Muntii Piatra Mare: traseul din abruptul estic (Muntii Piatra Mare)

   Vorbeam cu Bogdan Balaban despre tura ce o vom face împreună în Valea Cernei şi ne-am gândit că cel mai bine am putea ,,pune ţara la cale” în vreme ce mergem pe munte, într-o tură premergatoare, să testăm dacă ,,ne potrivim la ham”... Ca caii. Cum scria cineva la bac: ,,au dus-o pe fata logofatlui în Polonia ca captură”.

   Să faci o tură pe munte în vara asta e uşor de zis, dar mai greu de făcut... cu nişte culori tot mai aprinse la codurile de avertizare meteorologică.

   Totuşi pentru sâmbătă se anunţase o vreme bună până după prânz, numai bună să dăm o fugă până în Piatra Mare.

 

   Structura geologică a Masivului Piatra Mare este dominată de flancul estic al unui sinclinal suspendat, cu abrupt înspre est.

   Ridicat mult deasupra Văii Gârcinului şi a Clăbucetelor Tărlungului, abruptul este alcătuit din conglomerate şi mari intruziuni de calcare jurasice, lucru care determină formarea în partea de sus a pereţilor a unor suprafeţe orizontale şi a unor umeri structurali ce prilejuiesc, după cum vom vedea, privelişti spectaculoase spre abisurile prin care tocmai am urcat.

   Traseul marcat cu triunghi galben trece mai întâi peste o culme mai joasă a muntelui, apoi urmează spre amonte ramura mai mică a Gârcinului, pentru a se apropia cât mai mult de abruptul bine împădurit al muntelui.

   Diferenţa de nivel care urmează depăşeşte 700m, verticală ce trebuie urcată în mai puţin de 2km de potecă.

 

   Plec împreună cu Lucian din gara Predeal cu autobuzul de ora şapte spre Braşov.

   La Dârste coborâm, facem la dreapta şi dăm de ştire la telefon:

   ,,Bogdane, noi am ajuns în Săcele.”

   ,,Vă văd, sunt cu maşina în spatele vostru.”

   Trecem pe la părinţii lui Bogdan şi după ce admirăm livada de meri, peri şi pruni, ne străduim cu toţii să îmbunăm căţeluşa, care ,,a pus buza”, supărată ca nu o luăm şi pe ea pe munte.

 

   Ne îndreptăm spre pădure pe strada de pe partea dreaptă a Pârâului Morii.

 

 

   În capătul localităţiiprindem marcajul triunghi galben şi urcăm prin zona numită Turcheş.

   Dincolo de Pârâul Morii e o zonă cu izvoare puternice, unele din ele captate pentru alimentarea cu apă a municipiului Săcele. O poiană din preajma lor se cheamă ,,La Semne”, căci cel care trece pe aici lasă câte un semn, un şnuruleţ, o iconiţă...

 

 

   Ieşim la poiană şi privim în spate, spre Săcele. Identificăm biserica ortodoxă construită în stil bizantin, cu turla rotundă, biserică pe lângă care am intrat în traseu.

 

 

   Mai sus ieşim în curmătura dintre vârfurile Brădet 1073m alt. în stânga şi Cărbunarea 1320m alt. în dreapta.

   Am intrat în traseu pe la ora 8 fără 20 şi până acum vremea e foarte frumoasă şi ne bucurăm de peisajele generoase cu fotografii.

 

 

   Ajunsă în poiană poteca se întinde leneşă prin spaţiile largi, iar noi simţim cum ne dăm pesate cap genunchii care se asteptau să urce din greu.

 

 

   Din Curmătură începem să coborâm spre Valea Gârcinului.

   Acest traseu de apropiere de abrupt se poate înlocui cu cel de pe drumul forestire care intră pe Valea Gârcinului din DN1A, în dreptul Satului Lung.

 

 

   Trecem printr-o plantaţie tânără de molid. Mai jos am văzut în potecă un şărpălau gros, cu solzii argintii, iar în nămolul umed al unei băltiţe am identificat urmele proaspete ale uneu ursoaice cu doi pui. E o ursăraie în Piatra Mare!...

 

 

   Spre aval Valea Gârcunului e largă, cu lunci poienite pe cele două maluri ale pârâului.

   Mai jos, pe drum, se trece pe lângă o ferma de struţi.

 

 

   Noi facem jumătate dreapta şi coborâm spre drum.

   Pe partea cealaltă a văii identificăm vârful împădurit al Muntelui Tâlfa, locuri pe unde am trecut cu o lună mai înainte, în tura din lungul crestei Munţilor Baiului.

 

 

   Ajungem în Valea Gârcinului în dreptul confluenţei cu Pârâul Muşatul, care vine de sub Vârful Ieremia 1102m alt.

   O magistrala de apă fisurată prilejuieşte posibilitatea unui duş rece. Dacă am fi întâlnit această oportunitate la ieşirea din abrupt... Când fierbeam la temperaturi înalte...

 

 

   O plantă naţionalistă, tricoloră, numai bună de oferit domnului Funar...

 

 

   Un arbust de scoruş cu fructele aproape coapte.

 

 

   O tufă de floricele roz, pe care eram gata-gata să le confundăm cu cimbrişorul.

 

 

   Flori portocalii de vulturică.

 

 

   Şi garofiţe de pădure, cărora noi le spuneam scânteioare.

 

 

   Dincolo de culmea joasă din faţă se ivesc pintenii de calcar ai Pietrei Mari.

 

 

   Ajungem la o intersecţie de drumuri. Aici drumul care urcă la Cabana Renţea se lasă spre partea stângă şi trece peste apele pârâului.

   Un indicator ne arată direcţia de urmat, cea de pe ramura mică a Gârcinului. Drumul pe care continuăm să mergem trece peste Creasta Carpaţilor în zona Vârfului lui Andrei şi coboară spre sud în valea superioară a Azugii.

 

 

   Într-o poiană de pe malul apei vedem lacurile pline de peşte ale unei păstrăvării.

 

 

   Uite şi ciobănaşul ardelean!...

 

 

   Mergem de mai bine de jumătate de oră prin pietrele drumului forestier şi sub razele de foc ale orei 10.

   Mai sus găsim un izvor cu ţuţuroi pe dreapta drumului. Facem un popas, ne răcorim şi înghiţim hulpavi câteva gogoşi umplute cu ciocolată: gogâlţ!

 

 

   Drumul ne apropie tot mai mult de abrupt. Ne oprim şi căutăm cu privirea un loc pe unde am putea urca spre platoul Poienii Şurii de Piatră, locul unde ne aşteaptă Cabana Piatra Mare. Asta spusă aşa, generic... De fapt aşteptaţi suntem de domnul Attila Kovacs, cabanierul cu care am vorbit să înoptăm şi noi acolo.

 

 

   Suntem atenţi la marcaj pentru că vom constata că niciun indicator nu ne averizează când să părăsim drumul şi să ne îndreptăm spre pădure.

 

 

   Gata, de aici începe treaba serioasă... Pentru început mergem printr-o poiană mărginită de o plantaţie de molid.Înaintăm repede pentru că suntem nerăbdători sa începem odată urcuşul.

 

 

   Traseul marcat ne poartă mai întâi pe firul unei văi largi, printr-o pădure înaltă, luminoasă.

 

 

   Apoi locurile încep sa se srângă şi valea să urce mai tare.

   Un firicel de apă susură pe sub bălării facându-ne să regretăm ca ducem în spate căte doi litri de apă luaţi de la izvorul de unde am mâncat.

 

 

   Începem să urcăm mai vârtos. Poteca este ca şi inexistentă, dar marcajul bun cheama tot timpul la deal şi iar la deal.

 

 

   Norocul nostru e ca zona e umbrita şi răcoroasă.

   Nenorocul nostru e că hoerde de ţânţari flămânzi ne urmaresc la tot pasul.

   Cum te opreşti ca să-ţi mai tragi sufletul, ori pentru o poză... cum te-au halit...

   Anul ăsta am avut o vară bogată: din Măcin m-am întors acasă cu două căpuşe, la cules de sunătoare pe Clăbucet m-a muşcat un păianjen şi nici acum nu s-a vindecat locul, ca să nu mai vorbesc de ţânţarii care m-au rupt în Pricopanu şi aici, în Piatra Mare...

 

 

   Porţiunile cu pământ alunecos alternează cu zone cu vegetaţie crudă.

 

 

   Prin pădurile acestea de ferigi trebuie sa fie un aer foarte bogat în ioni negativi, binefăcatori pentru sănătate.

   Zice ca aceştia sunt produşi îndeosebi de ferigi, de căderile de apa ale cascadelor, de rocile de granit, care sunt radioactive...

 

 

   Rămân mai în urmă şi încerc să fac faţă valurilor de ţânţari ce mă încaibără la fiecare fotografie. Un motiv în plus ca aceste poze să fie preţuite...

 

 

   Cam pe la jumătatea abruptului hoanca cu urzici pe care am urcat până aici dispare şi noi facem un traverseu spre stânga.

 

 

   Marcajul ne aduce într-o zonă cu pantă şi mai mare.

 

 

   Ne menţinem echilibrul sprijinîndu-ne cu delicateţe de rădăcinile brazilor.

 

 

   Un alt traverseu, de data aceasta spre dreapta, ne conduce spre baza unui perete de calcar ce se ghiceşte printre trunchiurile copacilor.

 

 

   Zona e deosebit de sălbatică şi începem să ne dăm seama că acest traseu urcă mai tare chiar decât cel de pe Spinarea Calului, din Postăvaru.

   În abrupt n-am mai întâlnit nicio urmă de urs, doar câteva hăţaşe de cerbi ori ciute.

 

 

   Într-adevăr marcajul ne scoate exact sub peretele de stâncă.

 

 

   Această porţiune de traseu o asemănăm cu cea de pe Şirul Stâncilor.

   De aceea e frumoasă Piatra Mare: pentru că potecile ei străbat o mare varietate de zone cu stânci.

 

 

   Culoarea galbenă a peretelui vine de la marile suprafeţe acoperite cu licheni. Vedem cum un bucheţel de clopoţei de stâncă stă agăţat într-o fisură.

 

 

   Un timp am urcat cu speranţa că luminişul de deasupra noastră este ţinta finală, cea care ne va conduce pe platoul din faţa cabanei. Nici pomeneală! E doar o culme stâncoasă spânzurată la mare înălţime.

 

 

   Noi ne continuăm urcuşul. Tragem tare de aproape o oră şi jumătate şi ,,apa ne fierbe în radiatoare”. Cea rece, din bidoane, s-a terminat de mult...

 

 

   Alţi pereţi de calcar parcă se sprijină de trunchiurile de brazi.

 

 

   Apoi nici urmă de potecă... Doar o înşiruire de 4-5 marcaje drept în sus, pe ,,linia de cea mai a dracu pantă”.

 

 

   În sfârşit, după o altă jumătate de oră se iveşte deasupra noastră o bucăţică din ,,cerul bun”, acolo unde trebuie să se termine abruptul.

 

 

   Trunchiurile uscate ale unor brazi care odată se înălţau pe lângă peretele din dreapta.

 

 

   Zona de intrare în traseul de coborâre, din partea de sus, e bine marcată, dar pentru a ajunge aici, să vezi semnele, trebuie să ştii dinainte în ce direcţie să te îndrepţi când pleci de la cabană.

 

 

   De pe pintenul de piatră din stânga coboara un grup de turişti, cocoţaţi acolo pentru a scruta zările spre Valea Gârcinului şi Clăbucetele Tărlungului.

 

 

   Ieşim în Poiana Şurii de Piatră şi ne îndreptăm spre cabană prin iarba mare şi tulpinile înflorite de strigoaică.

 

 

   Cum azi nu am întâlnit pe nimeni, ne mirăm că la cabana e ceva ,,popor”. Attila, cabanierul, ne aşteaptă pe terasă.

   Discutăm despre traseul pe care am urcat. După părerea lui suntem ,,puţin cam duşi”. Pe acolo urca cel mult 1-2 grupuri pe an. După câte îşi aminteşte, anul acesta noi suntem primii...

 

 

   Intrăm în sala de mese şi ne răcorim cu câte o bere. E ora 13, deci am făcut cam 5 ore şi 20 de minute de la plecarea din Săcele şi cam 2 ore şi 20 de minute de urcat în porţiunea de abrupt.

După ce ne venim cu totul în fire, mâncăm bine şi stăm la poveşti cu cabanierul.

   Lăsăm rucsacii sub scară, peste sacii cu boghiţe ai celor doi câini şi ieşim în faţa cabanei. Ne îndreptăm spre umerii de piatră aninaţi deasupra hăurilor şi de acolo privim la poienile de lângă drumul de jos, de pe vale, la peste 700m sub noi.

 

 

   Mai în dreapta, dupa creasta împădurita de sub noi, vedem câteva serpentine ale drumului ce urcă în Pasul Gârcin, pentru a trece în Valea Azugii.

 

 

   Cerul începe să se acopere de nori. O fi frontul de furtună catalogat cu cod galben, care trebuie să ajungă în centrul ţării chiar în aceasta după-amiază?

   Profităm de faptul că ploaia nu a început încă şi urcam spre Şura de Piatră, unde Bogdan vrea să ne arate ,,Podul lui Dumnezeu”.

 

 

   Din strunga de sus aruncăm o privire spre Cabana Piatra Mare şi agitaţia de sâmbătă seara din jurul ei.

 

 

   Coborâm pe celălalt versant, pe la baza unui perete surplombat.

 

 

   Spre platoul înalt al muntelui vedem peretele de cretă al Pietrei Scrise.

 

 

   Lângă noi un alt bucheţel de clopoţei.

 

 

   Ne întoarecem la marginea versantului estic, pe un alt ,,umăr” şi privim la drumul de pe Valea Gârcinului.

 

 

   În cele din urmă se porneşte ploaia şi fugim în cabană. Privim pe geam la nişte puşti ce se chinuie să monteze un cort. După ce au reuşit să prindă folia exterioară pe schelet au băgat de seamă ca mai este o ,,piesă” rămasă întinsă pe jos... Prea târziu... erau uzi leoarcă.

 

 

   Înainte de lăsarea serii mai intervine o pauză de vreme bună. Mai dăm o tură pe afară. Să luăm aer, să dormim bine...

 

 

   Camera de dormit de la etaj este ocupată şi nouă ne aşterne cabanierul trei saltele zdravene într-un colţ al sălii de mese.

   Afară se pune pe ploaie ţapănă şi pe bubuială. Fulgerele se văd prin ferestre şi dacă strângi ochii de frică...

   Se aprinde felinarul din grinda de deasupra şi lumina lui galbenă îndeamnă la poveşti.

   Ce bine e când eşti cu un prieten nou! Lui îi poţi spune toate bancurile pe care ţi le aminteşti.

   Se pare ca frânturi din poveştile noastre au ajuns şi la cei din paturile de sus şi lucrul ăsta a declanşt o lungă suita de alte şi alte bancuri bune.

   Un fel de foc de tabără fără foc. Pănă la urmă cabana are o singură cameră şi bucătăria, sala de mese şi dormitorul de la etaj formau o singură scenă. O singură agora...

   Nici nu ştiu când am adormit...

 

   Furtuna a ţinut toata noaptea. Dacă a fi fost nevoit să ieşi pâna afară... ai fi fost pierdut...

 

   Dimineaţa a plouat şi a fulgerat până pe la ora nouă. Apoi s-a pus ceaţa.

   Ne echipăm pentru vreme mai rece şi punem pelerinele la îndemână, pregătiţi pentru o nouă repriză de ploaie.

   Ieşim primii pe terasa cabanei şi Otti vine să ne conducă. Facem şi poza de grup.

 

 

   Peste vârful muntelui încă se mai zdernţuiesc fuioare de ceaţă... Hotărâm că nu e cazul să trecem pe faţa cealaltă a muntelui şi să coborâm pe la Cascada Tamina.

   Plecăm la vale pe Drumul Familial.

   Ne grăbim pentru ca mâine dimineaţă Bogdan pleacă spre Cheile Nerei, iar eu trebuie să ajung la Galaţi, să-mi plătesc TVA-ul...

 

 

   Peste Clăbucetele Tărlungului se risipesc ceţurile de după ploaia de azinoapte.

 

 

   Cabanierul a dat drumul la câini şi acum îi cheamă la masă, ca nu cumva zăbăucii să se hotărască să coboare cu noi.

 

 

   Pe lângă frumuseţile înconjurătoare cu care este dăruită Cabana Piatra Mare, când ajungi aici eşti încântat de curăţenia care domneşte prin tot locul.

   Cabana nu are groapă de gunoi. Toate ambalajele sunt puse în saci de plastic şi coborâte cu spatele la baza muntelui.

 

   Bogdan mi-a povestit episoade din scurta istorie a noii cabane. Şi-a amintit cum aceşti oameni minunaţi au cărat cu spatele materialele de construcţie, sculele, generatorele de curent, bucătăria... tot.

   Mi-a povestit şi de moş Soare, un pensionar din Sacele, care urcă muntele în fiecare zi şi aduce la cabană câte o pâine... Mereu la fel, mereu pe acelaşi traseu, pe la Şapte Scări, ca un ritual... Ce om fericit!

   Ce fericit aş fi să cunosc un astfel de om fericit!...

 

   Spre Braşov se pot vedea vreo trei straturi de nori, pornind de la ceţurile de peste dealurile din NE. Cum a zis Bogdan că se numesc dealurile alea?...

 

 

   Trecem pe sub un perete de stâncă udă, a cărui culoare virează de la gri spre negru.

 

 

   Mai jos trecem prin bălăriile ude din Poiana Livada Mare.

 

 

   Pe la jumătatea drumului de coborâre, în dreptul unei băncuţe, ,,,înaintăm prin pădurea udă pâna la Prăpastia Ursului.

   Pe sub peretele înalt trece poteca ce urcă pe la Şapte Scări.

   Cum spunea cineva, până la poteca de jos se fac 30 de minute pe triunghi albastru, sau 10 secunde pe direct...

 

 

   Trecem pe nişte trunchiuri apele umflate ale Şipoaei. Acum, după ploaie, trebuie să fie frumos în Canionul Şapte Scări...

   Poate de aceea se grăbeşte puhoiul de turişi echipaţi ,,în civil”. Pentru că fiecare cotlon din Piatra Mare îşi are oamenii săi...

 

 

 

 

         Abrupturi însorite!

 

 

 

 

Miercuri, 28 iulie 2010 - 19:56 
Afisari: 4,292 


gigicepoiu