Muntii Ciucas: Valea Alpina din Zaganu (Muntii Ciucas)
Muntele Zăganu se impune în peisajul variat
al Munților Ciucaș atât prin creasta sa crenelată cât și prin versanții
stâncoși, de o rară sălbăticie.
Dacă din est, dinspre Valea Stânii, se poate
urca în culme, dificil, pe 2-3 poteci marcate și pe hățașul vânătoresc de pe
Culmea Șuvițelor, versantul vestic pare complet inaccesibil.
Totuși, într-o vreme, o potecă tainică
străbătea muntele de la stâna din Zaganu până spre Muntele Roșu pe la nivelul
superior al pădurii de conifere. (Am reușit să o parcurg într-o vară împreună
cu Vova Titisnaider și Dan Tudorache, dar acum se pare că e înnecată de
vegetație.)
Un traseu sălbatic, dar și spectaculos, ne
ridică aproape direct din marea poiană de la baza muntelui până în apropierea
celui mai înalt vârf al culmii principale, Vârful Gropșoarele de 1883m
altitudine.
În prima parte este vizata o vale seacă,
barată în porțiunile sale mediană și finală de pereți mari de conglomerat.
Valea, sau mai bine zis întregu traseu de
ascensiune, a fost numit Valea Alpină, pentru caracterul sau de permanentă
altitudine, el putănd fi considerat și ca un traseu alpin de gradul IA.
Două întâmplări ce mă leagă de acest munte
vor renaște în acest jurnal sub formă de poveste...
Aștept de ceva vreme să mai parcurg încă o
dată acest traseu, care, pentru mine, are și o oarecare însemnătate
sentimentală și iată că în acest sfârșit de primăvară lucrurile s-au așternut
cuminți în direcția cea bună.
Trecem munții de la Predeal la Cheia și
intrăm în stațiune pe drumul ce se desprinde din DN1A lângă podul peste apa
Tâmpa (Gropșoarele).
Tragem mașina în fața unei vile și ne
echipăm de plecare în traseu.

Ne întoarcem la drumul național fulgerat din
ambele părți de TIR-uri conduse de șoferi cel puțin țicniți.
Prindem drumul forestier de pe Valea
Gropșoarelor și în scurt timp vacarmul de pe șosea rămâne undeva în urmă, iar
noi ascultăm doar trilurile măiastre ale unor cântărețe nevăzute.

Se vede cum răsună verdele crud al pădurii.

Ajungem în marea poiană de la poalele
Zaganului și, în lumina nepotrivită a dimineții, căutăm cu privirea terenul de
joc al zilei de astăzi.
Vom urca pe valea ce se distinge ușor în
centrul fotografiei până la primul perete, apoi vom ocoli obstacolul prin
dreapta și vom reveni în firul superior al văii.
Înainte de a ajunge sub pereții de sus,
facem dreapta, pe sub colțul Marelui Triunghiular, cel care se vede mai semeț
în imagine și trecem pe fața sudică a muntelui, aceasta nemaivăzându-se din
acest unghi.

Trseul în sine pornește din colțul din
stânga al poienii. Un ,,semimarcaj”, ce s-a dorit a fi punct albastru, ne va fi
de un real folos la începutul drumului, în padure adâncindu-se mai multe
văioage paralele, lucru care ne-ar putea deruta.
Marcajul l-am făcut într-o tură anterioară,
în care am urcat pe vale vreo 9 persoane, lucru care a dus la confuzie și
vopseaua albastră a rămas în mașină.
Despre acea tura voi vorbi și ceva mai
încolo...

Pădurea de conifere are o tapiserie de
primăvară, cu floricele delicate de măcriș iepuresc, cu frunze de trifoi ce au
un gust acrișor.

Mai sus ieșim din pădurea de molid și aici,
printre fagi, ulmi și anini, trecem pe lânga blocuri mai de conglomerat,
desprinse vreodată din pereții muntelui.

Talvegul văii nu e bine definit, iar
grohotișul stabilizat precar de vegetație face înaintarea și mai grea pe panta
deosebit de înclinată.

În partea de sus a văii ieșim și din lăstarișul
de anin negru și constatăm că acum valea e năpadita de crengi și trunchiuri
aduse până aici de avalanșe.

Pe partea stângă a văii (dreapta cum urcăm)
se ridica deasupra copacilor un perete de stâncă pe care îl vedem ca un frate
geamăn al Colțului Vânatorului de pe versantul estic.

Zarea se deschide în spatele nostru și
constatăm că efortul de până acum a contat ceva în economia turei: am luat
serios în altitudine.

Urcăm din greu printr-o poiană înmiresmată
dulce de florile de ciuboțica cucului.
Peretele pare că ne apasă tot mai mult,
spulberându-ne astfel orice speranță ca am putea înainta și dincolo de el.

Ajunși pe brânița de sub perete ne oprim
doar pentru o clipă, pentru a ne recăpăta echilibrul afectat de urcușul
continuu, urmând ca pauza binemeritată sa o luăm puțin mai în dreapta, la umbra
unor molizi veșnic tineri.

Lasăm jos rucsacii și ne răsfățăm cu turta
dulce, ciocolată aerată și stafide transparente. Fiecare încearcă să fie cât
mai amabil și numai pentru faptul de a-și ușura sarcina de pe samar.
Privim pereții de pe dreapta văii încântați
de aspectul alpin pe care începe să îl capete zona.

Marele perete e străbatut de o brână
ascendentă, care urcă în diagonală spre stânga.
Pe această brâna am urcat în prima tura
făcuta pe Valea Alpină.
Eram prin anul IV de facultate și colegii de
la vechiul ,,Mecanturist” au fost surprinși că eu nu voi mai merge și pentru a
treia oară în Munții Trascăului, la invitația clubului ,,Albamont”, în acele
zile libere de 1 Mai.
Eu aveam să vin la Cheia, unde Marian
Vasile, colegul din școala generală, ma invitase să urcăm împreună Traseul
Prieteniei din Turnul Caprioarei.
De la autobuz am mers glonț până la casa lui
Marian, cea veche, de langă școala cu o singura clasă.
Am fost anunțați de bucuria lui Lady,
ciobănescul german care ne însoțea de fiecare dată pe munte.
Marian avea oaspeți de la București. Și nu
orice fel de oaspeți... Walter Kargel, cel atât de îndrăgostit de Ciucaș,
trăgea de ani de zile aici, la prietenul din Cheia, pentru a pătrunde pe cât
mai mult posibil în sufletul muntelui, căci băieții din Cheia erau cei care
dăduseră viață multor verticale de pe turnurile de calcare și conglomerate.
Aflăm că nu vom mai merge în Turnul
Caprioarei, ci vom face Valea Alpină din Zăganu, împreună cu Ninel Achim, un
alt prieten din echipa ,,Ciucaș Maxima”.
Se hotărăște prin telefon ce scule să mai
luăm de la Marian și în scurt timp iată-ne îndreptându-ne spre munte.
Primăvara întârzia și în acel an și plafonul
norilor se lasa greu peste munte, ascunzând privirii Colții Zăganului.
Urcăm pe vale într-un ritm infernal, parca
împinși în sus de nerăbdare și de zăngănitul atât de drag al carabinierelor de
dural de pe zelburi.
Ne oprim sub perete și capul de coardă
hotărăște să urcăm pe brăna în diagonală.
Țin minte că partea finală e cam expusă și,
văzându-ne reținerea, Ninel hotărăște să ne asigure după ce se leaga de un
bradușcan de mai sus.

Să revenim...
Pregătim rucsacii și ne înscriem pe hățașul
din dreapta peretelui.

Acesta cotește spre stânga și străbate în
urcare o pădurice de molizi. Porțiunea aceasta de potecă ce ne scoate deasupra
peretelui era singura la care ma gândeam cu oarecare emoție, dar acum văd că
arborii au crescut, iar urmele acelea de bocanci pe care le știam eu din
trecut, când depășeam obstacolul ținându-ne de rădăcini, s-au transformat
într-o potecuță acceptabilă, chiar dacă ea rămâne cat de cat expusă.

Firul superior al Văii Alpine se dovedește
și mai anevoios la urcat, printre crengile arborilor răpuși de avalanșe și
peste pietrele instabile.

În iarba tot mai măruntă descoperim frumoase
exemplare de crucea voinicului.

Facem pauze dese și mai privim peste umăr,
la poiana lăsată jos, la baza mntelui.

Depășim un trunchi masiv de copac ce a
adunat în spatele lui o avalanșă de piatre și căutăm cu atenție, spre dreapta,
un hățaș care să treaca printre molizii groși și care să ne scoata sub peretele
Marelui Triunghiular.
Acesta este locul unde părăsim Valea Alpină
spre dreapta.

Traversăm pânza
de pădure și ieșim repede la poienița în clinată de sub perete.

Deși locurile par a se îmblânzi, panta
continuă să fie foarte mare și efortul de a o urca-pe măsură. Și asta în arșița
unei zile ca de vară.

O ,,cățărătoare” pe peretele cu intruziuni
de gipsuri și numuliți. (Era să scriu ,,cipsuri”.)

Rămânem o clipă nemișcați, pentru revenirea
în parametrii...

Vremea e frumoasă, așa că nu avem niciun
motiv de grabă.
Admirăm verticalele de stâncă pe sub care,
sau peste care ne găsim cărarea.

Prin lumea de poveste a pereților Zaganului.

Ajungem pe o muchie secundară, un interfluviu
dintre Valea Alpină și Izvorul lui Cârstocea, valea mult mai adânca de sub
Colții Zăganului.

Locurile liniștite îndeamnă la relaxare.

Dar nu totdeauna se poate întâmpla să fie
așa de bine...
În altă tură venisem până aici cu Dragoș
Axinte să încercăm Traseul Capra Neagră din Triunghiular.
Cand am ajuns pe acest pinten orizontal,
acoperit atunci de un păiș înalt, s-a pornit o furtuna cu fulgere de nu știam
unde să ne adăpostim mai bine, sub perete, sub copaci, ori să rămânem sub cerul
liber...

După popasul prelungit pentru schimbarea de
impresii, ne înscriem pe o brână, pe sub fața sudică a perețiolr.
Gata, Valea Alpină a rămas de partea
cealaltă a crestei secundare.

Ne căutăm continuarea drumului pe
policioarele proaspăt înverzite.

Pe brâna de pe versantul sudic ne descurcăm
mai bine pe porțiunile cu iarbă. În zonele în care hățașul trece printre copaci
locurile sunt ceva mai priporoase.
Nu vrem să ne gândim ce e în dreapta, sub
noi.

Ne apropiem de culmea principală a
Zăganului, care apare pe deasupra vârfurilor de copaci și peretele continuu din
stânga pare ca se sfârșește.

Vârful Zăganului 1817m alt., cu firele de
obârșie ale Izvorului lui Cârstocea.

Potecuța noastră continuă să ia altitudine,
hotărâtă să ajungă în cele din urmă la nivelul pereților de deasupra ei.

Când peretele de conglomerat se termină ne
înscriem pe talvegul larg al unei văi, mărginită de molizi și ienuperi. Se pare
că valea aceasta înierbată ne va scoate în apropierea Vârfului Gropșoare.
Dar cu ce efort din partea noastră!....

Ajungem la nivelul crestei pe care se
desfășoară traseul alpin despre care începusem să vorbesc ceva mai înainte.
Să ne întoarcem la timpul acela...
Urcam în șir pe panta și mai înclinata de
deasupra primului perete.
Un al doilea perete barează valea și o
închide definitiv.
Ne legăm în coardă cu un cap și doi
secunzi. La acel 1 Mai de aici începea zăpada și ceața.
După o escaladă relativ simplă urmează o
creastă îngustă acoperită cu zăpadă. Noroc că vizibilitatea e limitată și nu
vedem hăurile ce se adâncesc de o parte și de alta.
Mai târziu aveam să compar acest segment
aerian de creastă cu creasta îngustă a Acului Mare din Moraru.
Ajungem ca prin minune în gura unei grote și
ne oprim sa ciugulim câte ceva din rucsaci. Tura mergea bine și pe chipurile
noastre se vedea, probabil, satisfacția unei apropiate reușite.
Dacă ar fi fost vreme bună ne-am fi bucurat
și de o priveliște grozavă spre colții înzăpeziți ai Zăganului.
Țin minte că am ieșit din nou în creasta
nostră cu ajutorul unui piton aflat chiar în streașina grotei.
În porțiunea finală creasta aceasta
secundară pe care am urcat noi face un zig-zag și se pierde sub o saltea de
ienuperi acoperiți de zăpadă viscolită.
Pe creasta principlă era iarna în toată
regula.
În zona containerelor metalice, asemănatoare
unor căsuțe din poveștile cu pitici, întâlnim un grup de studenți blocați pe
vârf de ceață și de vânt. Urcaseră de la Muntele Roșu și acum căutau drumul de
întoarcere.
Reușim să-i strângem la un loc lângă un
stâlp indicator și pentru a le reda încrederea spunem ca suntem de la
Salvamont.
Nu mai trecem pe la stâlpul cu săgeți de la
Răscruce pentru a evita versantul nordic, înghețat, al Vârfului Roșu. Ținem
creasta măturată de vânt, apoi revenim la poteca de pe fața sudică, unde zăpada
e topită.
La cabană rugăm e nenea Stelică să ne fiarbă
un vin alb, iar noi punem în compoziție și două mere galbene, parfumate.

Ma trezesc din visare și bag de seamă că,
dupa florile care înviorează poiana, la aceasta altitudine ar fi cel mult 1
Martie.

Poate ca am fost prea îngaduitor. Să zicem
sfârșit de februarie?...

După un adevărat dans pe verticală, pe o
diferență de altitudine de peste 1000m, ajungem în șaua îngustă din sudul
Vârfului Gropșoare, după patru ore și jumătate de la intrarea în traseu.

Ignorăm ienuperii care ne-au zgâriat pe
ultima porțiune țurloaiele și ne bucurăm de priveliștea spre Cheia, peste
crestele în guste ale Văii Alpine.

De pe un vârf intermediar aruncăm o privire
spre partea sudică a Crestei Zăganului. Poteca bine conturată cheama spre alte
zări...

Noi, fotograful și povestitorul.

De aceea urcăm muntele: pentru a vedea mai
bine...

Sau pote pentru a mânca mai cu poftă.
Lucian, Adriana și Edy Munteanu.

După pauza de masă din șeuță pornim la drum
spre nord și urcăm pe poteca ruptă de pe fața sudică a Vârfului Gropșoarele.
Pentru mine toate aceste locuri sunt pline
de amintiri...
Țin minte de parcă s-ar fi întâmpat ieri...
Mâncasem tot în șeuța de la sud de Vârful
Gropșoare.
Pe platforma largă dinspre nord Lucian o
luase îninte însoțit de alți doi puști din grup, dar parca ceva mai mari decât
el. Pe atunci avea 9-10 ani.
Îi spusesem să nu se depărteze prea munlt și
să nu piardă contactul vizual cu noi.
Atunci ne îndreptam spre Cabana Ciucaș, iar
el mai fusese acolo de câteva ori.
Până la coada nordică a muntelui i-am
pierdut din vedere.
După o oră, o oră și jumatate, când am ajuns
la Cabana Ciucas, aveam să constat că Lucian nu ajunsese acolo. Mi s-au tăiat
picioarele...
Ceilalți doi băieți, care ajunseseră mai din
timp, mâncaseră și chiar se odihniseră puțin. Promit că mă însoțesc și ei
pentru a-l căuta pe Lucian.
Din Șaua Chirușca ei o iau pe poteca
marcată, pe la Izvorul Hoțului, iar eu revin în Șaua Gropșoarele pentru a trece
muntele spre fundul Vaii Stânii.
Alerg și strig...
Dincolo de munte potecile de oi iau locul
celei marcate.
Ajung într-un suflet la stâna din Curmătura
Albiilor. Aici ciobanii ma mai liniștesc nițel: a ajuns la ei un copil, a
întrebat de cabana și l-au îndrumat peste munte, spre Cabana Muntele Roșu.
Ajung și ceilalți doi băieți și pornim
împreuna să urcăm piciorul estic, foarte abrupt, al muntelui Gropsoarele.
Aproape de culme simt ca ma lasă puterile.
Sunt pe drum de pe la unu noaptea, la volanul microbuzului cu care am plecat
din Galați.
Lângă un petec de zăpadă ma las pe iarbă și
incerc să storc apa, apoi să mănânc zăpadă.
Ramân mai în urmă, singur, trec pe partea
cealaltă a muntelui, dar nu pot să mai alerg nici la vale și nici să strig.
Speranța mea era că Lucian a ajuns teafăr la
cabană...

Spre dreapta vedem culmea domoală a Mănăilei
din Munții Tătaru, în lungul careia trecea vechiul drum roman din Ardeal în
muntenia, pe la Tabla Buții și Cimitirul Eroilor.

Dincolo de Culmea Șuvițelor și de Culmea
Vaii Stânii deslușim creasta Carpaților de Curbură continuată spre est pe
Munții Tătaru și Tătăruț, apoi pe Munții Mălâia și Bocârnea din Masivul Siriu.

Înspre vest apare Vârful Roșu 1766m alt. și
cetatea de piatră a Ciucașului.

De la obârșia firelor Văii Gropșoare vedem
poiana în care se află Cabana Muntele Roșu.

Dincolo de Valea Teleajenului, în Munții
Grohotiș, se distinge în peisaj potcoava Muntelui Babeș, care parcă strânge
între brațele sale Poiana Văii Negre.

În drum spre Muntele Roșu. Un nume ce ne
aduce în minte un vârf ascuțit și o veche cabană.

Versantul vestic al Zaganului cu vârful
Gropșoarele în stânga.
Traseul nostru a fost în spatele culmii ce
coboară din Gropșoare.

Gențiane albastre prin poienile Muntelui
Roșu.

Pe poteca frumoasă, mereu însorită, de
deasupra Pqrâului Fugarilor.

Aceleași flori de ciuboțica cucului ca pe
Valea Alpina.

Rămăsesem dator cu sfârșitul unei povești...
Într-o poieniță cu urzici și măcriș mă aplec
să culeg câteva frunze. Apoi s-a rupt filmul...
Cred că mi-am pierdut cunoștința și am căzut
pe iarbă.
Nu șiu cât am stat acolo fară să stiu de
mine...
M-am trezit și am auzit ca sunt și eu strigat,
la rândul meu. Nu-mi amintesc dacă aveam puterea să răspund.
Am început să mănânc, deavalma, măcriș și
urzici... și deodată parcă mi s-a luat o pânza de păianjen de pe ochi...
Ne-am găsit cu toții în poteca ce urcă spre
Cabana Ciucaș. Îl găsiseră pe Lucian, bine-mersi, la cabană, cu un suc în față.
Cu toate ca se lăsa seara, puștii care-mi
dăduseră o mâna de ajutor sunt hotărâți sa urce înapoi la Ciucaș, unde aveau
cortul și mâncarea.
Eu cobor cu Lucian la Muntele Roșu și ne
luăm de mâncat și de băut.
Nu apucăm să trecem la felul doi și vedem ca
prietenii noștri intră și ei în sala de mese.
Ajunseseră până în poienița de la Colțul
Roșu și acolo dăduseră peste o ursoaica cu doi pui.
Luăm mâncare pentru toți, apoi urcăm să
dormim într-o camera cu patru paturi.
A doua zi, pe la ora nouă, ajungem la Cabana
Ciucaș, în alauzele celor ieșiți să mănânce la soare.

Păi da bineînțeles.... Nu poți merge pe un
munte fără să întâlnești un câțel bucuros, gata să te însoțească la drum...

Ne îndreptăm spre Cabana Silva, altădată
doar o anexă a Cabanei Muntele Roșu.
De câteva ori, iarna, am fost singurii
stăpâni a acestei cabane, preț de câte o săptămână.
(Alte și alte povestiri în Jurnalul meu mai
vechi ,,Vârful Ciucaș și Culmea Bratocei în lumina soarelui și a amintirilor”.)

Clădirea stației seismice. Aparatura e
dosită bine într-un tunel ce pătrunde până în inima muntelui.
În vremurile bune aveam aici un prieten și
împreună cu el și cu Mihai Vasile montam un baby-ski rudimentar, dar care ne
trăgea încet spre vârful Pârtiei.

Cabana Muntele Roșu. Acum aproape pustie,
dar o gazdă bună pentru o bere și o vorbă lungă.
Am regăsit sala de mese ornamentata mai mult
ca la un restaurant și nu ca într-o cabană, așa cum o păstrez eu în minte și în
suflet.

Nicio grabă!
Chiar dacă Busu propovaduia ploi zilnice,
furtuni, grindină, dezastre, iar un pastor american chiar Apcalipsa doar peste
trei zile...
Ne îndreptăm agale spre plaiul Muntelui
Roșu, adus la rangul de traseu turistic datorită unui marcaj mai nou, punct
albastru.

Flori delicate din pădurea de fag. Nu știu
s-o numesc, dar mă bate gândul să strâng fotografii cu flora montană și să vin
cu datele necesare identificării fiecărei plante.

Pe aceasta o știu: urzică moartă cu flori
roșii.

Padurea înflorită în ultimile zile ale
primăverii.

Plaiul domol ne coboară la nivelul poienii
de sub munte și privim încă o dată terenul de joc al zilei de astăzi.
E foarte posibil să nu mai am ocazia să urc
vreodată pe Valea Alpină.
În schimb Edy Munteanu abia așteaptă să
conducă pe vale prietenii de la Mecan Turist Galați. În plus promite că va
completa și marcajul, pentru a deveni un util punct albastru.
Desigur, va fi un marcaj de care să știm
doar noi.

Zona în care padurea ne iese înainte cu
verdele său și sonorul păsărelelor date la maxim.

Dacă ai întâlni aici pe Grigore Leșe
cântând:
,,Cântă cucul, bată-l vina
De
răsună Bucovina...” ar fi ceva firesc,
facând parte din peisaj,
dar dacă ți-ar
ieși în cale Lady Gaga supermachiată... ai fugi prin pădure, urlând îngrozit,
cu mâinile ridicate în sus...
Miercuri, 25 mai 2011 - 18:21
Afisari: 7,750
gigicepoiu
Sa ne revedem cu bine, in formatie cat mai mare !
Joi, 26 mai 2011 - 06:57