Muntii Mehedinti: sirul crovurilor-Varful Pietrele Albe-Cheile Tesnei (Muntii Mehedinti)

   (Tura si aventura in creierii Muntilor Mehedinti.)

 

   Unele capetenii de osti revin obsesiv la cetatile inespugnabile, ce au rezistat unor repetate asedii si asta nu pentru vreun important rezultat strategic, cat pentru o iluzorie satisfacere a unui orgoliu ranit.

   La fel se intampla si astazi, cand ,,cetatile” omului modern sunt ori marii pereti din inalturile cerului, ori cotlonitele pesteri din adancurile pamantului,sau, ceva mai comun, un traseu pe care nu ai reusit sa-l duci pana la capat.

 

   Am revenit in Valea Cernei alaturi de prieteni din Brasov si Galati si, dupa cum se va vedea, impreuna am format o echipa atat de buna, incat pe traseu toti eram in frunte, ca in bancul ala in care unul isi dadea cu parerea ca la tren san u se mai puna vagon in coada, ca prea se misca intr-o parte si alta…

   Ramona, Sorin Adam si Bogdan Balaban aveau sa raspunda la apel dupa o saptamana ploioasa petrecuta prin maruntaiele de calcar ale Banatului montan si Clisurii Dunarii.

 

   Seara ,,festivitatea de deschidere” se transforma rapid in ,,sedinta tehnica”si vinul rosu al lui Marin ne sporeste puterea de a lua decizii transante: maine,chiar din prima zi, vom aborda cel mai frumos traseu din Muntii Mehedinti, caci nu putem sti cate zile frumoase ne vor ingadui ploile in urmatoarele 12 zile.

 

   Nu plecam noi chiar la prima ora (adica ora unu din noapte), ci pe la ora opt, cu doua masini, pentru a ne asigura retragerea la iesirea din traseu.

   Lasam masina mea in parcarea motelului Dumbrava, la km12,5 si pornim doar cu masina lui Bogdan spre intrarea in traseu, pe la Cheile Tamnei de la km22.

   Suntem sase personae si tot atatia rucsaci de tura. Pe bancheta din spate stam patru, eu gramadindu-ma peste Sorin, Costel si Marin.

   Ati vazut gagurile alea cu un numar mare de personae care coboara dintr-un Mini? Sunt trucaje ieftine… Sa fi vazut la noi contorsionism!

   De la instalatiile hidraulice stim ca sunt valve normal-inchise si valve normal-deschise. La fel sta treba si cu resorturile din angrenaje: sunt arcuri normal-tensionate…

   Eu stateam ca un arc bine comprimat, cu capul infipt in plafoniera. Altfel, la un hop din drum, as fi iesit cu capul prin acoperisul cabinei.

 

   La destinatie a coborat repede soferul si a venit la noi sa disloce mai intai ,,molozul”, rucsaci, aparate foto, bete etc apoi m-a tras pe mine de maini, cum te sraduiesti sa dai jos din pat un motan pe jumatate adormit.

   Am mai avut doar putere sa strig ca bunica aceea caruia nepotul ii luase tubul de oxigen pentru experienta de la ora de chimie: ,,Aer, ba!”

 

   Lasam masina pe refugiul de pe malul inalt al Cernei si ne echipam pentru intrarea in traseu.

 

 

     Traversam drumul si strangem randurile in preajma indicatoarelor de intrare in traseu.

   Echipa: Costel Ceapchi, Ramona, Bogdan Balaban, Sorin Adam, Marin Balta si cu mine.

   Conastatam ca, in plus fata de anul trecut, cand am mai urcat pe aici, a aparut si traseul marcat cu triunghi albastru, care, spune indicatrul, conduce in Poiana Beletina.

   Din pacate noi i-am pierdut urma acestui marcaj inca inainte de a intra in Fueroaga Tamna.

 

 

   Cu toate ca zona cheilor se mai numeste si Fueroaga Seaca (uneori si Fueroaga Sateasca), pana sa iesim la fanetele de deasupra padurii intalnim doua izvoare, chiar bune.

   La primul dintre ele am observat un ,,distribuitor”, o gaura cu cep: scoti batul si apa curge in uluc, pentru vite; pui cepul in gaura- apa curge pe tuturoi, pentru bidoanele noastre.

   Cum e ,,cool” sa spui: ,,ceva de genul asta” e si la instalatia hidraulica de la escavatoare, numai ca acolo distribuitorul e putin mai complex, capabil sa trimita uleiul sub presiune la oricare din cilindrii utilajului.

   Si ce poza tare a iesit cand in uluc a cazut o picatura de apa!...

 

 

   Iesim in poienile de deasupra padurii si vedem ce a mai ramas din capitele de anul trecut. Acum fanul e mancat de vite ca vata de zahar pe bat.

 

 

   Anul acesta firul ierbii nu a simtit coasa vecina (,,Ce simte firul ierbii cand coasa-i e vecina?”-Dan capitan de plai) si noi ne croim anevoie carare printre flori spre peretele Marelui Abrupt.

 

 

   Soarele abia rasare pe langa coltanii de stanca si panzele de paianjen mai raman un timp impodobite cu minuscule perle stralucitoare de roua.

 

 

   Prindem brana de piatra de pe peretele abruptului si ne oprim in punctual de belvedere de dinaintea intrarii in chei.

   De aici avem frumoase perspective spre picioarele de munte ce coboara de pe culmea Muntilor Cernei (aici numita Culmea Vlascu) pana deasupra vaii.

   Cu binoclul lui Marin si cu monoclul lui Sorin (o jumatate de binoclu) reperam bisericuta cu cimitir din catunul Inelet si putin mai jos, scoala generala pentru copii din Scarisoara, Inelet si Tatu.

 

 

   Mai spre stanga identificam varfurile Biliana (pe unde ne vor purta pasii in una din turele viitoare) si Arjana, iar sub ele casele din Prisacina si de pe fruntea Cracului Mare.

 

 

   De la punctual de perspectiva, o coborare lejera, de cel mult 20-30m, ne adduce cu picioarele pe patul bolovanos al Cheilor Tamnei.

   De remarcat genialitatea acestei poteci, care ne-a adus de jos, din poienile inflorite, de la salasele pustii,dar cu ogoare cultivate si pana aici sus, in cheile astea spanzurate la mare inaltime si asta fara vreun efort deoasebit.

 

 

   Pe Fueroaga Tamna, mai sus de potecuta de legatura, se schimba situatia. Incepem sa urcam mai tare pe niste serpentine stranse.

 

 

   Apoi ne strecuram printr-o zona plina de ,,ruine”

 

 

   Urmeaza inca doua sectoare de chei mai inguste, dar poteca e nesperat de buna. Cum spunea un localnic cu ceva timp in urma intr-un dulce grai banatean: ,,E buna poceca. Pe ea doboara (coboara) si vicele.” Vicele… ce? Vicele-primar, ori vicele-presedinte?...

   Trecem printer blocuri de calcar ciuruite de lapiezuri adanci si iesim in poiana insorita a Crovului Mare, la altitudinea de 1045m.

 

 

   E senin perfect si azi se pare ca nu vom mai avea deaface cu ploile, ci cu seceta.

   Adapostul unei foste stane arata tot mai rau de la un an la altul.

 

 

 

   Din Crovul Mare hotaram sa ne abatem mai intai spre nord, pana in Poiana Beletina, dupa care von reveni in Crovul Mare pentru a ne intrepta spre Poienile de Sus, situate la sud fata de acesta.

   Cu multi ani in urma eu mai parcursesem sectorul Cheile Tesnei-Cheile Tamnei, dar acum nu-mi mai aminteam bine timpul necesar.

   Acum aveam asa, o strangere de inima, ca nu cumva dorinta noastra de a urca in stanga pana in Poiana Mare si Polia Beletina sa fie prea costisitoare la economia timpului afectat turei sis a nun e prinda, cumva, noaptea pe munte.

   Din Crovul Mare urcam pana in Poiana Mare o diferenta de nivel de vreo 150m.

 

 

   Dezagregarea calcarului din bolovanii ramasi la lumina zilei e foarte spectaculoasa, adevarate avene in miniatura.

 

 

   De unele dintre pietre si-au legat destinul buchetele de flori frumos mirositoare.

 

 

   Din palnia larga prin care se intra in polia Poiana Mare se vad in spate sirul de crovuri numite Poienile de Sus, iar pe fundal Varful Pietrele Albe, care, cu cei 1335m ai sai, domina imprejurimile si cheama la urcat.

 

 

   Partea stanga a Poienii Mari este presarata cu lapiezuri de toate marimile si formele.

   Noi ne plimbam fara graba, strecurandu-ne printre ele.

 

 

   Pe o potecuta abia ghicita (si total nemarcata) ne indreptam spre nord-est pentru a intra in marea depresiune carstica Polia Beletina.

 

 

   Polia Beletina este cea mai mare depresine carstica, lungimea ei depasind 2000m.

   Fundul plat al poienii este strabatut de o carare ce leaga Fueroaga Beletina (stanga) de extremitatea estica, pe unde se poate urca in Varful lui Stan sau pe unde se poate iesi la soseaua DN67D, inzona Saua Mazdronea tinand un timp marcajul banda rosie de pe culmea principala a Muntilor Mehedinti.

 

 

   La intoarcere Bogdan urca pe creasta bolovanoasa de deasupra Marelui Abrupt, de unde se vede intreaga culme a Muntilor Cernei si o buna parte din zona sudica a Godeanului.

   Reintorsi in Crovul Mare ne tragem mai la umbra si scoatem mancarea din rucsaci.

   Cat mai palavragim toti sunt interesati cam cat mai facem paa in Cheile Tesnei, caci de acum e trecut de amiaza. Eu ridic din umeri, fara curajul de a incerca o aproximare a timpului.

   Dupa masa pornim la drum si urcam in diagonala spre saua inalta din sudul Crovului Mare.

 

 

   Legatura dintre crovuri se face pe poteci abia vizibile, dar care totdeauna aleg varianta cea mai buna de urcare, ori de traversare a depresiunilor.

 

 

   Dincolo de creasta stancoasa intermediara se deschide valea larga a Poienilor Porcului.

 

 

   Spre mijlocul poienii, intr-un loc mai jos, se deschide palnia unei doline prin care se dreneaza apele ploilor.

 

 

   Ajunsi aici, locurile sunt ingaduitoare cu drumetii si totul se transforma intr-o plimbare prin spatii largi, anormale pentru un varf de munte si total iesite din logica geologiei.

 

 

   Intr-un alt sector al poienilor sunt cantonate trei laculete minuscule.

 

 

   Crovurile sunt strajuite de o parte si de alta de creste calcaroase, pe care troneaza cu mandrie cateva exemplare de pin negru banatean.

 

 

   Trecem printr-un pasaj de legatura spre un crov cu o mare deschidere.

 

 

   Crovul Medved (medved inseamna urs in slavona) e de forma ovoidala si dimensiunile sale sunt impresionante, ca dealtfel si perfecta sa orizontalitate.

 

 

   Peretele ce margineste Crovul Medved spre culmea principala a Muntilor Mehedinti.

   Stancariile lui sunt disputate de catre exemplare de pin negru si de fagi care ajung sa semene cu umbrelele pinilor printr-un mimetism cel putin dubios…

 

 

   Marin si Ramona s-au dus tare, dar se pare ca nu au ajuns nici pana in mijlocul crovului. E mare, ba nene!...

 

 

   Creasta dinspre Marele Abrupt.

   De retinut ca de la Fueroaga Tamna si pana in Cheile Tesnei, deci pe toata lungimea crovurilor, abruptul dinspe Valea Cernei nu ofera nicio posibilitate de coborare.

   Ori te duci tare pana in Tesna, ori faci cale intoarsa in Crovul Mare si cobori pe Tamna.

 

 

   Costel pierdut in imensitatea Crovului Medved.

   In spate se vede sirul de depresiuni carstice pe unde am venit, iar pe fundal apare Varful lui Stan.

 

 

   Toate stancile cu lapiezuri sunt ornate cu flori.

 

 

   Urcam din nou o creasta intermediara si dincolo de ea vedem cat de adanc e crovul Gatul Porcului. Pe fundul lui trebuie sa trecem in drumul nostru spre Varful Pietrele Albe.

 

 

   Cautam cu privirea o alternative de a ajunge pe Pietrele Albe prin stanga, pe culmea principala a muntilor, dar se vede lesne ca pe aclo distantele sunt si mai mari.

 

 

   Prindem potecuta de coborare in serpentine spre fundul crovului, printre pietrele nariute din pereti.

 

 

   Dimensiunile crovului Gatul Porcului sunt impresionante.

   Dincolo de el, pe o terasa mai inalta, identificam Poiana plostioarele.

   Dincolo de aceasta ultima poiana insailam cu privirea o posibilitate de urcare spre Varful Pietrele Albe, pe piciorul de munte pe care varful il lasa spre crovuri.

 

 

 

   Se pare ca de pe fundul adanc al crovului Gatul Porcului se poate ajunge usor in creasta principala a Muntilor Mehedinti, in schimb nu se poate cobara din el spre dreapta, spre Valea Cernei.

 

 

   Ne risipim pe fata nordica a depresiunii.

 

 

   Pe fund, mai spre dreapta, descoperim un loc de adapat pentru animale.

 

 

   O vedre spre nord-est, spre Varful Bruscan de pe culmea Mehedintilor.

   Imaginea cu resturile de platouri macinate de intemperii aduce putin cu cele din Colorado, din zona Marelui Canion.

 

 

   Putin mai sus de adapatoarea pentru vite gasim o fantana cu ghizduri de piatra si acoperita cu loazbe de lemn.

   Cu o canita gustam din apa dosita la umbra.

 

 

   Ne aplecam pe rand si luam apa din fantana. Costel sta de paza, san e apuce de picioare daca alunecam spre adancul racoros.

   Sa mai amintesc faptul ca in fantana isi facea veacul o broscuta? Am ignorat-o sin e-am umplut bidoanele cu apa.

   Si dupa cum vom vedea, bine am facut ca am luat apa si de aici.

 

 

   Spre marginea vestica a crovului, la vreo 50m de fantana e si un adapost. Cam prapadit!...

 

 

   Cu setea potolita si cu siguranta relative pe care ti-o da o rezerva completa de apa, pornim pe un sector de urcus spre treapta mai inalta a Poienii Plostioarelor.

 

 

   Trecem pe langa cateva blocuri de piatra rostogolite din munte. Sunt babane,tata! Cat casa!

 

 

   Cam acesta ar fi si piciorul de munte pe care va trebiu sa urcam pan ape Varful Pietrele Albe… pe o diferenta de nivel de mai bine de 300m.

 

 

   Lasam in urma crovul adanc al Gatului Porcului si deodata sunte blagosloviti cu umbra racoroasa a unui nor.

 

 

   Mai sus poposim la umbra mai statornica a unui fag izolat.

   Ramona ne serveste cu niste jeleuru acrisoare, pe care le asemanam cu niste omizi date prin sare de lamiae.

   Pe mine ma obsedeaza colturile fotogenice care marginesc vaile de o parte si de alta.

 

 

   Dupa pauza din Poiana Plostioarelor incepem urcusul dur, fara nicio urma de poteca, spre Varful Pietrele Albe.

   Fiecare isi alege un traseu cat mai usor, dupa indemanare si talent in orientare.

 

 

   Pe o muchie intermediara locurile devin spectaculoase.

 

 

   O imagine de pe la jumatatea urcusului.

   Dincolo de sirul crovurilor si creasta Marelui Abrupt incep sa se vada spatiile mai largi ale Muntilor Cernei, cu sectorul Zglivar-Vlascu pe fundal.

 

 

   Un pui de pinus silvestris cuibarit intre blocurile de calcar.

 

 

   Urcusul e tot mai greu, dar vizibilitatea e buna si privelistile ne rasplatesc din plin.

   Nu bagam in seama oboseala si facem zeci si zeci de fotografii.

 

 

   Urcam drept in sus, fara ocoliri pe serpentine. In spate raman plostioarele, capatul de sud al Poienilor de Sus.

 

 

   O imagine de ansamblu cu sirul crovurilor marginite spre vest de abruptul dinspre Cerna sis pre est de linia sinuasa a culmii principale a Muntilor Mehedinti.

 

 

   Dupa o muchie vedem ca pana la varf mai avem de tras…

 

 

   In cele din urma ajungem sip e Varful Pietrele Albe 1335m alt., o zona cu capete de strat asemanatoare cu cele din Piatra Craiului, un fel de ,,creieri ai muntelui”cum mi-a placut mie sa ii numesc in titlu.

   De pe varf o vedere spre nord.

 

 

   Spre est se vede zona mai joasa a Podisului Mehedinti.

 

 

   ,,Bucuria varfului” surprinsa de fotografii avizi de inedit.

 

 

   Citisem aici, pe sait, ca a avut loc o actiune de marcare a crestei Mehedintilor, cu banda rosie, dinspre nord pana aici, pe Varful Pietrele Albe.

 

 

   Pe varf, pe langa surpriza facuta de marcajul proaspat, aveam sa descoperim, cu o surpriza infinit mai mare ca Varful Pietrele Albe nu se inalta deasupra Cheilor Tesnei, asa cum ne inchipuiam noi.

   De fapt harta noastra se sfarsea chiar aici si abia acum vedem ca vom fi nevoiti sa mai mergem o buna bucata de creasta spre sud.

 

 

   Ajungem pe un al doilea varf de calcar si intelegem ca pana la varful pe care il stim noi ca se ridica deasupra Cheilr Tesnei mai avem de mers toata bucata de creasta impadurita din spate.

 

   ,,Lele-lele-lele!” De la Mircea Baniciu, fara numar!...

 

 

   Gata, se termina piatra uscata pe care inaintam atat de frumos!... Mai departe suntem nevoiti sa intram in ,,bozii”…

 

  

 

   Ne-a luat aproape doua ore sa orbecaim pe muchia impadurita.

   Putin sub culme, pe versantul drept, am gasit si vreo 2-3 marcaje banda rosie foarte-foarte vechi, dar care ne-au insuflat o oarecare siguranta…

   Apoi deodata iesim la lumina.

 

 

   Constatam ca nu prea stam deloc pe roze…S-ar parea ca jos, sub noi, se adancesc Cheile Tesnei.

   Recunosc versantul opus ca fiind fata nordica a Inalatului Mare, dar pana la poiana de deasupra stanii, poina in care trebuie sa coboram noi, sunt cam 400-500m diferenta de nivel.

 

 

   Anul trecut ciobanul de la stana din poiana de sus a Tesnei ne aratase ca spre pietrele Albe trebiue sa urcam direct din poiana, spre nord, darn u ne-a facut sa intelegem ca varful acesta, pe care suntem acum, e ,,Trei Varfuri” sin u Pietrele Albe.

   Mare eroare!

Trec cu Bogdan pe varful mai inalt din fata sperand ca de acolo sa vedem poiana in care va trebiu sa coboram.

   Pentru orice eventualitate, ca varianta B, ochim un picior de munte destul de abrupt care se lasa spre est, dar care se pare ca nu are mai rupturi de panta.

 

   Continuam o vreme sa coboram pe marginea prapastiei din dreapta.

   Apoi ne dam seama ca pierdem legatura cu cei ramasi sus.

   Bogdan se lasa ceva mai jos, iar eu incerc sa tin legatura intre echipe.

   Apoi nun e mai auzin niciunii.

   Apare Ramona pe un coltan si striga ca Ceapchii vrea san e intoarcem pe primul varf sis a coboram pe firul vaii care se formeaza spre est. De sus Costel nu vede ca valea are saritori.

 

   Apoi nu-l mai auzim pe Bogdan…

   Si balaurim pe un teren!... Bolovani de calcar cu muchii ascutite, ascunsi intr-o vegetatie abundenta, de parca mergem prin straturi cu marar…

   Si vine seara… Cred ca e trecut de ora 8… E clar ca nu vom mai ajunge la masini in seara asta.

   Dar macar pana la stana… Dar pe unde?

   Apare si Bogdan mai jos si fixam prin strigate din fundul bojogilor sa ne reintalnim la scorusul cu fructe rosii de mai jos.

   Regrupam si constatam ca opiniile noastre cu privire la situatie nu prea converg.

   ,,Nea Cornele, ne relaxam, gandim problema…” si mai intai luam legatura cu sotiile sa le spunem ca nu ajunem in seara asta acasa si sa stea linistite.

   Apoi cadem de accord sa fortam putin coborarea pana la nivelul padurii, unde am pute inopta la un foc. Aici, pe varf n-ar fi o noapte prea placuta.

 

   Mai intai ajungem la o padure de pin, aproape imposibil de strabatut…

   Mai jos tesatura de crengi se mai rareste si ajungem pe fundul plat al unei vai acoperita cu frunze de fag.

   Aici inaintam usor si devenim mai increzatori in reusita noastra.

   Apoi valea se pare ca se termina spanzurata desupra unui perete. Iesim spre stanga si continuam pe o curba de nivel pana intr-o alta vale seaca, mai larga si perpendicular ape directia celei dintai.

   Hopa! E marcata cu banda rosie. Gata, recunosc imediat zona pe unde am urcat in urma cu 4-5 ani cu Lucian si cu un prieten din Drobeta.

   Stiu ca mai jos ne asteapta o saritoare inalta, dar care se coboara foarte frumos. Se cheama ,,La Scarita”.

   Mai jos de scarita valea se intuneca de tot.

 

 

  Totusi peretii din dreapta sunt luminati de ultimile raze ale soarelui.

 

 

   (Mai tarziu, aveam sa aflam ca tot in vara asta un grup din Arad ramasese agatat deasupra acestor pereti, probabil pe prima vale pe care am coborat si noi si, cum aveau semnal la telefon, au chemat in ajutor Salvamontul din Baile Herculane. Atunci zice ca ploua si era rece… )

   Noi iesim din padure si poiana de sus a Tesnei pare mai luminata

 

 

   Zona asta asteptam sa o vedem de sus.

 

 

   Strabatem poiana in coborare usoara sin e indreptam spre zona stanii.

   La parau ne racorim si vedem ca fiecare mai are cate un strop pe fundul bidonului. De la broscuta.

   Apoi vine la noi un neamt dolofanel, cu un ras de harta in mana, o schita, ce mai sin e intreba cu sa ajunga in crovuri ca de doua zile se strofoaca prin padurile astea.

   Pentru a doua oara in istorie le spunem nemtilor ca ,,Pe aici nu se trece!” Va trebui sa coboare in Valea Cernei si sa urce pe Tamna, ca oamenii.

 

 

   Ajungem la stana pe intuneric.

   Bacita si tataie ne recunosc, pe Marin si pe mine, din tura de anul trecut.

   Ii rugam sa ne gazduiasca peste noapte. Avem noi frontale, darn e consideram prea obositi sa coboram Cheile Tesnei pe intuneric.

 

   Cum am dormit sapte personae intr-o stana mititica numai noi stim. De fapt nu stim sa fi dormit careva din noi…

   Pe la ora 5 tataie, care dormise afara, ,,la aripa”, incepe sa taie lemne.

   Iesim din stana, ne strangem rucsacii si-i facem loc sa aprinda focul. Treburile stanii nu pot fi amanate.

   Ca de exemplu aprinderea primei chiparoase.

 

 

   Oile ne privesc cu ochi sticlosi:,,Mama-nene, ce da ciobani!”

 

 

   Cat strabatem noi Cheile Tesnei se crapa bine de ziua.

 

 

   E cam dimineata si ochii cam carpiti!

   Stiti care e culmea turismunlui? Sa-ti platesti camera la pensiune si tu sa dormi la stana.

 

   Bogdan ma invata sa fac poze cu cascada. Uite cum e pe automat:

 

 

   Si acum cu setare AV:

 

 

   Mai jos prindem cararea bolovanoasa ce se ridica mult desupra fundului cheilor.

 

 

   Trecem de locul cu belvedere si mai continuam o vreme pe sub pereti, dupa care coboram vartos spre drumul de pe Valea Cernei.

   Am ajuns la masina din parcarea motelului Dumbrava pe la 8 fara 25, o ora matinala, numai buna de iesit dintr-un traseu.

   Ne repedem sa recuperam si masina lui Bogdan, care ne-a asteptat singura, mititica, la km 22.

 

   Ajungem la pensiune taman la micul dejun. Asternut, ca toate mesele, de noi si nu de gazde.

   In acest caz, mai deosebit, preferam un sprit cafelei cu lapte…

   Povestim cum am petrecut pe munte si sotiile hotarasc ca vizavi de turele noastre urmatoare sa se comporte ca niste vaduve…

   Cum, fata de noi, niste adevarati survaiveri?!...

 

  

 

   Pe curand! Ne vedem in Godeanu!

  

 

     

 

  

Luni, 30 august 2010 - 16:51 
Afisari: 11,581 


gigicepoiu