Muntii Piatra Craiului: Valea cu Calea-Magurile Magurii (Muntii Piatra Craiului)

   Piemontul e regiunea din nord-vestul Italiei situată la poalele Alpilor, pe care aceştia se sprijină ca pe nişte contraforţi.

   Această specificitate a facut din acest nume un substantiv comun, denumire a unui element geografic des întâlnit în unităţile submontane.

   La noi se vorbeşte despre piemontul Getic, piemontul Subcarpaţilor Moldovei etc.

 

   Minunata creastă a Pietrei Craiului pluteşte uneori doar în aparenţăpe deasupra norilor.

   Ea se sprijină spre est pe spinările prelungi ale Măgurilor Branului.

   Fiind o zonă a calcarului, apele au brăzdat văi foarte adânci, interfluviile părând astfel adevărate spinări de munţi.

   Altitudinile Măgurilor Branului sunt pâna în 1000m, vegetaţia acoperindu-le în totalitate sub formă de păşuni, fâneţe şi, mai rare, pădurici de mesteceni, fagi, ori molizi.

 

   O tură la poalele Craiului poate fi în orice anotimp o desfătare pentru fotograf şi o neîntreruptă încântare pentru drumeţul obişnuit.

 

   Mergem pe DN73 şi la vreo 5km după ce trecem de Castelul Bran, facem dreapta e drumul spre localitatea Peştera.

   Când locurile mai capătă puţină largime tragem pe stânga (,,Nu ne mai trageţi pe dreapta!” şi ne pregătim de plecarea în tură.

 

 

   Se pare că drumul până la Casa Folea a fost asfaltat de curând. Noi urmăm acest drum încă vreo câteva sute de metri.

 

 

   Înainte de primul pod întâlnit facem dreapta pe o ulicioară mai îngustă, care are şi indicator cu nume de stradă: Valea cu Calea.

 

 

   Chiar şi pârâul pe marginea căruia vom merge un timp poartă acest nume: Valea cu Calea. Aceasta pentru că văile adânci dintre Magurile Branului nu sunt însoţite de drumuri.

   Aici drumurile ori urmează culmea măgurii, ori şerpuiesc pe unul dintre versanţii acestora.

 

 

   Cu toate că sunt foarte la îndemână, locurile acestea sunt deosebit de pitoreşti, noi asemănându-le de la început cu zonele mai puţin umblate de prin Apuseni.

 

 

   Elementul de decor care avea să ne încânte dealungul întregii zile avea să fie verdele crud al pădurii şi al poienilor.

 

 

   Sarim într-o grădina pentru un unghi mai bun din care să surprindem creasta limpede a Craiului.

 

 

   Poienile de pe versanţ, fâneţe în devenire, sunt străjuite fiecare de câte un sălaş, de o locuinţă de vară, ori de un saivan pentru păstrarea fânului peste iarnă.

 

 

   Ne afundăm mult în amontele văii, dar drumul continuă să ţină marginea pârâului.

 

 

   Ei bine, pe cât de neînsemnat pare cursul de apă, descoperim că bulboanele mai mari sunt pline de păstrăvi.

   Aici am pândit cu toţii fulgerările întunecate a doi păstrăvi babani.

 

 

   Întâlnim şi case locuite şi, după ce căţeii se mai potolesc, vom putea sta de vorbă cu un batrân de 82 de ani. E supărat doar pentru că anul trecut şi-a pierdut soţia şi acum suportă foarte greu singuratatea.

 

 

   Drumul, transformat de la o vreme în potecă de picior, ne trece pe o podeaţă pe partea sreapta a apei.

 

 

   Un afluent de pe stânga ne face să ne temem că drumul nostru s-ar putea înfunda.

   Pe hartă nu e trecut traseul parcurs de noi astăzi. Mergem în necunoscut.

 

 

   Mai sus trecem din nou apa.

 

 

   Un cireş înflorit, printre mesteceni şi molizi. Pentru reuşita fotografiei e drept că ne ajută mult şi vremea deoasebit de frumoasă.

 

 

   Nu ştim cât am mers până aici şi nici cât vom mai putea înainta pe această vale.

 

 

   Mai sus firul de apă se desparte în doua văi fără urme de poteci, iar noi urmăm drumul ce pare că urca pe spinarea unei măguri.

 

 

   Spre stânga identificăm peretele de calcar la baza caruia se deschide gura Peşterii liliecilor, numită şi Peştera din satul Peştera.

   Accesul de aici ar fi mai dificil, la ea ajungându-se mai uşor de pe drumul spre Casa Folea.

 

 

   Pe dreapta locurile par mai aproiate şi mai accesibile.

 

 

   Noul drum ne poartă printr-o rariste de mesteceni.

 

 

   Piatra Craiului ne face din nou cu ochiul dincolo de verdele crud al pajiştilor.

 

 

   Ajungem pe culmea unei maguri şi peisajele sunt tot mai deschise.

 

 

   O plimbare la înălţime, de unde să tot priveşti...

 

 

   Lăsăm schimbarea de impresii pe mai târziu. Acum fiecare savurează peisajul pe cont propriu...

 

 

   Pentru ziua de azi aparatul de fotografiat are o singură tema de lucru: flori şi munţi.

 

 

   O livadă cu cireşi înfloriţi şi primele imagini cu centrul satului Măgura, spre care ne îndreptăm noi.

 

 

   Unde o fi plecat vecinu?...

 

 

   Locuri în care pictorul şi-ar putea întinde şi el şevaletul.

 

 

   Se vede treaba că ne apropiem de satul Magura.

   Deasupra satului se vede capătul din stânga al şirului de măguri. Stabilim că vom urca pâna pe culmea lor pe potecile acelea care se văd şi de aici.

 

 

   Ajungem la drumul ce leaga Casa Folea (si Mânăstirea Peştera) de centrul localităţii Magura.

   Dincolo de Prăpăstiile Zărneştilor se vede versantul estic al Pietrei Mici.

 

 

   Locuri în care, în aparenţă, nu se întâmplă nimic.

 

 

   Echipa de astăzi: Edo, Adriana şi Lucian.

 

 

   În sat oprim la una dintre cele mai importante instituţii...

   După căte o bere socializăm şi mai bine cu gazda, apoi cumpărăm şi o roată de caş afumat, una imensă dar foarte uşoară, de parca ar fi o iască.

   Puţin mai târziu ne vom convinge ca are şi un gust foarte bun.

 

 

   Gospodarul care ne-a servit cu bere rece din magazinul din pivniţa casei ne confirmă că drumul ales de noi pentru urcare pe Măgurile Magurii e cel bun.

   În plus ecsta trece chiar prin curtea casei lui mai vechi.

 

 

   Din intersecţia din centrul satului intrăm pe o ulicioară mai îngustă.

 

 

   Aşa cum spuneam, ptrecem prin curtea casei mai vechi a omului.

 

 

   Nu ne mănânca nici câinii...

 

 

   Dacă n-am fi băut bere rece şi proaspătă abia acum jumătate de ceas am fi crezut că locurile astea sunt uitate de lume.

 

 

   Poroinic (Orchis morio)-e una din cele câteva orhidee de munte ce se pot întâlni în Piarta Craiului.

 

 

   Mai sus facem un popas la umbra unui molid. Vântul abia se simte prin cetină.

   Sa tot stai aici sus şi să priveşti...

 

 

   Urcăm tot mai sus, pâna aproape de vârful Magurei Mici 1224m alt.

   În stânga se vede drumul care face legătura între satele Peştera şi Magura, iar mai în reapta e drumul care duce, pe vale, până la noua Mânăstire Peştera.

 

 

   În mijlocul imaginii identificăm şi drumul pe care am urcat noi dupa ce am părăsit Valea cu Calea.

 

 

   Degetăruţ. (Soldanela pusilla.)

 

 

   Ne aşezăm să mâncăm în poiana asta de pe dreapta potecii.

   După masă scoatem harta Munţilor Piatra Craiului şi căutăm să vedem cum e mai bine: să ne întoarcem pe versantul estic, cel de deasupra satului şi să mergem pe curba de nivel, pe sub stânci, sau să ţinem poteca asta în continuare pentru a trece pe versantul celălalt al Măgurii, spre Prapastiile Zarneştiului...

 

 

   O altă specie de orhidee de munte. (Dactylorhiza sambucina)

 

 

   Genţiană. Numele acestei familii cu peste 500 de specii vine de la regele Iliriei, Gentialus, care a domnit între anii 180-168 î. Hr.. El ar fi recomandat folosirea florilr de genţiana în tratarea cazurilor de ciumă.

   Aceasta este Genţiana ciliata, numită şi trâmbiţa ciobanului. Se întâlneşte mai rar decât Genţiana verna, numită şi ghinţura de primăvară şi considerată cea mai albastră floare din Europa.

 

 

   Mergem vreun sfert de ceas pe poteca nemarcată din pădure şi când ne temem mai tare că o să ne lasăm cu totul în Prăpăstiile Zărneştiului aveam marea surpriză să ieşim într-o poiană însorită, greu de închipuit că ar putea exista acolo.

 

 

   Suntem la peste 1200m alt. şi totuşi întâlnim în poiană un corcoduş înflorit. Se profilează frumos pe muntele Piatra Mică.

 

 

   Spre vest zarea se deschide până spre creasta Pietrei Craiului.

   În tura de azi fotograful şi-a tras partea leului, dar iată că şi povestitorul mănâncă o pâine albă pe lângă el...

 

 

   O plimbare printr-o zonă total necunoscută a Pietrei Craiului.

 

 

   Poiana se adânceşte până spre pădurea de pe culmea Măgurii.

   E clar că e vorba de o depresiune carstică, o polie asemănătoare cu cele de deasupra satului Şirnea, sau cu cele din Munţii Mehedinţi.

 

 

   Ieşim în culme şi trecem pe lângă două căpiţe mai vechi, ciugulite peste iarnă de animalele pădurii. Adica de crăpioare...

 

 

   Urmează o şa largă, după care se ridică vârful stâncos al Măgurii Mari.

   Mai în spate, când am ieşit în poiana asta mare de pe faţa nordică, am găsit un marcaj bandă roşie, care se pare ca urca de la Fântâna lui Botorog şi continuă pe aceată creastă a Măgurii, mai mult pe versantul nordic, până jos spre Castelul Bran, făcând astfel legătura între piatra Craiului şi Bucegi. (A nu se confunda cu Creasta Carpaţilor, care aici merge pe La Table-Curmătura Groapelor-Şirnea-Fundata.

 

 

   Atâta doar că furtuna de pe Bucegi pare că se îndreaptă exact către noi.

   Tunete seci, de parcă se crapă munţii, vin ameninţătoare dinspre partea stângă.

 

 

   Spre Piatra Craiului vremea rămâne în continuare frumoasă.

   Pe copacul din spate se vede marcajul bandă roşie pe care în urmăm de o vreme.

 

 

   Din şaua de pe culme vedem din nou zona dinspre Casa Folea şi culmea împădurită cu vârfurile Coja 1521m, Spărturi 1516m, Steghiori 1541 şi Toancheş 1418m alt.

 

 

   O furtună cu descărcări electrice nu ne-ar cădea prea bine dacă ne-ar surprinde pe creastă. Hotărâm să coborâm spre sat.

 

 

   La nevoie ne-am putea adăposti în sălaşul acesta. De la înălţimea asta ar fi frumos să vezi o furtună în desfăşurare.

 

 

   Pentru o clipa hotărâm să ţinem mai departe curba de nivel, pe sub creastă.

 

 

   Mai bine hai mai jos, căci nu e de glumă!

 

 

   Când ajungem în apropierea caselor începe să picure.

 

 

   Un peisaj specific Măgurilor Branului, cu Bucegii înzăpeziţi pe fundal.

 

 

   Ne-am adăpostit de ploaie lângă o casă şi ne-am făcut de lucru cu o căţeluşă zglobie (Linda), cu pisici blânde şi cu un cocoş gelos, gata să ne sară în cap.

   Plecăm la drum printre ultimile picături, rare dar consistente, ca nişte bulgări de apă.

 

 

   De acolo de sus, de pe Culmea Măgurii am coborât.

 

 

   Se înseninează repede, ca vara şi noi ne continuăm tura pe drumul spre Moeciu de Jos.

 

 

   Un peisaj ca în tablourile pictorului  ăla rus, bătrân şi cu barba albă. Cum îi zice?... Seamăna el cu un lipovean din Carcaliu...

   A, da. Cred ca mi-am amintit: Igor Grabar. Are tablouri cu peisaje cu mesteceni.

 

 

   Pentru un timp părăsim drumul care se duce, înşelător, spre dreapta.

 

 

   Prin poienile de la Magura, cu creasta Pietrei Craiului şi culmea Toancheş pe fundal.

 

 

   Ieşim din nou pe culmea unei măguri şi vedem spre înainte drumul pe care vom continua noi tura pentru a ne apropia de casele din Moeciu de Jos.

 

 

   Ne înşirăm pe drumul ce leagă Magura de Moeciu.

 

 

   Cănd ajungem la capătul drumului, la botul de deal cu relee, înţelegem că ne mai aşteaptă şi un al doilea val de ploaie.

 

 

   Pe Bucegi toată ziua vremea a fost urâtă.

 

 

   Începem coborârea spre sat pe o potecă ce trece printr-o livadă cu meri.

 

 

   Moeciu de jos văzut de pe dealul dinspre Măgura.

 

 

 

 

   Un tablou plin de culoare...

  

   Doi prieteni evrei merg la rabin:

   ,,Rabi, prietenul meu e nelamurit într-o problemă. Negru este culoare?”

   ,,Sigur că da, negru este culoarea morţii...”

   ,,Rabi, albul este şi el culoare?”

   ,,Sigur că da, albul este culoarea nunţii...”

   ,,Vezi prietene că ţi-am vândut un televizor color...”

 

 

 

   Locurile prin care am trecut induc multă linişte.

   Aici vântul nu bate, iarba nu creşte şi timpul pare că a rămas şi el în loc.

   Ai putea crede că după o vreme aici te-ar putea ajunge plictiseala. E firesc şi cât se poate de omenesc.

   Am citit despre un astfel de lucru în jurnalul unui copil de taliban de lângă Kandahar. Se pare că şi acolo zilele trec lin, egale cu ele însele...

 

 

 

LUNI: Mă plictisesc.

MARŢI: Azi stăteam la poartă şi a trecut un vecin. Am făcut o glumă şi el m-a înjurat. L-    

               am împuşcat pe loc.

MIERCURI: A venit tatăl vecinului să mă întrebe de ce l-am împuşcat pe fiul său. L-am

                      împuşcat şi pe el.

JOI: A venit preotul să-mi ţină o lecţie de morală. L-am scutit de prea multă vorbă şi l-am

        împuşcat şi pe el.

VINERI: A venit tot satul să-mi ceară socoteală pentru moartea preotului. Am împuşcat

                câţiva, iar ceilalţi au fugit.

SÂMBĂTĂ: A venit poliţia. I-am împuşcat pe toţi.

DUMINICĂ: M-am săturat de atâta vânzoleală şi am fost nevoit să mă mut cu familia în altă localitate. Acum locuim în Gealalabad.

LUNI: Mă plictisesc...    

Sâmbătă, 28 mai 2011 - 15:53 
Afisari: 5,631 


gigicepoiu