Muntii Buzaului: biserici rupestre si agatoane in Masivul Ivanetu (Muntii Buzaului)
Plecăm din Galați de-cu-noapte, pe un
întuneric înmuiat de o ceață lăptoasă și călduță.
Zorile ne prind în nesfârșirea Bărăganului
și primele raze de soare destramă negura în fâșii lungi, agățate de salcâmii
înalți de prin sate.
Cerul se limpezește și vedem cum dinspre
nord alunecă în tăcere ,,V”-uri largi de păsări călatoare. Din goana mașinii
constatăm că imaginea e aceeași și dincolo de satul prin care am trecut... și
mai încolo.
,,Fi-i a-tent! Și spre sud e cerul plin!...”
Cale de vreo 10km suntem într-un peisaj
suprarealist, pierduți în spațiul câmpiei și parcă sub o flotilă de nave
spațiale, din acelea imense și care se mișcă încet, ca să aibă timp privitorul
(de la cinematograf) să rămână cu gura căscată...
Se pare că sunt mii de gâște sălbatice care
zboară la înălțime mică, cu toate că, mi-a povestit un prieten-vânător, gâștele
nu trec niciodată pe sub rețelele de înaltă tensiune, chiar dacă sunt surprinse
la sol, hrănindu-se pe holdele cu porumb cules.
La fel îmi povestea și Sorin (prezent și el
în aceasta tură) că porumbeii călători nu zboară pe deasupra întinderilor de
apă (lacuri, lacuri de acumulare), iar rutele lor de zbor sunt alese astfel
încât să evite zonele muntoase, unde sunt mai numeroase păsările de pradă.
Adunarea s-a dat în centrul satului Colți,
așezare buzoiană de pe valea Sibiciului.
Edy Munteanu nu și-a abandonat nici aici
rolul de organizator și încearcă să gasească loc pentru fiecare din cele zece
mașini cu care sosim toți-deodată, buluc.
Coborâm cu toții într-un entuziasm aproape
material, ca un zumzet de albine.
Mamă-nene, câți suntem!... 45 sau 46. Se vor
îndeplini peste o mie de strângeri de mână și perechi de pupături. Mai exact
1035: combinări de 46 luate câte două.
Pentru o clipă de liniște e nevoie să intrăm
la Muzeul Chihlimbarului.
Prima impresie e că obiectivul turistic
aduce mai degrabă cu o cabana vânătorească.

În interior cele trei sălițe ale expoziției
dezamăgesc și ele prin modul perimat prin care se prezintă exponatele, dar și
prin sărăcia și numarul mic al acestora.
Chihlimbarul este considerat o piatră
semiprețioasă, el purtând și numele mai vechi de ,,ambră”.
Cu toate acestea el nu este un mineral, ci e
de origine organică, o rășină fosilă provenită de la unele specii vechi de pin
care și-au ,,lăcrimat” seva cu mai bine de 40-50 de milioane de ani în urmă.
Varietatea românească a chihlimbarului
poarta numele de ,,romanit”.
Diferitele varietăți ale ambrei de Buzău
sunt date de culorile ce pornesc de la galbenul transparent al mierei pâna la
verdele-brun de măslină coaptă.

Încă din preistorie bucățelele de ambră
descoperite de obicei în patul nisipos al pâraielor erau șlefuite și purtate ca
amulete aducătoare de noroc.

O exploatare sistematică în zona localității
Colți s-a făcut între anii 1920-1973, când anual se extrăgeau cantități de
circa 100-150kg de exemplare de diferite dimensiuni.
Locuitorii din zona Sibiciu și Colți caută
și astăzi , precum strămoșii lor, bulgări de chihlimbar, pe cursul apei dupa
fiecare ploaie și cu regularitate primăvara, cănd cad malurile si vegetația
este la început.
Conform tradiției nimeni nu spune unde a
găsit o piatră sau alta, ca să nu poarte blestemul de a nu mai găsi și alta.
Acuma aproape fiecare gospodărie deține câte
o astfel de piatră, motiv de laudă pentru gospodarul scăpat la o ceașcă în plus
de rachiu...
La muzeu ne intâlnim și cu doamna Diana
Gavrilă, profesoara de istorie din localitate, care ne va fi ghid în încercarea
noastră de a descifra misterele așezărilor rupestre din zona Aluniș.
La un ordin ne îmbarcăm din nou în mașini,
ca o veritabilă armată de tanchști veniți la război cu treabă.
Urmează încă vreo 3km de drum rău, printre
scrâșnetul pietrelor aruncate de roți auzindu-se și scrâșnete ale șoferilor:
,,...gatonu mătii!...”
În imediate apropiere a locului de parcare
definitiv se află Biserica rupestră de la Aluniș.
Ca orice exploratori cuprinși de febra
descoperirilor, hotărâm să lasăm acest obiectiv pentru a fi vizitat la
întoarcerea din traseu.
Cunoscând această trăire de la explorarea
peșterilor și fiind convins că ne vom întoarce pe întuneric, mă strecor și fur
repede o imagine cu bisericuța albastră.

Gata, ne punem în mișcare și la capătul unei
ulicioare deschidem poarta de la grădina unui om.
Ne înșirăm printr-o livadă de nuci și pruni.

Ne așezăm frumos la rând și sărim un pârleaz
sub privirile siderate ale unei văcuțe oprite din păscut.
Travesrsăm vadul secat al pârâului Sibiciu
și începem să urcăm pe un islaz.

În spatele nostru rămân casele din Aluniș
pitite prin pădurile de pe muntele Crucea Spatarului.

Ajungem la marginea pădurii și întrebăm de
bisericile la care nu mai ajungem. Contrar așteptărilor se pare că azi vom urca
masiv...
Deocamdata privim văpaile din frunzișul de
la poala pădurii.

Mai
sus, chiar in mijlocul pădurii, ne oprim în preajma unui bolovan care poate
înfățișa, dupa imaginația fiecăruia, un leu de mare, un...
Ghidul pornește o avalanșă de povești venite
la gură parcă toate deodată.
Greu poți să delimitezi datele istorice ce
țin de preistorie de poveștile cu sumerieni, audieni, regele Luana etc. Apoi
alte povești cu credincioși paleocreștini fugăriți permanent de împarați romani
și chiar de turci...
Și toate acestea desprinse numai din spusele
tainice ale unor localnici, vezi Doamne, extrem de inteligenți, care știu totul
despre toate și asta doar din spusele moșilor si strămoșilor.

Cel puțin pădurea la mijloc de noiembrie e
fermecătoare și-ți oferă răgazul pentru a-ți pune o oarecare ordine în valurile
de povești.

Imediat ce depășim culmea împădurită ni se
deschide de cealaltă parte a muntelui o poiană străbătută în coborâre de o
potecuță pierdută pe sub frunzele veștede.

Ajungem în poiana Cozeanca, în zona primelor
obiective ale turei de azi situate sub vârful numit de data aceasta chiar
Crucea Spătarului.
În stânga e Piatra Peșterii, numită și
Stânca Salamandrei, în care vom descoperi Peștera lui Dionisie Torcătorul.
În piciorul de munte împădurit din mijloc se
află grota Fundul Peșterii, iar peretele stâncos din dreapta se chiama Colțul
Zigurat.

Pe Piatra Peșterii flutură un steag
alb-albastru. Impresia e ca suntem din nou în Grecia...

Acum înțeleg că pădurea și-a luat culorile
toamnei din nuanțele transparente ale chihlimbarului de Colți.

Urcăm prin spatele colțului Piatra Peșterii și
ieșim mai la lumină chiar sub scara care urcă la chilia lui Dionisie.
Cel care a dăltuit grota în stânca de gresie
rămâne învăluit în mister.
După unii lucrarea s-a făcut prin sec. 4-5
d.Hr., după alții micuța biserică rupestră ar fi atestată documentar prin anul
1639, iar după cei mai siguri pe ei pusnicul Dionisie s-ar fi nevoit aici vreme
de vreo 30 de ani în prima parte a sec. 19.
Pentru o vreme nu putem urca scara deoarece
trebuie să așteptăm să coboare cei 5-6 ,,turiști”, sau ,,pelerini” care au
rămas peste noapte în chilie.

Facem loc și cei ce coboară scara trec
printre noi la fel ca apărătorii aceia ai Cetății Neamțului care se
împotriviseră trufiei prințului Sobieski.
Doar că eroii noștri nu duc în spate decât
niște rucsaci lălâi și un bidon de vin lovit bine într-o aripă.
Sus găsim o vatră de foc cu spuza caldă.
Unii dintre noi mai slobozi la gură îndeamnă să căutăm și oareșce ,,legale”
uitate prin vreun colț...

Interiorul grotei lui Dionisie Torcatorul.
Pusnicul purta ca nume acest atribut
deoarece o vreme și-a câștigat existența torcând lână pentru gospodinele din
satul Nucu aflat chiar jos, sub munte.

De pe platforma grotei lui Dionisie privim
spre peretele Colțului Zigurat.
Se observă cum această culme stâncoasă are
stratele de gresie întoarse pâna la verticală de către tectonica zonei.
În partea de sus un martor de eroziune sub
forma unui cub pare să stea într-un echilibru precar și gata să se prăvălească
la o rafală de vânt mai consistentă.
Apoi vin poveștile legate și de acest
colțan... Că bolovanul de sus s-ar mișca după soare, că cine ajunge să-l atinga
dispare pe loc etc.

Coborâm de pe Stânca Salamandrei și ocolim
pe la bază pintenul împădurit văzut de noi când coboram în poiană.
Pe un copac găsim o placuță care ne trimite la ,,Schitul Fundul Peșterii
(Profiru)-atestat documentar în 1639”.
Din acest unghi se vede numai puțin din
grilajul de fier ce închide gura peșterii.

Pe pereții peșterii arheologii au descoperit
inscripții dintr-o scriere necunoscută și desenul stilizat al unui pumnal
persan. Atât le-a trebuit născocitorilor de povești...
Peștera are circa 6m lungime și e adâncită
în gresie nu de apă ci de o veche fractura tectonică.

În poiana Cozeanca se află două izvoare
sulfuroase și unul cu apă buna de băut.
Ghidul plusează că apa izvoarelor ar fi
radioactivă, dar cu vădite calități terapeutice. O adevărată ,,apă vie”.
Dumneaei și-a rezolvat o laringita rebelă încă de la prima înghițitură.
Deasemenea povestea spune că însuși
Ceaușescu ar fi fost interest de aceste izvoare cu apă vie, drept pentru care a
dispus construirea unei baze de tratament în nu-știu-ce localitate de la baza
muntelui.
Până una-alta aceste energii ale locului
(toate pozitive) nouă ne produc o foame...
După masă, mai cu sacii văzuți în căruță,
încercăm și o poză de grup.
Sus: Ionuț (Costea), Doina, Dan, Ionuț
(Sava), Monica, Andu, Crina, Gigi (Mocanu), Diana, Gabi, Alexandra, Ștefan,
Cătălin, Bogdan, Costi, Sorin, Diana (ghid), Valeriu, Horia, Rodica, Edy,
Ingrid, Andrei, Laura.
Jos: Marin, Adriana, Puiu, Geta, Cristina,
Alexandra (Gaidasencu), Ana, Andreea, Cerasela, Alois, Corina, Nelson, Emilia,
Ciprian, Lucia, Doru, Marilena, Lucia, Nicu, Adriana.
Lipsește din poză Lucian Bălănică și cu
mine.

Zâmbetele fetelor mecanturiste în poiana
Cozeanca: Laura, Ana-Maria, Emilia, Alexandra, Doina, Adriana, Marilena, Diana
și Ingrid.

Din poiană săltăm în gheabă samarele mai
ușurate și pornim din nou la drum.

Suntem peste tot.

În culorile astea calde nu are cum să nu ți
se facă sete...

Noroc că ajungem deasupra unui alt izvor cu
ape sulfuroase acoperit cu câteva plăci de beton, probabil de la vreo captare mai
recentă.
Bleah!... Are gust de ou clocit.
Se spun povești despre vechea apă minerală
,,Hebe”, care risca să-ți strice șprițul.

,,Așa”, nelipsita din turele
mecanturiștilor. Toți știm că ea ne întâmpină în fiecare miercuri seara la
intâlnirile de la restaurantul ,,Takis”, ca gazdă.

Și o ,,vulpiță” cu guler alb, ca de ,,rasă
Bazna”, încercând să înnoate prin frunze.

Toamnă limpede, desprinsă parcă de pe
tapiseriile din ,,Țara Soarelui-Răsare”.

Urcăm mai departe prin pădure și în
apropierea unui exemplar impresionant de brad secular descoperim peretele de
gresie înalt de vreo 40m în care se afla săpată Peștera lui Iosif.

Ascultăm și poveștile despre acest pusnic,
apoi altele mai desprinse din realitate.
...Cum că oamenii acelor vremuri de demult
ar fi cunoscut ,,efectul de piramidă” și că sub încăperea actuală s-ar afla
altele mai mari, un întreg labirint de coridoare subterane.
În ceea ce mă privește eu nu sunt convins că
acești călugări isihaști (pusnici) sclipeau de inteligență ori de desăvârșire
sacerdotală.
Aici sunt cu totul în asentimentul lui Paul
Goma, care nu credea o iotă din povestea cu ciobănașul-filosof din balada
,,Miorița”.
El vedea realitatea într-un mod cam abrupt:
,,Ciobanul român vâră deștul în curul altui
cioban român după care se cracănă de râs...”
E genul de glume al vulgului din acelaș
registru cu oftatul în dragoste al analfabetului...
Dealungul veacurilor poziția oamenilor față
de râs a fost mult mai complexă decât s-ar putea crede.
Râsul, veselia, nu a fost la fel de
acceptate ca plânsul și durerea.
Știm că încă de la începuturi concepțiile
gânditorilor au fost duale; ori-ori. Și exprimările sufletului omului la fel.
În teatrul antic vechii greci jucau ori
tragedii ( ,,Orestia” lui Eschil, ,,Oedip rege” a lui Sofocle, ,,Medeea” lui
Euripide), ori comedii ( ,,Lisistrata”, ,,Norii”, ,,Viespile” lui Aiastofan,
,,Soarta” lui Menandru).
Iar Platon a ridicat râsul la nivel de
filosofie.
Povestea spune că cel mai important capitol
din ,,Banchetul” lui Platon, cel care se referea la legătura comicului omenesc
cu seriozitatea divinității, era bine ascuns, ca operă originală, în una din
abațiile (mânăstirile) franciscane ale evului mediu.
(Biserica creștină avea să încerce și ea o
poziție față de râs: în Scriptură ni se amintește întrebarea dacă Isus ar fi
râs vreodată în cei 33 de ani de viață? Nu. Dar la fel de bine în Biblie nu se
subliniază expres nici contrariul, că el n-ar fi râs...
Orice sofist ar fi tranșat rapid dilema: nu
există o astfel de dilemă.)
Motivul pentru care biserica creștină a
ținut secretă cartea lui Platon (care de altfel nici nu a mai parvenit lumii
moderne) a fost de ordin teologic, de dogmă.
Viața de zi cu zi poate fi plină de haz.
Omul de rând, vulgul, are tot dreptul să râdă. Ca ciobanul lui Goma, ori, cum
se spune, ,,ca proasta-n târg”.
În schimb teologul creștin trebuie să aibă
rezerve în privința râsului.
Cine e vesel ajunge să nu se mai teamă nici
măcar de Diavol. Și cine nu se mai teme de Diavol parcă n-ar mai avea așa mare
nevoie nici de Dumnezeu.
Iar biserica ar simți cum îi fuge pământul
de sub picioare...
( Într-un alt paragraf vom vedea că totdeauna
frica e mai tare decât entuziasmul.)
Toate lucrurile astea s-ar mai limpezi dacă
aș aminti că ascunderea acestei opere originale a lui Platon și în cele din
urmă distrugerea ei, constituie intriga romanului ,,Numele Trandafirului” al
lui Umberto Eco.
Unde descoperim un personaj erudit, poate de
talia teologului-filosof Toma dAquino, în rol și de detectiv criminalist.

Merg în tacere prin pădure, cu gândul la
Paul Goma și la toate pe care aveam să le scriu aici, mai sus...

Mai sus ne oprim sub un perete de gresie aflat,
pare-se, chiar pe vârful muntelui.

Suntem sfătuiți cum sa vedem în blocul
compact chipul unui dac. Cu cușma aceea de starabostes, ori de piliati, ori de
comati...

Urcăm din greu o potecuță abia insinuată
printre blocurile de gresie.
,,Așa” ne trece printre picioare, în sens
invers. Unde cobori, fată?! Va trebui să urci coasta asta grea încă o dată. Îi
place să meargă în fața grupului, dar când se vede singură se întoarce până
ajunge lângă Horia.
Ajungem pe un colț stâncos. Înainte de a
cerceta resturile unei grote prăbușite Diana ne povestește despre Agatonul
Vechi.
Agatonul Vechi, numit și Dărâmatura, a fost
cândva o mânăstire micuță, căruia domnitorul Mihnea Turcitul i-a făcut ca danie
o mare mosie în zona Boziorului.
Mai
aflăm că aici și-au aflat liniștea pusnici din vremea daciloe precreștini, apoi
istoria s-a așternut aici straturi-straturi, locul stâlpilor dacici ai nemuriri
fiind luat de crucile creștine.
Apoi ne arată un desen sub formă
dreptunghiulară, cu interiorul desenat cu sori, spice de grâu și linii în
zig-zag.
Spre uimirea noastră din nou se face
referire aici la o scriere sumeriană...
Rătăcim o vreme printre ruinele bisericuții
rupestre cu acoperișul prăbușit.

Urcăm printre copaci și încercăm o imagine mai
cuprinzătoare a Agatonului Vechi.

Urmăm culmea muntelui curbata sub forma unui
arc de cerc și pe Vârful Crucea Spatarului aflăm ruinele fostului schit
Agatonul Nou.
Sihăstria lui Agaton se numără printre
primele spații duhovnicești din acest Athos românesc al Munților Buzăului.
Cuviosul Agaton și-a rânduit bisericuța în
piatra vârfului de munte în a doua jumătate a sec. 15, el fiind urmat la scurta
vreme de alți 12 ucenici.
Altarul bisericuții de la Agatonul Nou.

Pe unul din pereți e săpată o scriere
chirilică frumos caligrafiată.

Astfel de ,,ture arheologice” ne încântă,
poate, printr-o înclinare interioară a
fiecăruia dintre noi spre romantismul acela clasic, cu ruine luminate de clarul
de lună, cu umbre de voievod așternute peste undele apelor...
Ne plac poveștile despre lucruri de mult
apuse, ori aflate pe o nestăvilită pantă descrescătoare.
Nimic nu este întâmplător pe această
lume. Nici măcar mersul spre înainte al lumii.
Forțele nevăzute care duc lumea spre un
viitor mai bun chiar dacă derivă din natura umană, ele nu pot fi controlate de
oameni.
Uimitor e faptul că încă de la Platon s-a
înțeles acest lucru și, forțând nițel nota, putem afirma că el a prevăzut cumva
chiar și crizele economice din lumea modernă.
În cartea sa, ,,Republica”, Platon găseste
că sufletul omenesc are trei părți: cea care dorește, cea rațională și cea
spirituală.
Deasemenea el observă că firea umană
oscilează între două stări sufletești: entuziasmul și teama, euforia și frica.
Se vede treaba că de fiecare dată frica e
mai puternică și mai abruptă decât euforia.
Ascensiunea unui munte mare se pregătește în
timp, cu entuziasm și perseverență. În schimb teama de un eșec, frica de un
dezastru e mai puternică și mai scurtă. Decizia de anulare, abandonul, se iau
repede, într-o clipă, până nu e prea târziu...
Într-o relație de durată iubirea se
construiește în timp, pas cu pas, cu entuziasm, cu speranță și vise.
În schimb teama că se poate pierde totul
conduce de multe ori la sinucideri ori crime pasionale.
Dar cel mai bine se observă diferența de
,,viteză” între entuziasm și teamă în economie în general și la căderea
burselor în special.
Când lucrurile merg bine nimeni nu suflă o
vorbă. Euforia se hrănește pe sine, se autosusține, riscând astfel să piardă
contactul cu realitatea.
Încearcă să temperezi un euforic!
Nu vei reuși nici măcar să diluiezi puțin
entuziasmul și încrederea totală de care este cuprins și, în cel mai bun caz,
vei fi privit chiorâș.
Dar laptele și mierea se sfârșesc.
Cuprinși de panică ,,votanții” strigă că
s-au săturat de democrație și că doresc ca cineva puternic să ia frâiele...
În zadar... Cum spuneam, natura umană e
incontrolabilă din exterior, iar măsurile luate în criză sunt punctuale,
ineficiente și de cele mai multe ori pregatesc germenii unei alte crize.
Rămâne doar ca fiecare să se controleze din
interior.Să nu se încreadă în hazard și nici să dea vina pe el.
Să nu-și dorească mai mult decât poate
cumpăra cu banii pe care îi are deja în portofel.
Termenul scadent al unui credit, fie el în
tetradrahme ori în crăițari, poate fi marginea unei prăpăstii.
Marile romane scrise dealungul timpului
surprind viața de pe panta descrescătoare.
Pe Everest accidentele se petrec la
coborâre.
Românul își dorește mintea de pe urmă abia
după ce a pierdut tot.
Se lasă seara peste Culmea Spătarului.

Ținem culmea muntelui printr-o rariște de
pădure tânără.

Ghidul ne conduce prin lăstariș în spatele
unui bloc de gresie răsărit lângă potecă.
Descoperim gura triunghiulară a unui aven
umed.
Îl privim cu alți ochi atunci când aflăm că
în el ar fi dispărut un ofițer de securitate din vremea comunistă și ca dupa
acest lucru paranormal locul a fost păzit o vreme de armată...

La ultimul obiectiv al turei ajungem pe
întuneric.
Bisericuța rupestră de la Piatra Îngăurită
face parte din lăcașele de cult paleocreștine, construcția ei fiind datată în
sec. 4-6 d. Hr.
Datorita geografiei locului altarul e
orientat spre nord, iar pe masuța de piatră din fundul peșterii zarim incizat
semnul ,,Crucii de Malta”.
Pășim cu sfială și în lumina lanternelor
încercăm să descifrăm alte înscrisuri cu semne chirilice.
În fața grotei ne oprim la un bolovan masiv
de gresie, unde ghidul ne ajută să vedem ,,urme” de căprioare, lupi și râși,
dealtfel niște banale lapiezuri adâncite de ape.
Și ca misterul să ne cuprindă cu totul,
suntem conduși în fața unui nou aven, de data aceasta uscat și estimat de noi
în lumina lanternelor, (cu fluierătura de uimire) la vreo 25-30m adâncime.
Povestea spune ca doi țărani veniți la lemne
cu carele cu boi au văzut ieșind din puțul peșterii un om necunoscut ducănd în
spate un sac plin cu galbeni.
Învingându-și teama, cei doi martori la
întâmplare au intrat și ei in aven, care avea să se dovedească a fi un ,,tunel
al timpului” și al ,,pierzaniei”, căci cei doi aveau să se trezească dupa un
timp cerșind pe peronul gării din Târgoviște.
(Pe loc mi-am amintit de cântecul acela:
,,O batrână într-o gară se ținea de-o
damigeană...
Și batrâna era goală, damigeana
beată-chioară...
Și bătrâna întreba: unde e Târgoviștea?”
Dar am tăcut mâlc. Puțin dezamagit: măcar
dacă cerșeau în Trafalgare Square, ori Picaddilli Place...)
În
schimb ghidul întărește cele spuse lansând parabola: ,,toate astea se
întâmplau când Dumnezeu încă mai umbla prin paduri...”
Odată cu întunericul se lasă și o raceală
umedă.
Ne strângem fiecare mai în noi și ne înșirăm
tăcuți în întunericul pădurii

După aproape două ore de coborât prin
întunericul pădurii și prin foșnetul stratului gros de frunze de pe potecă,
ajungem pe la 7 și jumatate în satul Aluniș.
Nu ne lăsăm doborâți de oboseală și frig și
mergem să cercetăm și biserica rupestră de la Aluniș, pare-se cel mai vechi
așezământ creștin în funcțiune, căci aici se țin slujbe înca din toamna anului
1277.
Cercetăm pe fugă chiliile din spatele
bisericii și grota săpată în stânca chiar deasupra altarului.
Revenim în biserică, la poveștile ghidului
care nici în al doisprezecelea ceas nu contenește sa ne aiureze cu ,,mese
ritualice pentru sacrificii umane” și cu concluzia că ansamblul de locuințe
rupestre din Masivul Ivanețu ar fi punctul de plecare al civilizației umane...
Urc în mașină răvășit cu totul, risipit
între uimire și condescendență:
,,-Măi, să fie!...”
Joi, 15 noiembrie 2012 - 17:27
Afisari: 4,913
gigicepoiu
Joi, 15 noiembrie 2012 - 17:54