Muntii Balcani: Defileul Raului Iskar (Muntii -- Munti din afara Romaniei --)

   O regulă elementară a turismului spune că pentru a afla esenţa unui loc e nevoie să eviţi drumurile bătute, trecerile cu ,,vad”.

   ,,Bucătaria” locală nu o vei afla în restaurantele de lângă catedrală, ci prin dughenele cartierului vechi, din port.

   Aerul cu adevărat bulgăres al muntelui poate că nu l-am simţit pe vârfurile cele mai înalte, Musala ori Vihren şi cu siguranţă cu nu îl vom afla pe muntele cel mai umblat, Vitosha.

   Pentru ultimile două zile în Bulgaria aveam de ales între masivul Vitosha, cel de deasupra Sofiei, deci cel mai aglomerat, ori defileul râului Iskar, cel care taie deacurmezişul lanţul munţilor Balcani, locuri mai puţin umblate şi aproape necunoscute turistului străin.

   După turele făcute în Bulgaria în ultimii 2-3 ani, nu numai că am îndrăgit aceste locuri, dar am început să le înţeleg şi geografia şi să le descifrez istoria, istoria aceea romanţată, scoborâtoare din lengende şi poveşti.

 

   Râul Iskar îşi are izvoarele în zona înaltă a Munţilor Rila, în zona Celor 7 Lacuri, dar şi în Rila Centrală, prin lacurile de sub Vârful Musala.

   Încă din vremea când îşi căpătase conştiinţa de sine, aceea de râu viguros, (acum apele sale sunt domolite în lacul de acumulare de la Samokov), Iskarul se hotărăşte să pornească spre nord, mai întâi spre depresiunea în care se află capitala Sofia.

   Dându-şi seama că nu făcuse cea mai potrivită alegere, el devenind acum prizonier între munţi, Iskarul înţelege că trebuie să treacă cumva bariera nesfârşită, fără de capete, a Munţilor Stara Planina, adică a Munţilor Vechi, cunoscuţi mai bine sub numele de Munţii Balcani.

   Aceştia se întind din Serbia şi până la ţărmurile Mării Negre, pe o lungime de peste 600km. Deci de neocolit...

   Defileul pe care râul Iskar îl taie în diferitele straturi de roci ale Balcanilor se întinde spre nord pe o lungime de 156km.

 

   Drumul prin defileul Iskarului ar trebui făcut pe jos.Dar pentru asta ne-ar trebui câteva zile.

   Noi oprim în preajma satului Bov, pe un mal înalt al râului, de unde putem admira geologia spectaculoasă a versanţilor.

   Din câte am observat chiar şi în Munţii Pirin, dar şi prin acest defileu, în Bulgaria rocile sedimentare (calcare, gresii etc.) sunt dispuse doar în strate orizontale, ceea ce denotă o tectonică destul de redusă a zonelor.

 

 

   Locurile acestea din inima munţilor au şi o încărcătură istorică pentru bulgari.

   Aici şi-a avut refugiul revoluţionarul Vasil Levski, cel care a iniţiat pe la 1866 o mişcare de renaştere naţională.

   Acesta nu a apucat să vadă Bulgaria independentă, dar executarea sa de către turci, cât şi sacrificiul a peste 30 000 de rebeli, a determinat intervenţia Rusiei şi României în diferendele cu Turcia zece ani mai târziu.

   În urma războiului împotriva Imperiului Otoman şi-au dobândit independenţa atât românii (mai 1877), cât şi bulgarii (martie 1878 şi septembrie 1908).

   În anul 1889 defileul Iskarului a fost srăbatut de o cale ferată, un adevărat miracol ingineresc pentru acea vreme, depăşirea locurilor sălbatice asemănându-se cumva cu realizările din ţara noastră de la Bumbeşti-Livezeni, dar cu mai bine de jumătate de secol mai târziu.

 

 

   Dincolo de Bov întrebăm de Cascada Skaklia. Desigur că în limba rusă, căci aici suntem la ţară şi nimeni nu rupe în engleză.

   ,,Vodapad Skaklia?” ,, Da, Skaklia...” şi ni se indică un drum extrem de îngust, dar asfaltat, care urcă spre un amfiteatru muntos cu pereţi verticali.

   Ca dovadă că, totuşi, suntem într-o zona turistică, la capătul drumului găsim şi o pensiune.

   Cântărim cum stau lucrurile şi decidem să rămânem aici peste noapte, deocamdată făcând din pensiune un fel de bază de plecare spre alte obiective din zonă.

   Povestea locului spune că pe aceste melesguri se preumbla odinioară şi poetul Ivan Vazov, într-un mod cunoscut de noi din versurile ,,Fiind băiet, păduri cutreieram/ Şi mă opream ades pe la izvor.”

 

 

   Se spune că această cascadă, numită Skaklia, ar avea o înăltime de 130m, şi astfel ea ar fi cea mai înaltă din Bulgaria.

   Aflând aceste date, ne aşteptam la ceva spectaculos, cu multă apă căzută din cer şi cu mult zgomot.

   Când colo, ce să vezi, într-un amfiteatru impunator vedem cele doua trepte distincte ale cascadei, care cascadă avea acum şi un debit destul de firav...

 

 

   De la pensiune urmăm o potecă bine conturată, care urcă susţinut, în serpentine strânse.

   De mai sus avem o privelişte frumoasă spre malul drept al defileului.

 

 

   Vegetaţia pare să ascundă pe alocuri poteca, dar căldura din mijlocul verii face ca doar micile floricele să supravieţuiască.

 

 

   Ajungem în dreptul cascadei de jos şi pe o treaptă a peretelui vedem o scară de lemn şi un batrân având o groază de bagaje în spate şi în mâini.

 

 

   Când ne-am apropiat mai bine bătrânul a dispărut într-un mod ciudat... Şi nici nu l-am mai văzut după aceea.

   Lăsăm lucrurile aşa nelamurite şi ne aşezăm şi noi pe locul în care a stat batrânul, pentru o primă poză cu Skakalia Vodapad.

 

 

   Să încercăm să prindem în cadru toţi cei 130m de verticală ai cascadei. Adică şi segmentul de sus.

 

 

   Edi ne serveşte cu pătrăţele de ciocolată, timp în care noi ne dăm cu părerea despre cum ar fi putut să dispară bătrânul. Pe unde ar fi putut să continue drumul? Pe malul celălalt al cascadei nu vedem nicio continuare a potecii.

 

 

   Abia la întoarcerea de la cascada observăm ca în curtea pensiunii noastre se înalţă falnic un exemplar de sequoia.

 

 

   Mai spre seară pornim cu maşinile mai spre avalul canionului, cale de vreo 3km.

   Într-un sector mai îngust al văii găsim pereţii de calcar numiţi Lakatnişki Skali. Sunt pereţi de calcare vechi, puternic erodate.

   Chiar dacă sunt dispusi pe mai multe trepte, întreaga verticală a pereţilor trebuie că depăşeşte bine 250-300m.

 

 

   În marginea drumului, chiar la baza pereţilor, vedem o puternică resurgenţă, dovadă că un râu subteran trece pe sub întreg masivul de calcar şi îşi scoate apele la lumina zilei chiar aici.

 

 

   Lăsăm maşinile în parcarea din apropierea unei terase-restaurant şi căutăm intrarea pe poteca marcată cu bandă roşie, traseu despre care aflăm chiar la faţa locului, dintr-un panou turistic.

   Apoi, spre norocul nostru, chiar la intrarea în traseu, facem cunostinţă cu o pereche tânără de turişti bulgari.

   De la ei aflăm cam tot ce se poate vedea în zona ,,Scării Lakatniski”, apoi ne invită să-i însoţim până spre vârful stâncilor, ei urmând mai departe traseul spre vârfurile de 1300-1400m ai masivului din zonă, cât şi spre localitatea Milanovo, de pe partea cealaltă a muntelui.

 

 

   Deşi pare foarte aeriană, poteca se strecoară frumos pe sub pereţi, părând a-şi păstra permanent un parcurs aproape orizontal.

   De fapt ea urmăreşte terasele structurale, orizontale, ale straturilor geologice.

 

 

   O vedere de sus cu defileul Iskarului la Lakatnişki Skali, cu şoseaua pe malul stâng şi calea ferată pe malul drept. Căci aici privim spre aval.

 

 

   Versantul stâng al râului are mai puţină energie de relief.

 

 

   Şi o vedere a defileului privit spre amonte.

 

 

   Pe unul din numeroasele segmente orizontale ale traseului trecem prin faţa unei guri de peşteră de mari dimensiuni.

   Este Temnata Dupka (Peştera Întunecată), care are o lungime de circa 3km.

   Se pare că acesta a fost cursul subteran al râului pe care l-am văzut mai jos cum iese din munte.

   Acum peştera e de tip fosil, dar nu pare a fi amenajata pentru vizitare.

   Mai sus pătrundem pe o treasă largă. La baza pereţilor identificăm intrările în câteva trasee de alpinism, scurte, de 1-2 lungimi de coardă.

 

 

   Continuăm să urcăm o vreme prin spatele stâncilor, prin pădure, după care revenim deasupra pereţilor.

   Cel mai sigur e să admiri peisajul stând pe burtă. Şi să faci fotografii după ce ţi-ai trecut şnurul aparatului pe după încheietura mâinii.

 

 

   Ghizii noştri bulgari adoptă aceeaşi tehnică de a se posta în faţa priveliştilor.

 

 

   Numai Dan e de altă parere. Oare se gândeşte la zbor?...

 

 

   O imagine ,,iconică” pentru defileul Iskarului din Munţii Balcani. Cu bulgari admirând peisajele din ţara lor

 

 

   Chiar dacă platforma pe care stăm e largă, cu capetele de strat orizontale, la fel ca pe un vârf de munte, băgăm de seamă că aici încă nu suntem pe cel mai înalt punct din stânga defileului.

 

 

   O poză de grup pe stâncile de la Lakatnişki Skali. Se vede cum capetele de strat sunt perfect orizontale şi şlefuite, de parcă ar fi interiorul pavat al unei cetăţi antice.

 

 

   O fotografie de la o şi mai mare înălţime. Cu perspectiva mai adâncă spre munţii pe care râul va fi nevoit să îi strapungă în drumul său.

 

 

   Apoi în marginea platoului pe care stăm auzim vorbindu-se bulgareşte.

 

 

   Sunt doi tineri alpinişti care se pregatesc de rapel. Intrăm în vorba cu ei şi constatăm că vorbesc bine limba engleză, până la nivelul glumelor.

 

 

Înainte de a începe coborârea, fata ne explică cum în perete, puţin mai jos de unde stăm noi toţi acum, se află un mic refugiu metalic al lor.

   Refugiu pe care noi aveam să-l vedem din poteca abia la coborâre.

 

 

   Cât am ocolit noi muntele prin pădurea din spate, alpiniştii bulgari şi-au luat rucsacii din refugiu şi au pregătit o altă coardă pentru coborârea în rapel în poteca de mai jos.

 

 

   Îi aşteptăm să coboare. Mai ales pentru a vedea cum evolueaza fata... La prima vedere aceasta lasă impresia ca e puţin cam plinuţă pentru baletul pe stânci... Dar nu. În scurt timp am înţeles că e doar o prejudecată să credem că pentru căţărare sunt bune doar fetele lungi şi slabe, parcă dezlânate şi cu un studiat sictir faţă de viaţă în tot ceea ce fac pe munte...

 

 

   O parte a echipei a continuat să urce pe stânci, mai întâi până la un obelisc de marmură, cu steaua roşie pe vârf, apoi până la o cruce metalică, ancorată pe piscul cel mai înalt.

 

 

   O altă legendă frumoasă din istoria bulgarilor...

 

   Zice că pe la anul 1088 ţarul Samuil se afla într-o expediţie militară împotriva împăratului bizantin Vasile al II-lea.

   Lupta s-a dat mai în sud, aproape de Blagoevgrad şi ţarul a pierdut.

   Împăratul nu a luat prizonieri din armata kieveană, ci a orbit pe vreo 14 000 dintre soldaţi, doar unuia din o sută cruţându-i vedrea, doar pentru a-i călăuzi pe ceilalţi spre ţară.

   Ajunşi în ţinutul Bansko-ului, ţarul astfel învins s-a sinucis, iar armata sa de orbi nu a mai continuat marşul, ci s-a oprit aici şi a stfel a fondat aşezarea.

   O aşezare de foarte buni schiori, orbi, aş completa eu...

 

   Un pod de piatră peste râul Iskar.

 

 

   Ttrecem podul de piatră şi de pe celălalt mal avem o vedere şi mai bună asupra pereţilor de calcar.

   Pe la jumătatea lor îi vedem pe cei care urcaseră până la cruce şi acum coborau, urmând poteca aceea mai mult orizontală.

 

 

   Vedem că debitul, cu caracteristica sa principală, viteza apei, e considerabil pentru Iskar în dreptul pereţilor de la Lakatnişki Skali.

   E factorul principal care a favorizat adâncirea aceasta considerabilă a defileului.

   Îmi amintesc cât de mare e albia majoră a Telejenului la ieşirea sa din munte şi cum am rămas mirat când am văzut albia Oltului la Tuşnad: îngustă şi doar cu albie minoră, cu maluri de iarbă.

   Ca să nu mai vorbesc de râul Taiţa din Dobrogea, care, în dreptul Muntelui Consul, are o lăţime de doar 1,5m, dar şi o adâncime tot de 1,5m, cu maluri drepte şi pline de iarbă.

   Astfel că la o depărtare mai mare de 10m Taiţa dispare din peisaj, dar dacă vrei să o sări şi nu reuşeşti din prima, dacă cumva scapi piciorul... eşti halit.

 

   Regimul scurgerilor de suprafaţă e concordant cu variaţiile climatice.

   Acest lucru apare şi mai evident în cazul peşterilor.

   Râurile subterane pot curge sub două forme:

1. în galerii coplet inundate, sub forma tunelelor de presiune, caz în care profilul transversal al galeriilor e totdeauna aproape circular (vezi Peştera Răstovanu din Munţii Vâlcan).

2. în şistem vados, cu scurgere liberă. În acest caz, dacă debitele au foat apreciabile, cu viteze mari ale apei, peşterile au galerii înguste, cu pereţi înalţi, adevărate canioane subterane (vezi galeriile cu pereţi de 60m înălţime ale Peşterii Şura Mare din Munţii Şurean)

   Dacă debitele şi vitezele decurgere sunt mici, vedem că dizolvarea carstică a rocilor s-a făcut în toate direcţiile, iar galeriile ne apar acum sub forma unor ,,laminoare” late şi puţin înalte (vezi Peştera Rătei din Munţii Bucegi).

 

 

   Tot la baza pereţilor, de data asta la o înălţime relativă de circa 10-15m faţă de drum, vedem o altă puternică resurgenţă.

   Un adevărat râu subteran iese la lumina zilei. E foarte posibil ca acesta sa fie ,,activul” care mai demult a săpat şi Peştera Întunecată de mai sus.

   Doar că în timp apele şi-au găsit un curs la un nivel inferior.

 

 

   Încheiem tura de la Lakatnişki Skali cu câte o bere la Restorant Peşcerata (Terasa de lânga Peşteră), apoi continuăm cu petrecerea ca de ultima seară în Bulgaria, pe care o facem la pensiune.

   După lăsarea întunericului ne-a încântat zborul a sute de luminiţe, pornit mai întâi din pădure, apoi roind firav şi tăcut şi în jurul nostru.

   Mai mare a fost uimirea pentru cei care vedeau pentru prima dată licuricii, încercând să-i ţină în palmă şi să-i fotografieze...

 

 

   A doua zi continuăm drumul dealungul defileului.

   Pe malul drept lucrările de artă de la traseul de cale ferată se aseamănă mult cu ,,tunelurile” din beton, cu ferestre, pe care le ştim din defileul Jiului.

   În localitatea Mezdra părăsim defileul şi cotim spre stânga pentru a vizita zona carstică de la Vratsa.

   Mai întâi trecem prin oraşul Vratsa şi în centru vedem statuia eroului muncitor Mito Orozov.

   E un monument din perioada stalinistă, vreme în care statuile trebuiau să impresioneze prin dimensiune şi prin culoare ternă.

   Ce diferenţă faţă de statuile din marmură albă ale Renaşterii italiene! Cele la care bunul gust şi armonia detaliilor a născut doar opere de artă...

   De-ar fi să aleg un oraş în care să trăiesc, n-as ezita să plec la Florenţa...

   Deocamdată suntem prin Vratsa...

 

 

   Prindem drumul de pe valea râului Leva şi după mai puţin de 2km ajungem în zona unor chei de calcare.

 

 

   În pereţii de pe versantul drept vedem o echipă de căţărători la un ,,atelier” cu asigurare de sus.

 

 

   În schimb versantul stâng e mai înalt, cu pereţi de peste 300m înălţime, modelaţi în calcare curate.

 

 

   E duminică dimineaţă şi pare că toată Bulgaria a ieşit la munte.

 

 

   Pe un perete de stâncă sunt prinse plăcile comemorative ale unor alpinişti căzuţi peste vreme prin aceste locuri.

   Citim că un astfel de accident s-a petrecut aici chiar anul trecut.

 

 

   De la Cheile de la Vrachanski Karst drumul urcă pe faţa împădurită a unui munte.

   Ameţim de atâtea serpentine strânse, iar când oprim în vârf să bem apă de la un izvor, privim în urmă şi constatăm că suntem mult deasupra cheilor şi pereţilor printre care am trecut mai jos.

   Sus de tot relieful se linişteste, padurea dispare şi noi străbatem o depresiune carstică, iată, suspendată la mare înălţime, plutind parcă printre culmile golaşe ale Munţilor Balcani.

   De o parte şi de alta a drumului se succed mulţime de doline adâncite sub covorul alb de margarete.

   La capătul celălalt al poienilor, când drumul începe să coboare, ajungem în apropiere de Peştera Ledenika. Ne risipim în parcarea uriaşă şi căutăm să evităm marginea în care se aprind focurile pentru grătare.

   Încă de la intrare ne dăm seama că peştera e un obiectiv turiastic de pe la ei care a fost bine amenajat şi care e frecventat de un mare număr de turişti.

 

 

   Mai nou, în preajma obiectivului turistc e amenajat şi un parc.

 

 

   ...Cu personaje coborâte, parcă, din basmele lui...Petre Ispirescu, al nostru.

 

 

   Plătim biletele, apoi mergem într-o sală de aşteptare ultramodernă.

   Într-un târziu vine la noi o doamnă-ghid şi ne invită spre intrarea în peşteră, adăugând că va încerca să ne comunice câteva date despre Peştera Ledenika în limba... franceză.

   Pătrundem cu toţii, noi şi un alt mare grup de bulgari, mai întâi printr-o galerie orizontală, pe care imediat o suspectez că a fost săpată de mâna omului...

 

 

   Cavitatea este electrificată şi amenajată cu alei de trecere, cu pasarele şi balustrăzi metalice.

 

 

   Dispunerea sălilor mai mari pe mai multe niveluri şi o geometrie întortocheată a galeriilor, cu frecvente întoarceri la 360 de grade, m-au convins că aici nu avem de-a face cu o peşteră, ci mai degrabă cu un aven de mari dimensiuni, extins spre mai multe direcţii.

   Pe traseu se observă ca proasta gestionare a iluminatului a condus în timp la dezvoltarea pe pereţi şi pe toate speleotemele a unui strat verde de alge şi chiar de muşchi cu frunzuliţe lungi, filiforme.

 

 

   Cum noi, românii eram doar o mică parte a grupului coborât în peşteră, ghida le vorbea mai mult bulgarilor.

   Am remarcat cu toţii o expresie pe care bulgăroaica o repeta într-una şi pe care noi nu reuşeam să o înţelegem...

   ,,Cestiriştii” în sus, ,,cestiriştii” în jos...

   Şi noi am crezut că ea ne întreabă pe noi:

   ,,Ce-s TIR-iştii? TIR-iştii sunt şoferii de camioane. Aceia care iau în cabină, la rândul lor, TIR-istele de pe centură.”

   Apoi mai observăm că slaba circulaţie a aerului, căt şi numărul mare de vizitatori, au condus la formarea pe suprafeţele orizontale din peşteră a unor pete de culoare închisă, o mâzgă formată din gazele de la respiraţie şi din praful adus din afară.

 

 

   Văzând că suntem neglijaţi de ghid, am încercat să explic eu, în româneşte, cauzele care duc la formarea de ,,gururi” cu apă, a ,,monthmilk”-ului alb scurs pe pereţi, cum se formează ,,coloanele”, ,,draperiile”, ,,stalactitele gulerate” , ,,grisinele” înclinate şi ,,pieile de leopard” de pe pereţi.

   Spre sfârşit am considerat că ar trebui să fiu plătit şi eu pentru serviciul de ghid de peşteră, aşa că, după ce toţi fotografii au trecut de acest bazinet cu apă, în care se reflecta frumos o coloană de calcar, am băgat frumuşel mâna până la cot (cred că eram singurul în cămaşă cu mâneca scurtă) şi am cules, cu mare atenţie, două monede de câte 2 leva aruncate acolo de alţii pentru îndeplinit dorinţe...

 

 

   La un moment dat apare pe traseu o trecere obligatorie printre două coloane foarte apropiate.

   Fiind în coada grupului (unde se mai putea face o fotografie), am băgat de seamă că o turistă mai plinuţă nu a putut trece şi ghida i-a zis să rămână pe loc, căci se va întoarce pe cealaltă parte şi o va scoate pe acolo din peşteră.

 

   Aici vedem faldurile unei ,,draperii” cu marginile subţiri şi dantelate.

 

 

   Stalagmitele îngroşate peste măsura formează ,,domurile”.

 

 

   După ce am ieşit din peşteră ghida a venit să stea de vorbă cu noi doar un minut.

  Şi-a exprimat regretul că nu a putut merge mai mult alături de noi, nu pentru a ne spune ea mai multe, ci pentru a mai învăţa câte ceva de la noi. Se vede treaba, spunea ea, că noi mai umblaserăm prin peşteri, în vreme ce ea nu era decât o profesoară de limba franceză.

   Bravos, şcoala bulgară de diplomaţie...

 

   Dora Smimenski, ghida bulgară de limbă franceză.

 

 

   În drumul spre maşini întâlnim alte grupuri care se îndreptau spre intrare. Ca şi la basarabenii noştrii, singura modă la bulgari este costumul de trening.

   Într-un grup remarcăm o fată guralivă şi de două ori cât bulgăroaica ce nu a putut trece prin strâmtoarea din peşteră.

   Toţi am gândit acelaşi lucru: tipa se îndreaptă spre o cauză deja pierdută...

 

   Refacem serpentinele de coborâre spre Vratsa, apoi revedem statuia sovietică cu muncitorul negru.

  ( Zice că un spion american era disperat că nu se putea infiltra printre ruşii din Moscova şi aceştia îl salutau cât de colo: Să trăiţi tovarăşu american!

   Într-un târziu un coleg de-al lui îşi dă şi el cu părerea: Poate că te recunosc pentru că eşti negru...)

 

      Mi-au plăcut cele 10 zile petrecute prin munţii înalţi din Bulgaria!

   La ieşirea din oraş facem un ultim ,,consiliu” şi alegem varianta cea mai directă pentru drumul de întoarcere spre casă.

   Mai întâlnim încă o dată râul Iskar înainte ca acesta să se verse în Dunăre la Baikal (!), în dreptul oraşului românesc Corabia.

   Acum el are o albie minoră largă, cu apă puţin adâncă şi tremuratoare în razele soarelui, ca un fel de Bistriţă a noastră ieşită până la urmă şi la câmpie.

 

   Pe o mare distanţă străbatem un fel de ,,lume pierdută”, cu sate cu imagini dezolante, fiecare cu magazinul său ,,Universal” închis, căzut în paragină, cu ferme agricole părăsite, cu bătrâni împietriţi de tristeţe pe la porţile caselor vechi.

   Satele bulgăreşti sunt de două ori mai pustii decât cele de pe la noi, din Bărăgan.

   E Bulgaria neturistică. Nebinecuvântată de Dumnezeu cu o natură frumoasă, care să uimească. Şi nici dăruită de oameni cu o istorie mai răsărită...

 

   Văzând ce e şi pe la ei, am putea privi spre ţinuturile noastre cu un ochi ca cel de gospodar, ochi despre care se spune că şi el singur poate îngrăşa vita proprie...

   Şi atunci cum reacţionăm la auzul veştii că o asociaţie internaţionala a operatorilor din turism clasează interesul pentru obiectivele româneşti pe un abia loc 67?...

   Să suspectăm această apreciere de rea voinţă? Nu ne-am întoarce la ,,agenturili străine” ale lui Ceauşescu?

   Şi atunci cum rămâne cu Delta Dunării, cu inegalabilele mânăstiri bucovinene, cu Retezatul invitat printre minunile naturale ale Terrei, cu bisericile săseşti fortificate şi, nu în ultimul rând, cu miile de peşteri care pot uimi pe oricine?

   E treaba lor cum văd ei România... Iar noi nu suntem obligaţi să ne laudăm ţara...

 

   Doar sortiţi să o iubim.

 

 

   Am sosit acasă.

   La revedere, Bulgaria!

Sâmbătă, 13 septembrie 2014 - 16:47 
Afisari: 4,118 


gigicepoiu