Muntii Piatra Craiului: Valea cu Calea-Magurile Magurii (Muntii Piatra Craiului)
Piemontul e regiunea din nord-vestul Italiei
situată la poalele Alpilor, pe care aceștia se sprijină ca pe niște
contraforți.
Această specificitate a facut din acest nume
un substantiv comun, denumire a unui element geografic des întâlnit în
unitățile submontane.
La noi se vorbește despre piemontul Getic,
piemontul Subcarpaților Moldovei etc.
Minunata creastă a Pietrei Craiului plutește
uneori doar în aparențăpe deasupra norilor.
Ea se
sprijină spre est pe spinările prelungi ale Măgurilor Branului.
Fiind o zonă a calcarului, apele au brăzdat
văi foarte adânci, interfluviile părând astfel adevărate spinări de munți.
Altitudinile Măgurilor Branului sunt pâna în
1000m, vegetația acoperindu-le în totalitate sub formă de pășuni, fânețe și,
mai rare, pădurici de mesteceni, fagi, ori molizi.
O tură la poalele Craiului poate fi în orice
anotimp o desfătare pentru fotograf și o neîntreruptă încântare pentru drumețul
obișnuit.
Mergem pe DN73 și la vreo 5km după ce trecem
de Castelul Bran, facem dreapta e drumul spre localitatea Peștera.
Când locurile mai capătă puțină largime
tragem pe stânga (,,Nu ne mai trageți pe dreapta!” și ne pregătim de plecarea
în tură.

Se pare că drumul până la Casa Folea a fost
asfaltat de curând. Noi urmăm acest drum încă vreo câteva sute de metri.

Înainte de primul pod întâlnit facem dreapta
pe o ulicioară mai îngustă, care are și indicator cu nume de stradă: Valea cu
Calea.

Chiar și pârâul pe marginea căruia vom merge
un timp poartă acest nume: Valea cu Calea. Aceasta pentru că văile adânci
dintre Magurile Branului nu sunt însoțite de drumuri.
Aici drumurile ori urmează culmea măgurii,
ori șerpuiesc pe unul dintre versanții acestora.

Cu toate că sunt foarte la îndemână,
locurile acestea sunt deosebit de pitorești, noi asemănându-le de la început cu
zonele mai puțin umblate de prin Apuseni.

Elementul de decor care avea să ne încânte
dealungul întregii zile avea să fie verdele crud al pădurii și al poienilor.

Sarim într-o grădina pentru un unghi mai bun
din care să surprindem creasta limpede a Craiului.

Poienile de pe versanț, fânețe în devenire,
sunt străjuite fiecare de câte un sălaș, de o locuință de vară, ori de un
saivan pentru păstrarea fânului peste iarnă.

Ne afundăm mult în amontele văii, dar drumul
continuă să țină marginea pârâului.

Ei bine, pe cât de neînsemnat pare cursul de
apă, descoperim că bulboanele mai mari sunt pline de păstrăvi.
Aici am pândit cu toții fulgerările
întunecate a doi păstrăvi babani.

Întâlnim și case locuite și, după ce cățeii
se mai potolesc, vom putea sta de vorbă cu un batrân de 82 de ani. E supărat
doar pentru că anul trecut și-a pierdut soția și acum suportă foarte greu
singuratatea.

Drumul, transformat de la o vreme în potecă
de picior, ne trece pe o podeață pe partea sreapta a apei.

Un afluent de pe stânga ne face să ne temem
că drumul nostru s-ar putea înfunda.
Pe hartă nu e trecut traseul parcurs de noi
astăzi. Mergem în necunoscut.

Mai sus trecem din nou apa.

Un cireș înflorit, printre mesteceni și
molizi. Pentru reușita fotografiei e drept că ne ajută mult și vremea deoasebit
de frumoasă.

Nu știm cât am mers până aici și nici cât
vom mai putea înainta pe această vale.

Mai sus firul de apă se desparte în doua văi
fără urme de poteci, iar noi urmăm drumul ce pare că urca pe spinarea unei
măguri.

Spre stânga identificăm peretele de calcar
la baza caruia se deschide gura Peșterii liliecilor, numită și Peștera din
satul Peștera.
Accesul de aici ar fi mai dificil, la ea
ajungându-se mai ușor de pe drumul spre Casa Folea.

Pe dreapta locurile par mai aproiate și mai
accesibile.

Noul drum ne poartă printr-o rariste de
mesteceni.

Piatra Craiului ne face din nou cu ochiul
dincolo de verdele crud al pajiștilor.

Ajungem pe culmea unei maguri și peisajele
sunt tot mai deschise.

O plimbare la înălțime, de unde să tot
privești...

Lăsăm schimbarea de impresii pe mai târziu.
Acum fiecare savurează peisajul pe cont propriu...

Pentru ziua de azi aparatul de fotografiat
are o singură tema de lucru: flori și munți.

O livadă cu cireși înfloriți și primele
imagini cu centrul satului Măgura, spre care ne îndreptăm noi.

Unde o fi plecat vecinu?...

Locuri în care pictorul și-ar putea întinde
și el șevaletul.

Se vede treaba că ne apropiem de satul
Magura.
Deasupra satului se vede capătul din stânga
al șirului de măguri. Stabilim că vom urca pâna pe culmea lor pe potecile
acelea care se văd și de aici.

Ajungem la drumul ce leaga Casa Folea (si
Mânăstirea Peștera) de centrul localității Magura.
Dincolo de Prăpăstiile Zărneștilor se vede
versantul estic al Pietrei Mici.

Locuri în care, în aparență, nu se întâmplă
nimic.

Echipa de astăzi: Edo, Adriana și Lucian.

În sat oprim la una dintre cele mai
importante instituții...
După căte o bere socializăm și mai bine cu
gazda, apoi cumpărăm și o roată de caș afumat, una imensă dar foarte ușoară, de
parca ar fi o iască.
Puțin mai târziu ne vom convinge ca are și
un gust foarte bun.

Gospodarul care ne-a servit cu bere rece din
magazinul din pivnița casei ne confirmă că drumul ales de noi pentru urcare pe
Măgurile Magurii e cel bun.
În plus ecsta trece chiar prin curtea casei lui
mai vechi.

Din intersecția din centrul satului intrăm
pe o ulicioară mai îngustă.

Așa cum spuneam, ptrecem prin curtea casei
mai vechi a omului.

Nu ne mănânca nici câinii...

Dacă n-am fi băut bere rece și proaspătă
abia acum jumătate de ceas am fi crezut că locurile astea sunt uitate de lume.

Poroinic (Orchis morio)-e una din cele
câteva orhidee de munte ce se pot întâlni în Piarta Craiului.

Mai sus facem un popas la umbra unui molid.
Vântul abia se simte prin cetină.
Sa tot stai aici sus și să privești...

Urcăm tot mai sus, pâna aproape de vârful
Magurei Mici 1224m alt.
În stânga se vede drumul care face legătura
între satele Peștera și Magura, iar mai în reapta e drumul care duce, pe vale,
până la noua Mânăstire Peștera.

În mijlocul imaginii identificăm și drumul
pe care am urcat noi dupa ce am părăsit Valea cu Calea.

Degetăruț. (Soldanela pusilla.)

Ne așezăm să mâncăm în poiana asta de pe
dreapta potecii.
După masă scoatem harta Munților Piatra
Craiului și căutăm să vedem cum e mai bine: să ne întoarcem pe versantul estic,
cel de deasupra satului și să mergem pe curba de nivel, pe sub stânci, sau să
ținem poteca asta în continuare pentru a trece pe versantul celălalt al
Măgurii, spre Prapastiile Zarneștiului...

O altă specie de orhidee de munte.
(Dactylorhiza sambucina)

Gențiană. Numele acestei familii cu peste
500 de specii vine de la regele Iliriei, Gentialus, care a domnit între anii
180-168 î. Hr.. El ar fi recomandat folosirea florilr de gențiana în tratarea
cazurilor de ciumă.
Aceasta este Gențiana ciliata, numită și
trâmbița ciobanului. Se întâlnește mai rar decât Gențiana verna, numită și
ghințura de primăvară și considerată cea mai albastră floare din Europa.

Mergem vreun sfert de ceas pe poteca
nemarcată din pădure și când ne temem mai tare că o să ne lasăm cu totul în
Prăpăstiile Zărneștiului aveam marea surpriză să ieșim într-o poiană însorită,
greu de închipuit că ar putea exista acolo.

Suntem la peste 1200m alt. și totuși
întâlnim în poiană un corcoduș înflorit. Se profilează frumos pe muntele Piatra
Mică.

Spre vest zarea se deschide până spre
creasta Pietrei Craiului.
În tura de azi fotograful și-a tras partea
leului, dar iată că și povestitorul mănâncă o pâine albă pe lângă el...

O plimbare printr-o zonă total necunoscută a
Pietrei Craiului.

Poiana se adâncește până spre pădurea de pe
culmea Măgurii.
E clar că e vorba de o depresiune carstică,
o polie asemănătoare cu cele de deasupra satului Șirnea, sau cu cele din Munții
Mehedinți.

Ieșim în culme și trecem pe lângă două
căpițe mai vechi, ciugulite peste iarnă de animalele pădurii. Adica de
crăpioare...

Urmează o șa largă, după care se ridică
vârful stâncos al Măgurii Mari.
Mai în spate, când am ieșit în poiana asta
mare de pe fața nordică, am găsit un marcaj bandă roșie, care se pare ca urca
de la Fântâna lui Botorog și continuă pe aceată creastă a Măgurii, mai mult pe
versantul nordic, până jos spre Castelul Bran, făcând astfel legătura între
piatra Craiului și Bucegi. (A nu se confunda cu Creasta Carpaților, care aici
merge pe La Table-Curmătura Groapelor-Șirnea-Fundata.

Atâta doar că furtuna de pe Bucegi pare că
se îndreaptă exact către noi.
Tunete seci, de parcă se crapă munții, vin
amenințătoare dinspre partea stângă.

Spre Piatra Craiului vremea rămâne în
continuare frumoasă.
Pe copacul din spate se vede marcajul bandă
roșie pe care în urmăm de o vreme.

Din șaua de pe culme vedem din nou zona
dinspre Casa Folea și culmea împădurită cu vârfurile Coja 1521m, Spărturi
1516m, Steghiori 1541 și Toancheș 1418m alt.

O furtună cu descărcări electrice nu ne-ar
cădea prea bine dacă ne-ar surprinde pe creastă. Hotărâm să coborâm spre sat.

La nevoie ne-am putea adăposti în sălașul
acesta. De la înălțimea asta ar fi frumos să vezi o furtună în desfășurare.

Pentru o clipa hotărâm să ținem mai departe
curba de nivel, pe sub creastă.

Mai bine hai mai jos, căci nu e de glumă!

Când ajungem în apropierea caselor începe să
picure.

Un peisaj specific Măgurilor Branului, cu
Bucegii înzăpeziți pe fundal.

Ne-am adăpostit de ploaie lângă o casă și
ne-am făcut de lucru cu o cățelușă zglobie (Linda), cu pisici blânde și cu un
cocoș gelos, gata să ne sară în cap.
Plecăm la drum printre ultimile picături,
rare dar consistente, ca niște bulgări de apă.

De acolo de sus, de pe Culmea Măgurii am
coborât.

Se înseninează repede, ca vara și noi ne
continuăm tura pe drumul spre Moeciu de Jos.

Un peisaj ca în tablourile pictorului ăla rus, bătrân și cu barba albă. Cum îi
zice?... Seamăna el cu un lipovean din Carcaliu...
A, da. Cred ca mi-am amintit: Igor Grabar. Are tablouri cu peisaje cu mesteceni.

Pentru un timp părăsim drumul care se duce,
înșelător, spre dreapta.

Prin poienile de la Magura, cu creasta
Pietrei Craiului și culmea Toancheș pe fundal.

Ieșim din nou pe culmea unei măguri și vedem
spre înainte drumul pe care vom continua noi tura pentru a ne apropia de casele
din Moeciu de Jos.

Ne înșirăm pe drumul ce leagă Magura de
Moeciu.

Cănd ajungem la capătul drumului, la botul de
deal cu relee, înțelegem că ne mai așteaptă și un al doilea val de ploaie.

Pe Bucegi toată ziua vremea a fost urâtă.

Începem coborârea spre sat pe o potecă ce
trece printr-o livadă cu meri.

Moeciu de jos văzut de pe dealul dinspre
Măgura.

Un tablou plin de culoare...
Doi prieteni evrei merg la rabin:
,,Rabi, prietenul meu e nelamurit într-o
problemă. Negru este culoare?”
,,Sigur că da, negru este culoarea
morții...”
,,Rabi, albul este și el culoare?”
,,Sigur că da, albul este culoarea
nunții...”
,,Vezi prietene că ți-am vândut un televizor
color...”

Locurile prin care am trecut induc multă
liniște.
Aici vântul nu bate, iarba nu crește și
timpul pare că a rămas și el în loc.
Ai putea crede că după o vreme aici te-ar
putea ajunge plictiseala. E firesc și cât se poate de omenesc.
Am citit despre un astfel de lucru în
jurnalul unui copil de taliban de lângă Kandahar. Se pare că și acolo zilele
trec lin, egale cu ele însele...
LUNI: Mă
plictisesc.
MARȚI: Azi
stăteam la poartă și a trecut un vecin. Am făcut o glumă și el m-a înjurat.
L-
am împușcat pe loc.
MIERCURI: A venit
tatăl vecinului să mă întrebe de ce l-am împușcat pe fiul său. L-am
împușcat și pe el.
JOI: A venit
preotul să-mi țină o lecție de morală. L-am scutit de prea multă vorbă și l-am
împușcat și pe el.
VINERI: A venit
tot satul să-mi ceară socoteală pentru moartea preotului. Am împușcat
câțiva, iar ceilalți au fugit.
SÂMBĂTĂ: A venit
poliția. I-am împușcat pe toți.
DUMINICĂ: M-am
săturat de atâta vânzoleală și am fost nevoit să mă mut cu familia în altă
localitate. Acum locuim în Gealalabad.
LUNI: Mă
plictisesc...
Sâmbătă, 28 mai 2011 - 15:53
Afisari: 5,631
gigicepoiu
Sâmbătă, 28 mai 2011 - 21:10