Muntii Ciucas: Valea Alpina din Zaganu (Muntii Ciucas)

   Muntele Zăganu se impune în peisajul variat al Munţilor Ciucaş atât prin creasta sa crenelată cât şi prin versanţii stâncoşi, de o rară sălbăticie.

   Dacă din est, dinspre Valea Stânii, se poate urca în culme, dificil, pe 2-3 poteci marcate şi pe hăţaşul vânătoresc de pe Culmea Şuviţelor, versantul vestic pare complet inaccesibil.

   Totuşi, într-o vreme, o potecă tainică străbătea muntele de la stâna din Zaganu până spre Muntele Roşu pe la nivelul superior al pădurii de conifere. (Am reuşit să o parcurg într-o vară împreună cu Vova Titisnaider şi Dan Tudorache, dar acum se pare că e înnecată de vegetaţie.)

 

   Un traseu sălbatic, dar şi spectaculos, ne ridică aproape direct din marea poiană de la baza muntelui până în apropierea celui mai înalt vârf al culmii principale, Vârful Gropşoarele de 1883m altitudine.

   În prima parte este vizata o vale seacă, barată în porţiunile sale mediană şi finală de pereţi mari de conglomerat.

   Valea, sau mai bine zis întregu traseu de ascensiune, a fost numit Valea Alpină, pentru caracterul sau de permanentă altitudine, el putănd fi considerat şi ca un traseu alpin de gradul IA.

    Două întâmplări ce mă leagă de acest munte vor renaşte în acest jurnal sub formă de poveste...

 

   Aştept de ceva vreme să mai parcurg încă o dată acest traseu, care, pentru mine, are şi o oarecare însemnătate sentimentală şi iată că în acest sfârşit de primăvară lucrurile s-au aşternut cuminţi în direcţia cea bună.

   Trecem munţii de la Predeal la Cheia şi intrăm în staţiune pe drumul ce se desprinde din DN1A lângă podul peste apa Tâmpa (Gropşoarele).

   Tragem maşina în faţa unei vile şi ne echipăm de plecare în traseu.

 

 

   Ne întoarcem la drumul naţional fulgerat din ambele părţi de TIR-uri conduse de şoferi cel puţin ţicniţi.

   Prindem drumul forestier de pe Valea Gropşoarelor şi în scurt timp vacarmul de pe şosea rămâne undeva în urmă, iar noi ascultăm doar trilurile măiastre ale unor cântăreţe nevăzute.

 

 

   Se vede cum răsună verdele crud al pădurii.

 

 

   Ajungem în marea poiană de la poalele Zaganului şi, în lumina nepotrivită a dimineţii, căutăm cu privirea terenul de joc al zilei de astăzi.

   Vom urca pe valea ce se distinge uşor în centrul fotografiei până la primul perete, apoi vom ocoli obstacolul prin dreapta şi vom reveni în firul superior al văii.

   Înainte de a ajunge sub pereţii de sus, facem dreapta, pe sub colţul Marelui Triunghiular, cel care se vede mai semeţ în imagine şi trecem pe faţa sudică a muntelui, aceasta nemaivăzându-se din acest unghi.

 

 

   Trseul în sine porneşte din colţul din stânga al poienii. Un ,,semimarcaj”, ce s-a dorit a fi punct albastru, ne va fi de un real folos la începutul drumului, în padure adâncindu-se mai multe văioage paralele, lucru care ne-ar putea deruta.

   Marcajul l-am făcut într-o tură anterioară, în care am urcat pe vale vreo 9 persoane, lucru care a dus la confuzie şi vopseaua albastră a rămas în maşină.

   Despre acea tura voi vorbi şi ceva mai încolo...

 

 

   Pădurea de conifere are o tapiserie de primăvară, cu floricele delicate de măcriş iepuresc, cu frunze de trifoi ce au un gust acrişor.

 

 

   Mai sus ieşim din pădurea de molid şi aici, printre fagi, ulmi şi anini, trecem pe lânga blocuri mai de conglomerat, desprinse vreodată din pereţii muntelui.

 

 

   Talvegul văii nu e bine definit, iar grohotişul stabilizat precar de vegetaţie face înaintarea şi mai grea pe panta deosebit de înclinată.

 

 

   În partea de sus a văii ieşim şi din lăstarişul de anin negru şi constatăm că acum valea e năpadita de crengi şi trunchiuri aduse până aici de avalanşe.

 

 

   Pe partea stângă a văii (dreapta cum urcăm) se ridica deasupra copacilor un perete de stâncă pe care îl vedem ca un frate geamăn al Colţului Vânatorului de pe versantul estic.

 

 

   Zarea se deschide în spatele nostru şi constatăm că efortul de până acum a contat ceva în economia turei: am luat serios în altitudine.

 

 

   Urcăm din greu printr-o poiană înmiresmată dulce de florile de ciuboţica cucului.

   Peretele pare că ne apasă tot mai mult, spulberându-ne astfel orice speranţă ca am putea înainta şi dincolo de el.

 

 

   Ajunşi pe brâniţa de sub perete ne oprim doar pentru o clipă, pentru a ne recăpăta echilibrul afectat de urcuşul continuu, urmând ca pauza binemeritată sa o luăm puţin mai în dreapta, la umbra unor molizi veşnic tineri.

 

 

   Lasăm jos rucsacii şi ne răsfăţăm cu turta dulce, ciocolată aerată şi stafide transparente. Fiecare încearcă să fie cât mai amabil şi numai pentru faptul de a-şi uşura sarcina de pe samar.

   Privim pereţii de pe dreapta văii încântaţi de aspectul alpin pe care începe să îl capete zona.

 

 

   Marele perete e străbatut de o brână ascendentă, care urcă în diagonală spre stânga.

   Pe această brâna am urcat în prima tura făcuta pe Valea Alpină.

 

   Eram prin anul IV de facultate şi colegii de la vechiul ,,Mecanturist” au fost surprinşi că eu nu voi mai merge şi pentru a treia oară în Munţii Trascăului, la invitaţia clubului ,,Albamont”, în acele zile libere de 1 Mai.   

   Eu aveam să vin la Cheia, unde Marian Vasile, colegul din şcoala generală, ma invitase să urcăm împreună Traseul Prieteniei din Turnul Caprioarei.

   De la autobuz am mers glonţ până la casa lui Marian, cea veche, de langă şcoala cu o singura clasă.

   Am fost anunţaţi de bucuria lui Lady, ciobănescul german care ne însoţea de fiecare dată pe munte.

   Marian avea oaspeţi de la Bucureşti. Şi nu orice fel de oaspeţi... Walter Kargel, cel atât de îndrăgostit de Ciucaş, trăgea de ani de zile aici, la prietenul din Cheia, pentru a pătrunde pe cât mai mult posibil în sufletul muntelui, căci băieţii din Cheia erau cei care dăduseră viaţă multor verticale de pe turnurile de calcare şi conglomerate.

 

   Aflăm că nu vom mai merge în Turnul Caprioarei, ci vom face Valea Alpină din Zăganu, împreună cu Ninel Achim, un alt prieten din echipa ,,Ciucaş Maxima”.

   Se hotărăşte prin telefon ce scule să mai luăm de la Marian şi în scurt timp iată-ne îndreptându-ne spre munte.

   Primăvara întârzia şi în acel an şi plafonul norilor se lasa greu peste munte, ascunzând privirii Colţii Zăganului.

   Urcăm pe vale într-un ritm infernal, parca împinşi în sus de nerăbdare şi de zăngănitul atât de drag al carabinierelor de dural de pe zelburi.

   Ne oprim sub perete şi capul de coardă hotărăşte să urcăm pe brăna în diagonală.

   Ţin minte că partea finală e cam expusă şi, văzându-ne reţinerea, Ninel hotărăşte să ne asigure după ce se leaga de un braduşcan de mai sus.

 

 

Să revenim...

   Pregătim rucsacii şi ne înscriem pe hăţaşul din dreapta peretelui.

 

 

   Acesta coteşte spre stânga şi străbate în urcare o pădurice de molizi. Porţiunea aceasta de potecă ce ne scoate deasupra peretelui era singura la care ma gândeam cu oarecare emoţie, dar acum văd că arborii au crescut, iar urmele acelea de bocanci pe care le ştiam eu din trecut, când depăşeam obstacolul ţinându-ne de rădăcini, s-au transformat într-o potecuţă acceptabilă, chiar dacă ea rămâne cat de cat expusă.

 

 

   Firul superior al Văii Alpine se dovedeşte şi mai anevoios la urcat, printre crengile arborilor răpuşi de avalanşe şi peste pietrele instabile.

 

 

   În iarba tot mai măruntă descoperim frumoase exemplare de crucea voinicului.

 

 

   Facem pauze dese şi mai privim peste umăr, la poiana lăsată jos, la baza mntelui.

 

 

   Depăşim un trunchi masiv de copac ce a adunat în spatele lui o avalanşă de piatre şi căutăm cu atenţie, spre dreapta, un hăţaş care să treaca printre molizii groşi şi care să ne scoata sub peretele Marelui Triunghiular.

   Acesta este locul unde părăsim Valea Alpină spre dreapta.

 

 

Traversăm pânza de pădure şi ieşim repede la poieniţa în clinată de sub perete.

 

 

   Deşi locurile par a se îmblânzi, panta continuă să fie foarte mare şi efortul de a o urca-pe măsură. Şi asta în arşiţa unei zile ca de vară.

 

 

   O ,,căţărătoare” pe peretele cu intruziuni de gipsuri şi numuliţi. (Era să scriu ,,cipsuri”.)

 

 

 

   Rămânem o clipă nemişcaţi, pentru revenirea în parametrii...

 

 

   Vremea e frumoasă, aşa că nu avem niciun motiv de grabă.

   Admirăm verticalele de stâncă pe sub care, sau peste care ne găsim cărarea.

 

 

   Prin lumea de poveste a pereţilor Zaganului.

 

 

   Ajungem pe o muchie secundară, un interfluviu dintre Valea Alpină şi Izvorul lui Cârstocea, valea mult mai adânca de sub Colţii Zăganului.

 

 

   Locurile liniştite îndeamnă la relaxare.

 

 

   Dar nu totdeauna se poate întâmpla să fie aşa de bine...

   În altă tură venisem până aici cu Dragoş Axinte să încercăm Traseul Capra Neagră din Triunghiular.

   Cand am ajuns pe acest pinten orizontal, acoperit atunci de un păiş înalt, s-a pornit o furtuna cu fulgere de nu ştiam unde să ne adăpostim mai bine, sub perete, sub copaci, ori să rămânem sub cerul liber...

 

 

   După popasul prelungit pentru schimbarea de impresii, ne înscriem pe o brână, pe sub faţa sudică a pereţiolr.

   Gata, Valea Alpină a rămas de partea cealaltă a crestei secundare.

 

 

   Ne căutăm continuarea drumului pe policioarele proaspăt înverzite.

 

 

   Pe brâna de pe versantul sudic ne descurcăm mai bine pe porţiunile cu iarbă. În zonele în care hăţaşul trece printre copaci locurile sunt ceva mai priporoase.

   Nu vrem să ne gândim ce e în dreapta, sub noi.

 

 

   Ne apropiem de culmea principală a Zăganului, care apare pe deasupra vârfurilor de copaci şi peretele continuu din stânga pare ca se sfârşeşte.

 

 

   Vârful Zăganului 1817m alt., cu firele de obârşie ale Izvorului lui Cârstocea.

 

 

   Potecuţa noastră continuă să ia altitudine, hotărâtă să ajungă în cele din urmă la nivelul pereţilor de deasupra ei.

 

 

   Când peretele de conglomerat se termină ne înscriem pe talvegul larg al unei văi, mărginită de molizi şi ienuperi. Se pare că valea aceasta înierbată ne va scoate în apropierea Vârfului Gropşoare.

   Dar cu ce efort din partea noastră!....

 

 

   Ajungem la nivelul crestei pe care se desfăşoară traseul alpin despre care începusem să vorbesc ceva mai înainte.

   Să ne întoarcem la timpul acela...

 

   Urcam în şir pe panta şi mai înclinata de deasupra primului perete.

   Un al doilea perete barează valea şi o închide definitiv.

    Ne legăm în coardă cu un cap şi doi secunzi. La acel 1 Mai de aici începea zăpada şi ceaţa.

   După o escaladă relativ simplă urmează o creastă îngustă acoperită cu zăpadă. Noroc că vizibilitatea e limitată şi nu vedem hăurile ce se adâncesc de o parte şi de alta.

   Mai târziu aveam să compar acest segment aerian de creastă cu creasta îngustă a Acului Mare din Moraru.

   Ajungem ca prin minune în gura unei grote şi ne oprim sa ciugulim câte ceva din rucsaci. Tura mergea bine şi pe chipurile noastre se vedea, probabil, satisfacţia unei apropiate reuşite.

   Dacă ar fi fost vreme bună ne-am fi bucurat şi de o privelişte grozavă spre colţii înzăpeziţi ai Zăganului.

   Ţin minte că am ieşit din nou în creasta nostră cu ajutorul unui piton aflat chiar în streaşina grotei.

   În porţiunea finală creasta aceasta secundară pe care am urcat noi face un zig-zag şi se pierde sub o saltea de ienuperi acoperiţi de zăpadă viscolită.

 

   Pe creasta principlă era iarna în toată regula.

   În zona containerelor metalice, asemănatoare unor căsuţe din poveştile cu pitici, întâlnim un grup de studenţi blocaţi pe vârf de ceaţă şi de vânt. Urcaseră de la Muntele Roşu şi acum căutau drumul de întoarcere.

   Reuşim să-i strângem la un loc lângă un stâlp indicator şi pentru a le reda încrederea spunem ca suntem de la Salvamont.

   Nu mai trecem pe la stâlpul cu săgeţi de la Răscruce pentru a evita versantul nordic, îngheţat, al Vârfului Roşu. Ţinem creasta măturată de vânt, apoi revenim la poteca de pe faţa sudică, unde zăpada e topită.

 

   La cabană rugăm e nenea Stelică să ne fiarbă un vin alb, iar noi punem în compoziţie şi două mere galbene, parfumate.

 

 

   Ma trezesc din visare şi bag de seamă că, dupa florile care înviorează poiana, la aceasta altitudine ar fi cel mult 1 Martie.

 

 

   Poate ca am fost prea îngaduitor. Să zicem sfârşit de februarie?...

 

 

   După un adevărat dans pe verticală, pe o diferenţă de altitudine de peste 1000m, ajungem în şaua îngustă din sudul Vârfului Gropşoare, după patru ore şi jumătate de la intrarea în traseu.

 

 

   Ignorăm ienuperii care ne-au zgâriat pe ultima porţiune ţurloaiele şi ne bucurăm de priveliştea spre Cheia, peste crestele în guste ale Văii Alpine.

 

 

   De pe un vârf intermediar aruncăm o privire spre partea sudică a Crestei Zăganului. Poteca bine conturată cheama spre alte zări...

 

 

   Noi, fotograful şi povestitorul.

 

 

   De aceea urcăm muntele: pentru a vedea mai bine...

 

 

   Sau pote pentru a mânca mai cu poftă. Lucian, Adriana şi Edy Munteanu.

 

 

   După pauza de masă din şeuţă pornim la drum spre nord şi urcăm pe poteca ruptă de pe faţa sudică a Vârfului Gropşoarele.

   Pentru mine toate aceste locuri sunt pline de amintiri...

 

   Ţin minte de parcă s-ar fi întâmpat ieri...

   Mâncasem tot în şeuţa de la sud de Vârful Gropşoare.

   Pe platforma largă dinspre nord Lucian o luase îninte însoţit de alţi doi puşti din grup, dar parca ceva mai mari decât el. Pe atunci avea 9-10 ani.

   Îi spusesem să nu se depărteze prea munlt şi să nu piardă contactul vizual cu noi.

   Atunci ne îndreptam spre Cabana Ciucaş, iar el mai fusese acolo de câteva ori.

   Până la coada nordică a muntelui i-am pierdut din vedere.

   După o oră, o oră şi jumatate, când am ajuns la Cabana Ciucas, aveam să constat că Lucian nu ajunsese acolo. Mi s-au tăiat picioarele...

   Ceilalţi doi băieţi, care ajunseseră mai din timp, mâncaseră şi chiar se odihniseră puţin. Promit că mă însoţesc şi ei pentru a-l căuta pe Lucian.

   Din Şaua Chiruşca ei o iau pe poteca marcată, pe la Izvorul Hoţului, iar eu revin în Şaua Gropşoarele pentru a trece muntele spre fundul Vaii Stânii.

 

   Alerg şi strig...

   Dincolo de munte potecile de oi iau locul celei marcate.

   Ajung într-un suflet la stâna din Curmătura Albiilor. Aici ciobanii ma mai liniştesc niţel: a ajuns la ei un copil, a întrebat de cabana şi l-au îndrumat peste munte, spre Cabana Muntele Roşu.

   Ajung şi ceilalţi doi băieţi şi pornim împreuna să urcăm piciorul estic, foarte abrupt, al muntelui Gropsoarele.

   Aproape de culme simt ca ma lasă puterile. Sunt pe drum de pe la unu noaptea, la volanul microbuzului cu care am plecat din Galaţi.

   Lângă un petec de zăpadă ma las pe iarbă şi incerc să storc apa, apoi să mănânc zăpadă.

   Ramân mai în urmă, singur, trec pe partea cealaltă a muntelui, dar nu pot să mai alerg nici la vale şi nici să strig.

   Speranţa mea era că Lucian a ajuns teafăr la cabană...

 

 

  

 

   Spre dreapta vedem culmea domoală a Mănăilei din Munţii Tătaru, în lungul careia trecea vechiul drum roman din Ardeal în muntenia, pe la Tabla Buţii şi Cimitirul Eroilor.

 

 

   Dincolo de Culmea Şuviţelor şi de Culmea Vaii Stânii desluşim creasta Carpaţilor de Curbură continuată spre est pe Munţii Tătaru şi Tătăruţ, apoi pe Munţii Mălâia şi Bocârnea din Masivul Siriu.

 

 

   Înspre vest apare Vârful Roşu 1766m alt. şi cetatea de piatră a Ciucaşului.

 

 

   De la obârşia firelor Văii Gropşoare vedem poiana în care se află Cabana Muntele Roşu.

 

 

   Dincolo de Valea Teleajenului, în Munţii Grohotiş, se distinge în peisaj potcoava Muntelui Babeş, care parcă strânge între braţele sale Poiana Văii Negre.

 

 

   În drum spre Muntele Roşu. Un nume ce ne aduce în minte un vârf ascuţit şi o veche cabană.

 

 

   Versantul vestic al Zaganului cu vârful Gropşoarele în stânga.

   Traseul nostru a fost în spatele culmii ce coboară din Gropşoare.

 

 

   Genţiane albastre prin poienile Muntelui Roşu.

 

 

 

   Pe poteca frumoasă, mereu însorită, de deasupra Pqrâului Fugarilor.

 

 

   Aceleaşi flori de ciuboţica cucului ca pe Valea Alpina.

 

 

   Rămăsesem dator cu sfârşitul unei poveşti...

 

   Într-o poieniţă cu urzici şi măcriş mă aplec să culeg câteva frunze. Apoi s-a rupt filmul...

   Cred că mi-am pierdut cunoştinţa şi am căzut pe iarbă.

   Nu şiu cât am stat acolo fară să stiu de mine...

   M-am trezit şi am auzit ca sunt şi eu strigat, la rândul meu. Nu-mi amintesc dacă aveam puterea să răspund.

   Am început să mănânc, deavalma, măcriş şi urzici... şi deodată parcă mi s-a luat o pânza de păianjen de pe ochi...

 

   Ne-am găsit cu toţii în poteca ce urcă spre Cabana Ciucaş. Îl găsiseră pe Lucian, bine-mersi, la cabană, cu un suc în faţă.

   Cu toate ca se lăsa seara, puştii care-mi dăduseră o mâna de ajutor sunt hotărâţi sa urce înapoi la Ciucaş, unde aveau cortul şi mâncarea.

   Eu cobor cu Lucian la Muntele Roşu şi ne luăm de mâncat şi de băut.

   Nu apucăm să trecem la felul doi şi vedem ca prietenii noştri intră şi ei în sala de mese.

   Ajunseseră până în poieniţa de la Colţul Roşu şi acolo dăduseră peste o ursoaica cu doi pui.

   Luăm mâncare pentru toţi, apoi urcăm să dormim într-o camera cu patru paturi.

 

   A doua zi, pe la ora nouă, ajungem la Cabana Ciucaş, în alauzele celor ieşiţi să mănânce la soare.

 

 

 

 

 

   Păi da bineînţeles.... Nu poţi merge pe un munte fără să întâlneşti un câţel bucuros, gata să te însoţească la drum...

 

 

   Ne îndreptăm spre Cabana Silva, altădată doar o anexă a Cabanei Muntele Roşu.

   De câteva ori, iarna, am fost singurii stăpâni a acestei cabane, preţ de câte o săptămână.

   (Alte şi alte povestiri în Jurnalul meu mai vechi ,,Vârful Ciucaş şi Culmea Bratocei în lumina soarelui şi a amintirilor”.)

 

 

   Clădirea staţiei seismice. Aparatura e dosită bine într-un tunel ce pătrunde până în inima muntelui.

   În vremurile bune aveam aici un prieten şi împreună cu el şi cu Mihai Vasile montam un baby-ski rudimentar, dar care ne trăgea încet spre vârful Pârtiei.

 

 

   Cabana Muntele Roşu. Acum aproape pustie, dar o gazdă bună pentru o bere şi o vorbă lungă.

   Am regăsit sala de mese ornamentata mai mult ca la un restaurant şi nu ca într-o cabană, aşa cum o păstrez eu în minte şi în suflet.

 

 

   Nicio grabă!

   Chiar dacă Busu propovaduia ploi zilnice, furtuni, grindină, dezastre, iar un pastor american chiar Apcalipsa doar peste trei zile...

   Ne îndreptăm agale spre plaiul Muntelui Roşu, adus la rangul de traseu turistic datorită unui marcaj mai nou, punct albastru.

 

 

   Flori delicate din pădurea de fag. Nu ştiu s-o numesc, dar mă bate gândul să strâng fotografii cu flora montană şi să vin cu datele necesare identificării fiecărei plante.

 

 

   Pe aceasta o ştiu: urzică moartă cu flori roşii.

 

 

   Padurea înflorită în ultimile zile ale primăverii.

 

 

   Plaiul domol ne coboară la nivelul poienii de sub munte şi privim încă o dată terenul de joc al zilei de astăzi.

   E foarte posibil să nu mai am ocazia să urc vreodată pe Valea Alpină.

   În schimb Edy Munteanu abia aşteaptă să conducă pe vale prietenii de la Mecan Turist Galaţi. În plus promite că va completa şi marcajul, pentru a deveni un util punct albastru.

   Desigur, va fi un marcaj de care să ştim doar noi.

 

 

   Zona în care padurea ne iese înainte cu verdele său şi sonorul păsărelelor date la maxim.

 

 

 

 

   Dacă ai întâlni aici pe Grigore Leşe cântând:

   ,,Cântă cucul, bată-l vina

     De răsună Bucovina...”    ar fi ceva firesc, facând parte din peisaj,

dar dacă ţi-ar ieşi în cale Lady Gaga supermachiată... ai fugi prin pădure, urlând îngrozit, cu mâinile ridicate în sus...

 

Miercuri, 25 mai 2011 - 18:21 
Afisari: 7,195 


gigicepoiu