rămână acolo pentru posteritate.

   În spate, puțin spre stânga, se vede o porțiune din creasta sudica a Pirinului, locuri prin care noi vom ajunge chiar mâine.

 

/Pirin2a/dsc_1231-j2.jpg

 

   Mai în dreapta, sub o creastă orizontală alcatuită tot din calcare, se întrezaresc alte ochiuri de smarald.

 

/Pirin2a/img_2938-j2.jpg

 

   Din punct de vedere geologic, Vârful Vihren este o imensă stivă de calcare așezate pe un fundament de granit și șisturi cristaline.

   Nu-mi mai amintesc ce altitudine arăta gps-ul pe acea platformă largă, premergătoare vârfului, dar cred că porțiunea ultimă, cea de calcare, se ridica la peste 300m de acolo.

 

/Pirin2a/img_2942-j2.jpg

 

   La trecerea spre calcare remarcăm numeroase pâlcuri de gențiane.

 

/Pirin2a/img_2944-j1.jpg

 

   Aici stratele sedimentare au fost prea puțin redresate de la orizontală, așa ca înaintarea spre vârf nu se face acum la fel de frumos ca pe straturile verticale din Piatra Craiului.

 

/Pirin2a/img_2949-j2.jpg

 

   Marcajul bandă roșie continuă și spre vârf. El încearcă să urmeze traseul unei oerecare poteci în serpentine, dar fiecare își alege aici pe unde să urce.

 

/Pirin2a/img_2952-j2.jpg

 

   Mai sus suntem învaluiti de ceață. Totdeauna ceața face ca lucrurile să para mai cu probleme, mai nesigure. De data asta urcăm cu mare placere, știind ca vârful, oriunde ar fi el, pare la doi pași.

 

/Pirin2a/img_2956-j2.jpg

 

   Ne risipim pe panta muntelui. Am luat rucsaci mai puțini, și unii au ales să-i poarte la urcare, alții la coborâre.

 

/Pirin2a/dsc_1233-j2.jpg

 

La mai sus de 2800m vegetația distare definitiv. Ne-am împăcat cu asta, de fapt astăzi nu am pozat prea multe flori, dar cu atât mai mare ne-a fost mirarea când, sub vârf, am văzut o specie de ,,violla montana” pe care nu am mai întâlnit-o până acum.

 

/Pirin2b/img_2957-j2.jpg

 

   Mai sus vedem și exemplare albe din specia acestui toporaș de stâncă.

 

/Pirin2b/img_2958-j2.jpg

 

   Din cauza pantei accentuate și a usoarei forme bombate a muntelui, borna de pe vârf e vizibilă doar pe ultima porțiune, la o distanța mică de punctul cel mai înalt.

   Primul sentiment pe care l-am încercat atunci când am zărit-o nu a fost de entuziasm, ci dimpotrivă, de regret că totul se va sfârși în foarte scurt timp.

   Astăzi toți ne-am simțit excelent și cred ca am mai fi putut urca în continuare o diferența de nivel de aproape 1000m, așa cum am urcat de la cabană și până pe vârf. Mai precis 964m diferență de nivel.

 

/Pirin2b/img_2959-j1.jpg

 

   Amân clipa în care să pășesc pe vârf și doar pentru a savura, printre zdrențele de ceață, imaginea aeriană care ne înconjoară.

 

/Pirin2b/img_2962-j2.jpg

 

   Vârful Vihren 2914m alt. e cel mai înalt din Munții Pirin. După el numai vârful vecin, dinspre nord-vest, Kutelo mai depâșește 2900m, cu cei 2908m ai săi.

   Vârful Vihren are aspectul unei creste de circa 60-70m lungime.

   Dintr-o iluzie optică, aici pare că partea din dreapta ar fi chiar mai înaltă decât porțiunea cu borna. Dar nu.

 

/Pirin2b/img_2969-j2.jpg

 

   Ne regrupăm în preajma bornei și trecem, fără a ne grăbi, la o sesiune de ,,poze de vârf”.

 

/Pirin2b/img_2976-j2.jpg

 

   Și încă una.

 

/Pirin2a/dsc_1239-j2.jpg

 

   Apoi la individual, pentru amintire.

 

   Edi Munteanu.

 

/Pirin2b/img_2977-j2.jpg

 

   Laurențiu Popa.

 

/Pirin2b/img_2978-j2.jpg

 

   Adi Petroiu.

 

/Pirin2b/img_2979-j2.jpg

 

   Vasile Gavriliță.

 

/Pirin2b/img_2980-j2.jpg

 

   După pozele de vârf trecem pe cornișa de deasupra peretelui nordic în speranța că vom vedea ceva și în acea parte.

   Am fi vrut să vedem pe unde începe coborârea, pe banda roșie, pe muchia nord-vestică a muntelui. Traseul acela agățat, pe care îl vedeam cu o seară în urmă cum coboara spre șaua Premkata.

   Cam așa arăta atunci.

 

/Pirin2a/dsc_1164-j2.jpg

 

   Pe cornișa dinspre nord, gata de o bulgăreală la mijlocul verii.

 

/Pirin2a/dsc_0278-j2.jpg

 

   După fotografiile obligatorii de pe vârf ne retragem mai spre dreapta și ne așezăm să mâncăm. Răstimp numai bun pentru a ne împărtăși unii-altora impresiile de la urcare.

   Apoi ne pregătim de coborâre și lăsăm în urmă muntele aproape singur.

 

/Pirin2b/img_2986-j2.jpg

 

   Ceața nu s-a ridicat nicio clipă în totalitate, așa că mare lucru nu prea am avut de văzut de pe vârf.

   Începem coborârea pe același traseu pe care am și urcat.

 

/Pirin2b/img_2982-j2.jpg

 

   De mai jos vedem încă o dată pârtia de ski de pe Muntele Todorka.

 

/Pirin2a/dsc_1168-j2.jpg

 

   Pe panta muntelui continuă să fie un adevărat du-te-vino.

 

/Pirin2a/dsc_0274-j2.jpg

 

   În lumea munților înalți.

 

/Pirin2a/dsc_1247-j2.jpg

 

   ...Ca o coborâre de nicăieri. Sau poate din cer.

 

/Pirin2a/dsc_1245-j2.jpg

 

   Trecem mai jos de câmpul cu scrieri ,,Nazca” și intrăm în sectorul mai liniștit al rocilor metamorfice.

   Facem și noi opriri mai dese, pentru a fi mai mereu împreună, pentru a socializa.

   Dealtfel, la toate cabanele am dormit toți 9 în aceeași cameră, și asta din aceleași motive: să fim împreună, să audă toți când ai de spus ceva. Și larândul tău, să fi permanent la curent cu ce se mai hotărăște.

   Laurențiu a zărit un ciopor de capre negre pe fețele de mai jos ale Vihrenului.

 

/Pirin2a/p1550669-j2.jpg

 

   Ajungem cu bine la cabană și ieșim pe terasă să ne răcorim cu câte o bere.

  

   Cineva povestea că bunicii săi erau buni și blânzi... ca niște copii. Și, ca niste copii, ajungeau uneori să se joace... de-a va-ți ascunselea: bunica ascundea sticla cu țuică a bunicului... Și daca bunicul nu găsea sticla într-o jumătate de oră... trebuia să se ascundă bunica...

 

   La ASE, la unul din examenele din vară, unei studente îi cade subiectul cu predecesorii economiei politice. Din păcate nu-și mai amintește cele două nume: Adam Smith și David Ricardo.

   Profesorul vrea sa o ajute, bazându-se pe perspicacitatea fetei:,, Hai, adu-ți aminte, cum îl chema pe primul bărbat?...”

   Și studenta, oarecum rușinată: ,,Îl chema Petrică...”

 

   Trei dintre ,,endemismele” locului.

 

/Pirin2a/p1550693-j2.jpg

 

 

   De ce urcăm muntele?

   După cum am promis, m-am mai gândit pe parcurs. Am putea spune ca nu îl urcăm pentru ceea ce vom găsi pe vârf, ci doar pentru chemarea aceea interioară de a urca.

   Dar s-ar putea ca aceasta să nu fie o motivație care să-i mulțumeasca pe toți...

   Ascultați o poveste.

 

   Domenico înfipse în pământ maceta cu care își croise drum prin junglă. Se aplecă și făcu o cruce pe nisipul reavăn. Apoi mai privi o dată harta zdrențuită.

   ,,Știu, aici trebuie sa fie îngropată comoara piratului Barbă Neagră. De 15 ani o căutăm împreună”

   Săparăm cu lopețile și în scurt timp deterăm peste un schelet. Semn bun.

   Când groapa se mai adânci nisipul de pe fund începu să sune a gol. Traserăm cufărul din groapă și ne așezarăm pe el. 15 ani de căutări pe toate mările lumii. Dar, iată, s-a meritat.

   Cu un drug de fier forțarăm lacătul, care sări în frunziș, speriind papagalii și maimuțele ce se strânseseră în jur, curioase și ele.

   Când, ce să vezi, comoara mult visată nu era în cufăr. Pe fund doar un petec de hârtie gălbenită. O noua hartă?! Nu. Pe hârtie citirăm scurt: ,,Să mă pupați în fund!”

   Am simțit că nisipul devine nisip-mișcător. Scheletul rânjea, de parca el știa totul dinainte. A batjocură.

   După o lunga tăcere, Domenico încearcă să dreagă busuiocu:

   ,,...Că de fapt mai important e drumul, și nu destinația... Nu comoara, ci cei 15 ani de aventuri pe cinste...”

   L-am omorât pe Domenico, după care am plecat singur spre casă. Depășise măsura. Dorea ca eșecul a 15 ani de căutări să se și mai  transforme pe dată într-o pildă moralizatoare.

 

 De aceea vin și întreb și eu: de câți ani urci, de-aiurea, pe munte?

 

 

Fotografii: Adi Petroiu și Gigi Cepoiu

Organizare ture: Edi Munteanu

 

Vor mai urma:

,,Munții Pirin(3): Creasta Sudică”

,,Munții Pirin(4): Căldările glaciare Popovo și Golyamo Valyavishko”

 

  

 

 

 

 




Luni, 28 iulie 2014 - 19:00 
Afisari: 2,588 


Postari similare:





Comentariile membrilor (8)

miparv
miparv
Rucsac
 
1
Bravo, romanilor ! Toata stima pentru cei ce flutura tricolorul pe meleaguri straine.


Luni, 28 iulie 2014 - 20:35  

gigicepoiu
gigicepoiu
Coarda
 
2
Din pacate nu in calitate de campioni, ci doar ca oameni normali, cu nimic deosebiti de alti oameni normali din Europa, cei cu care ne-am tot intalnit, si ne-am salutat prieteneste, prin muntii din Bulgaria, de aceasta data.


Marți, 29 iulie 2014 - 19:19  

doina68
doina68
Coarda
 
3
Mi-a placut mult filozofia de inceput.

Dupa recenta intrebare " Care este Everestul tau?" , iata o noua provocare...
" De ce urcam muntele ?"
Eu ma indrept spre munte ca si cum ale mele doruri toate numail EL le stie asculta. O dragoste neconditionata ma leaga de munte si nu voi cauta niciodata sa inteleg ce mi se intampla si de ce sunt atat de fericita, acolo sus. Mi se intampla pur si simplu...

Uitandu-ma in jur, recunosc acelasi zambet multumit si pe chipurile prietenilor mei, semn ca am plecat de fiecare data alaturi de oameni cu aceeasi "chemare".

Felicitari si multumiri si pentru acest frumos jurnal Gigi ! Am avut o tura grozava care se cerea a fi povestita cu maiestrie.


Marți, 29 iulie 2014 - 22:19  

monycata
monycata

 
4
Risc și eu ceva comentarii, chiar dacă vor fi, poate, deranjante. Așa este, urcăm muntele pentru că există. Scopul final nu este până la urmă destinația, ci Drumul. Așa cum esența lumânării nu constă în ceara care se topește, ci în lumina pe care o degajă. Drumul contează, nu dacă și atingi ținta. La început urmăream să ajung acolo unde îmi propusesem și dacă, din diverse motive, nu reușeam, eram bosumflat, etc. De multe ori am renunțat pentru că ceilalți nu puteau ține ritmul sau ceva de genul. Acum am învățat că atingerea țintei, pe munte, este totuși ceva secundar. Învață să te bucuri de ceea ce-ți oferă viața, chiar dacă - și cazul meu, și nu numai - ți se pare că îți oferă prea puțin. Vârful rămâne acolo. Nu l-ai atins azi? Nici anul următor? Nici peste trei ani? N-are nimic. Trăiești cu speranța că poate data viitoare vei ajunge Acolo. Ce mai rămâne dintr-o viață plină de bife, dar goală de speranțe și ambiții?


Vineri, 1 august 2014 - 11:33  

monycata
monycata

 
5
De ce urc pe munte? Da, pentru că există (simplu și frumos spus), pentru că-mi place și pentru că acolo îmi găsesc liniștea interioară de care fiecare dintre noi are nevoie. Respect tuturor și o vară frumoasă.


Vineri, 1 august 2014 - 11:39  

ionescuadrian
ionescuadria..
Cort de expeditie
 
6
Am fost si eu pe Vihren. De fapt pe toate cele cinci varfuri de peste 2900 din Bulgalia (din Rila si Pirin).

Ce era uimitor? Lipsa de orice fel de deseuri. Abia la iesirea si Pirin am gasit o sticla de plastic pe care scria "Perla Harghitei". Carpati.org

Si mai era ceva de retinut. Aproape de Vihren era un refugiu de lemn. Ceva 3m pe 3 m. Cu vreo zece paturi. Si toate dotarile: paturi de lana, medicamente...

Nu stiu daca la 9 e posibil asa ceva. Uneori dispare si scandura patului. Carpati.org


Luni, 4 august 2014 - 23:51  

gigicepoiu
gigicepoiu
Coarda
 
7
@monycata: in aceiasi logica, nu e important raspunsul la intrebare, ci felul in care se duce discutia. Multumesc pentru atentia acordata celor scrise in jurnal! De remarcat modul frumos si sensibil in care vezi tu lucrurile.
@ionescuadrian: in legatura cu sticla de plastic, noi n-avem nicio vina: bulgarii importa apa minerala de la unguri. Eu n-as zice ca la noi e mai rau. Am convingerea ca noua generatie de oameni de munte este bine educata. Cabane ca Piatra Mare, Malaiesti etc. sunt un exemplu in acest sens. Eu cred ca gunoaiele si stricaciunile nu le fac turistii, ci lucratorii forestieri, culegatorii de fructe de padure, ciobanii... Mai mult, atunci cand merg pe munte incerc sa vad doar lucrurile frumoase, chiar daca indiferenta mea la imaginile cu gunoaie nu e una salutara.


Miercuri, 6 august 2014 - 15:08  

paulu
paulu

 
8
E unul dintre putinele articole pe care le recitesc si despre care le vorbesc prietenilor. "De ce merg pe munte?" Cred ca posibilele explicatii meritau un articol separat, cu titlul scris cu majuscule. Foarte frumos scris!


Luni, 19 ianuarie 2015 - 21:18  


 




Trebuie sa te autentifici pentru a putea adauga un comentariu

 
0,0752 secunde

GetaMap.org | Maps from all over the world | ro | fr | es | de | Calculator distante
ViewWeather.com - A new way to view the weather | nl.ViewWeather.com | sv.ViewWeather.com
Regulament carpati.org
© copyright (2004 - 2020) www.carpati.org