Muntii Piatra Mare: Sirul Stancilor - Pestera de Gheata - Culmea Arsa (Muntii Piatra Mare)

   Spre sfârşitul unei luni de mai capricioase şi cu averse zilnice la munte, meteorologii prognozează o fereastră de câteva zile cu vreme mai bună.

 

   Plecăm la Predeal la mijlocul săptămânii, marţi seara şi a doua zi coborâm la Dâmbul Morii.

   Lăsăm maşina la locul nostru, sub plopii de pe malul pârâului Pojarul.

   Echipa: Adriana, Valentin, Alexandru, Lucian şi cu mine.

 

 

   Nici nu apucăm să sărim peste apele puţin cam umflate ale pârâului şi la echipa noastră se alătură un căţel de la vila de peste drum.

   Ne îndreptăm spre botul de deal ce desparte Valea Pojarului de Valea Şipoaia. Vremea e aşa cum ne-am dorit-o: însorită.

 

 

   Pe prima parte traseul nostru de astazi se mai cheama si Drumul Ţiganilor.

   Trecem printr-o plantaţie de molizi, cu muguri gălbui, numai buni de fiert pentru un sirop de brad, apoi continuăm pe plaiul mai domol de deasupra.

 

 

   Zona cu argilă răvaşită de ravene adânci am ocolit-o prin dreapta. Am luat deja înălţime şi vedem în spate zona cu vile de la Dâmbul Morii şi marcajul punct roşu pe care o sa urcăm până la Peştera de Gheaţă.

 

 

   Spre deosebire de Drumul Familial şi de traseul pe la Şapte Scări, poteca noastra e mai puţin umblată şi poate tocmai de aceea lipsită în totalitate de noroaie.

   Pentru început porţiunile mai înclinate alternează cu trepte domoale, pe culmea îngustă pe care o urmăm.

 

 

   Dupa aproape o ora de la plecare parasim culmea pe care am urcat până aici, ocolim pâlnia largă şi napadita de verdeaţă a obârşiei unui pârâiaş şi ajungem în şaua îngustă, străjuită de o stâncă masivă. Suntem pe o a doua culme a muntelui.

 

 

   Mai sus traversăm în diagonală o altă vale largă.

   Căţelul nostru aleargă după o veveriţă şi băgăm de seamă ca dolofana abia poate să se urce pe trunchiul unui brad. Ori e ,,plină de icre”, ori e cam grasuţă...

   De la prăpăditele astea de fast-food-uri...

 

   Apoi pe culmea din stânga apare siluieta întunecată a unui mistreţ.

   Câinele schimbă direcţia de atac şi alearga spre turma de porci.

   Asistăm la o adevărată desfăşurare de forţe... Un şir de mistreţi adulţi coboară pe culme, parând că se împiedică de mulţimea de godăcei tărcaţi.

   ,,Hoop-hoop-hoop!” strigăm noi, ca la vânătoare...

   Apoi strigam la câine sa se întoarcă. Sa nu vină spre noi alergat de vreun vier nervos.

 

   Ajungem şi noi pe culme şi vedem pe versantul celălalt un brad jupuit. E semnul făcut de un urs pentru a-şi marca teritoriul. Până la pesteră am mai vazut vreo 5-6 de jupuituri.

   N-am putea spune ca e o zonă pustie...

 

 

   Depaşim o a treia culme îngustă şi coborâm abrupt sub un bloc de calcar.

   Ne orientăm spre dreapta şi începem urcuşul pe sub bolţile unui perete continuu de stâncă.

 

 

   Suntem pe sub Şirul Stâncilor. Un trunchi de brad ne barează calea.

 

 

   Poteca are pantă pronunţată, iar peretele de calcar din dreapta se ridică până deasupra copacilor.

 

 

   Culoarea mai închisă a stâncii se datorează scurgerilor de apă. De la ploi, ori de la infiltraţiile permanente.

 

 

   Urcam din greu şi facem pauze pe fiecare treaptă pe care am depăşit-o.

 

 

   Văzut de sus, peretele ne dezvăluie câteva grote adâncite la bază.

 

   Prin zona asta, cu vreo trei ani în urmă, când urcam pe aici împreună şi cu Marin Baltă, am vazut un şoim care se desprindea de pe stâncă şi cobora ţipând spre brăduţii din stânga potecii. De fiecare dată de acolo se auzeau nişte mormăituri...

   Deabia după ce am ajuns pe creastă am discutat despre faptul că acolo ar fi putut fi pitulat un urs.

 

 

   O zonă de perete cu depuneri de calcit. Ca în peşteră.

 

 

   Peretele începe să se onduleze, dar pare ca nu se mai sfârşeşte.

   Am văzut şi câteva trasee alpine pitonate, într-o zonă mai înalta a zidului de stâncă.

 

 

   Aruncăm o privire în urmă. Pe deasupra brazilor se vede Dâmbul Morii şi mai în dreapta punctul de legătură dintre oraşele Braşov şi Săcele.

 

 

   Trecem pe lângă alte două adâncituri ale peretelui.

 

 

   După fiecare colţ al zidului descoperim că poteca continua sa urce din ce în ce mai tare.

 

 

   Şirul Stâncilor începe să mai piardă din verticalitate, semn ca sfârşitul segmentului cu potecă îngustă se apropie.

 

 

   Nici gând sa se sfârşească... Mai sus trecem printr-o zonă cu peretele din dreapta surplombat.

   Impresia generală când urci pe Şirul Stâncilor e ca mergi printr-o peşteră prabuşita pe jumătate.

 

 

   Muntele stă să cadă peste noi.

 

 

   O răscolire a peretelui de calcar se aseamănă cu un cap de reptilă.

 

 

   Un gândăcel vopsit cu verde-metalizat pe o frunză-mugur de ferigă.

 

 

   Ajungem pe culmea principală care coboară tocmai din Vârful Piatra Mare.

   În spatele nostru se află Varful Piatra Mică 1614m altitudine.

 

 

   De la indicatorul de pe creastă, unde ne-a scos marcajul punct roşu de pe sub Şirul Stâncilor, mai am avea de mers circa 50-60min până la Cabana Piatra Mare.

   Acum e ora unu şi socotim că ne-ar trebui cam trei ore să ajungem la cabană, să mâncăm ceva şi să ne întoarcem în acest punct al traseului.

   Ora patru a după-amiezei ar fi destul de înaintată şi riscul de a ne prinde ploaia pe munte tot mai crescut.

   Hotărâm să ne îndreptăm spre Peştera de Gheaţă.

   Doar că poteca nu urmează culmea din spate, aşa cum credeam noi, ci coboară abrupt spre valea de dincolo de culme.

 

 

   Traversăm amfiteatrul noii văi pe curbă de nivel şi pe celălalt versant descoperim peretele de calcar în care se află despicătura Peşterii de Gheaţă.

 

 

   Peştera e dezvoltată pe o diaclază verticală ce spintecă în două un perete vertical de circa 80m înălţime

   Accesul se face căţărându-ne prin deschiderea de 50cm, prin care îţi coboară drept în cap un curent de aer foarte rece.

 

 

   Alexandru găseşte în gura peşterii un guşter aproape îngheţat.

   Îl dăm din mână în mână şi îl punem pe potecă, la soare.

   I-a trebuit aproape un minut ca să-şi revină. Ne priveşte mirat, ca trezit din somn, apoi se ridică şi dispare încet în iarbă.

   Băi, fratele meu verde, fără noi hibernai în peşteră încă vreo zece mii de ani...

 

 

   Plecăm de la peşteră şi ocolim prin stânga varful de calcar numit Gâtul Chivei 1639m altitudine.

   Se pare ca poartă acest nume pentru că de sub el se formează Valea Chivei, pârâiaş ce coboară până spre Dâmbul Morii.

 

 

   Mai departe poteca noastră (marcată acum cu bandă albastră) urmează Culmea Arsă.

   Umblată mai deloc, zona e foarte sălbatică, iar peisajul se schimbă ca aspect după fiecare cot al potecii, după fiecare culme depăşită.

 

 

   Un trunchi de brad căzut la pământ, îmbrăcat într-o ,,mochetă” de muşchi verde.

   Se vede că pe aici a trecut un melc şi a gustat dintr-o ciupercuţă.

 

 

   Într-un ochi de pădure mai însorit studiem un bondar ce-şi duce la îndeplinire funcţia sa de polenizator.

 

 

   Ceva mai jos un ,,buchet” de flori de catifea cauta spre soarele ce se acunde tot timpul dupa trunchiurile groase.

 

 

   Un ,,candelabru” ale carui flori le vedem pentru prima dată.

 

 

   Şi o floricică delicată de Năpraznic. Pe cât de gingaşă e floricica, pe atât de dur e acest nume al ei. Şi pe atât de răspândit renumele ei de vindecare a unor boli grele...

 

 

   Cum o fi ajuns prin aceste locuri sălbatice această păpădie?!... În zbor, bineînţeles.

 

 

   Mai jos trecem pe faţa estică a muntelui. Poteca e frumoasă, dar sub ea se adâncesc hăuri fără fund.

 

 

   Strabatem şi o parte mai domoală a Culmii Arse.

 

 

   Ocolim Vârful Bechia 1399m alt. Pe versantul vestic şi coborâm pe trepte de rădăcini.

 

 

   Una dintre cele 15-20 de băligi de urs peste care am dat în tura de azi.

   E o ursăraie în Piatra Mare...

 

 

   Mergem de vreo două ore de la Şirul Stâncilor şi Vârful Piatra Mică... Dintr-o zonă mai deschisă a potecii vedem platoul somital al Muntelui Piatra Mare, cu vârful de 1843m alt. mai în dreapta.

   E foarte cald, bâzâie musca şi ierba dogoare a ploaie. De parcă suntem în miezul verii.

 

 

   Cotlonim din greu, când pe un versant, când pe celălalt. Norocul nostru e că marcajul e bun.

 

 

   Ieşim într-o şa înierbată. Un indicator ne reaminteşte ca, în sens invers, am face cam 4 ore şi jumătate până la Cabana Piatra Mare.

   Tot aici am întâlnit marcajul triunghi roşu ce trece spre dreapta, pe sub vârfurile Bechia şi Ieremia şi coboară în Valea Gârcinului.

 

 

   Ieşim din pădure şi străbatem o multaşteptată poiană însirită.

 

 

   Apoi se întâmplă minunea... Zona se deschide spre Depresiunea Bârsei şi vedem în depărtare Vârful Tâmpa şi oraşul Braşov, iar mai spre stânga, sub noi, Cabana Bunloc.

 

 

   Coborâm pe faţa însorită a muntelui, printre tulpini de Strigoaică înflorite.

   (La cabana am aflat ca pe aici, spre pădure, ar fi bujori de munte înfloriţi.)

 

 

   Găsim Cabana Bunloc deschisă. Şi dacă Adriana ia în braţe motanul cabanei, o cunoştinţă mai veche, noi venim la mesele de pe terasă cu câte un braţ de sticle de bere.

   (La întoarcerea acasă a condus Adriana, căci motanul nu iese la etilotest...)

 

 

   Zăbovim la cabană mai bine de un ceas. Stăm la taclale cu nenea Sile, cabanierul, pe care nu l-am mai văzut de la Paşte, când am urcat aici şi am facut şi noi cinste cu o vişinată de la Galaţi.

   Suntem moleşiţi de soare, de bere şi începem să coborâm fără prea mare tragere de inimă.

 

 

   Din dreptul zidului de la vechea cabană facem dreapta şi coborâm deacoasta muntelui, cu o frumoasă vedere asupra oraşului Săcele în faţă.

 

 

   Deşi e destul de târziu, vremea continuă să fie frumoasă. Norii se zdrenţuiesc nehotărâţi pe deasupra pădurii.

 

 

   Sub noi se vede nodul rutier de la intrarea în Braşov, calea ferată şi albia Timişului.

 

 

   Noul drum de centură al Braşovului, pe lânga albia Timişului, apoi primele vile din Săcele, oraş ce se întinde mult spre dreapta. Pe şapte coline.

 

 

   Coborâm în diagonală printr-o pădure de pini înalţi.

 

 

   Ieşim în drumul forestier de pe Valea Baciului.

 

 

   Coborâm prin cartierul de pe Valea Baciului, apoi trecem de o troiţă şi facem stânga pe un drum mai special.

   Mergem ca pe o scenă înaltă de 3-4 m şi suntem lătraţi de toţi câinii de la cesele de pe cele două părţi.

 

 

   Ajungem la staţia de telescaun de la Bunloc.

   Scaunul, acum demontat pentru reparaţii, urcă până deasupra Cabanei Bunloc, în zona de start a zborurilor cu parapanta.

 

 

   De la staţia de telescaun prindem drumul pietruit de pe sub pădure.

   Un localnic ne spune că până la Dâmbul Morii vom face vreun sfert de oră, căci până acolo sunt cam 4-5km. Are o parere buna despre viteza noastră...

 

 

   Am facut vreo oră şi jumătate.

   La Dâmbul Morii, atenţi la instalarea Adrianei la volan, era să plecăm fără Lucian, care ajunsese mai devreme şi coborâse la pârâu să se răcorească.

   Ca de multe ori în turele noastre, ploaia s-a pornit după ce am ajuns acasă.

   Era să uit... Cactusul nostru a înflorit şi anul acesta. Aşa, de unul singur, nevăzut de nimeni.

Valentin credea că e vorba de un cactus de 3-4m înălţime, ca cei din Deşertul Mojave,din California...

    Al nostru are abia 3-4cm. Deocamdată.

 

           Vreme bună pe cărările din Piatra Mare!

Luni, 31 mai 2010 - 17:41 
Afisari: 13,823 


gigicepoiu